în cauză, este necontestat că la data emiterii deciziei nr. 1195 din 15 iunie 2002 a Comisiei Superioare de Expertiză Medicală a Persoanelor cu Handicap, cât şi la data emiterii deciziei nr. 3668 din 16 august 2005 a aceleiaşi autorităţi publice, intimatul-reclamant a prezentat acelaşi diagnostic: amputaţie 1/3 medic gambă dreaptă, organul de specialitate încadrându-l într-un grad de mediu, gradul III.
Instanţa de fond, reţinând că din actele medicale depuse de către intimatul-reclamant ar rezulta că diagnosticul acestuia impune încadrarea într-un handicap accentuat gradul II, a obligat autorităţile publice să procedeze în consecinţă.
în acest fel, instanţa de administrativ, în lipsa unei expertize medico-lcgale care să-i fi confirmat concluzia, s-a substituit organului administrativ de specialitate.
realizând în fapt o încadrare proprie a intimatului-reclamant într-un alt grad de handicap decât cel stabilit de organele competente, potrivit atribuţiilor legale.
Rezultă câ, procedând în acest fel, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, deşi. pentru adoptarea unei astfel de soluţii, era absolut necesară o expertiză medico-legală care să confirme/infirme evoluţia bună pretinsă de autorităţile publice, între prima decizie, când intimatul-reclamant fusese încadrat într-un grad de handicap accentuat, şi cea de-a doua decizie, când acesta a fost încadrat într-un grad mediu de handicap.
t.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 3367 din 12 octombrie 2006, în Jurisprudenta s. cont. adm. şi fisc. 2006, sem. II, p. 168
Notă: în domeniul medical se manifestă şi mai pregnant ideea că puterea de apreciere a autorităţilor publice (medicale) nu poate fi cenzurată de către instanţa de judecată: oare cum ar putea aceasta să-şi aroge asemenea cunoştinţe de specialitate astfel încât să infirme judecata de valoare a unui specialist veritabil? intr-adevăr, s-ar părea că, în asemenea speţe accesul la justiţie al particularului care se consideră vătămat printr-o decizie medicală suferă o limitare serioasă, dacă nu cumva rămâne doar o iluzie.
în realitate însă, problema poate fi pusă mai nuanţat astfel încât nici instanţa să nu se substituie administraţiei, dar nici administraţia să nu devină judecătorul infailibil al destinului unui particular, prin aceea că orice control asupra puterii sale de apreciere este exclus. Astfel, aşa cum foarte pertinent a observat înalta Curte în ultima speţă, instanţa de contencios administrativ nu-l poate încadra pe reclamant într-un grad de handicap evaluând ea însăşi situaţia medicală a acestuia. însă este posibil ca, în cadrul procesual al unui asemenea litigiu să se administreze o probă cu expertiza medico-legală şi, pe baza acesteia, a pertinenţei argumentelor de ordin medical, să aprecieze că reclamantul poate fi încadrat într-un grad de handicap. Se restabileşte astfel echilibrul între atribuţiile suverane ale administraţiei şi cele ale instanţei: prima apreciază circumstanţele de ordin medical, cea de-a doua, având la dispoziţie toate probele – atât cele propuse de către reclamant în susţinerea acţiunii sale, cât şi cele ale administraţiei, depuse în apărare, tranşează litigiul cu care a fost învestită.
