– Legea nr. 360/2002: art. 57 lit. a) şi k), art. 59, art. 60
– Hotărârea Guvernului nr. 991/ 2001: art. 6 lit. i) şi j)
– Hotărârea Guvernului nr. 400/2004: art. 64
Poliţistul poate fi sancţionat în ipoteza în care face afirmaţii referitoare la colegi ş la superiori, întrucât comportamentul său se încadrează în prevederile art. 6 din H.G nr. 991/2005 şi art. 57 lit. a) şi k) din Legea nr. 360/2002 (comportarea necorespun zătoare, în serviciu, familie sau în societate, care aduce atingere onoarei, probităh profesionale a poliţistului sau prestigiului instituţiei; încălcarea prevederilor referitoare l îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţiile stabilite prin lege.)
Răspunderea disciplinară nu este condiţionată în cauză de antrenarea răspunden penale a celor acuzaţi, fapta sa oprindu-se la acest aspect, faţă de prevederile legale su menţionate.
(Decizia nr. 655/RC din 14 mai 2010
Prin sentinţa nr. 441 din 2 martie 2010, Tribunalul Vâlcea a respins contestaţii formulată de contestatorul B.N. împotriva dispoziţiei nr. 134188 din 3 august 200S emisă de Şeful Inspectoratului de Poliţie Judeţean Vâlcea şi cererea de suspendare : executării dispoziţiei menţionare, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie c Judeţului Vâlcea.
Pentru a pronunţa aceasta soluţie, tribunalul a reţinut că subcomisarul de poliţii B.N. se face vinovat de încălcarea prevederile art. 6 lit. i) şi j) din Codul de etică ş deontologie a poliţistului aprobat prin H.G. nr. 991/2005, în sensul că în discuţia purtat, cu ziaristul A.B., ce a fost înregistrată pe bandă magnetică, a avut o conduită care est« contrară principiilor ce guvernează activitatea muncii de poliţie dând dovadă di indolenţă faţă de sine şi superiori, nerespectând normele de etică şi deontologif profesională, încălcând şi prevederile art. 41 lit. e), g) şi h) şi art. 42 lit. d) din Lege; nr. 360/2002, fapte ce constituie, potrivit art. 57 lit. a) şi k) din Legea nr. 360/2001 privind Statutul poliţistului şi art. 12 alin. (1) lit. a) şi k) din Ordinul MAI nr. 400/200^ privind regimul disciplinar al personalului din MAI, abateri de comportare necores punzătoare în serviciu, familie sau societate care aduce atingere onoarei, probităţi profesionale a poliţistului sau prestigiului instituţiei şi încălcarea prevederilor referitoare la îndatoriri, incompatibilităţii, conflicte de interese şi interdicţiile stabilite prin lege, astfe că dispoziţia emisă de Inspectorul şef al IPJ Vâlcea nr. 134188 din 3 august 2009 este legală şi temeinică, neexistând niciun motiv de anulare a acesteia.
în ceea ce priveşte cererea de suspendare, s-a reţinut că aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, contestatorul nefăcânc nicio dovadă în susţinerea şi justificarea cererii de suspendare a executării actulu administrativ contestat.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatorul solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii aşa cum a fosl formulată cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
în motivare s-a arătat că tribunalul a fost lipsit de rol activ în ceea ce priveşte aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (3)-(5) C. pr. civ.
Motivarea adusă de instanţă, referitor la fapta săvârşită de subcomisarul de poliţie, nu are în vedere nicio probă, respingerea acţiuni fiind motivată pe considerentul că petentul a săvârşit abateri de comportare necorespunzătoare în serviciu, familie şi societate, care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale a poliţistului sau prestigiului instituţiei. Nu se arată însă ce abateri a săvârşit petentul, motivarea fiind copiată în totalitate din întâmpinarea formulată de către intimat.
Se susţine în final că din ziarele depuse la dosarul cauzei rezultă cu prisosinţă că ziaristul menţionat aduce grave acuzaţii, denigrând organele de poliţie, justiţie şi parchet din Municipiul D. Instanţa nu a ţinut cont de faptul că petentul l-a audiat ca martor pe ziarist cu două zile înainte de a publica articolul în discuţie, jurnalistul fiind ofensat de faptul că petentul i-a cerut să scrie tot ce ştie în legătură cu pricina în care a fost audiat ca martor.
Discuţia pe bandă magnetică, purtată în stradă, este contestată de petent, susţinându-se că vocea sa nu rezultă din înregistrare. Totodată se arată că litigiul este un litigiu de muncă, în care sarcina probei revine angajatorului, care trebuia să facă o expertiză fonică, ceea ce nu s-a întâmplat nici cu ocazia anchetei administrative nici în timpul judecăţii. Pusă în discuţie proba, după repunerea cauzei pe rol, reprezentantul instituţiei s-a opus administrării acesteia, deşi proba se afla în sarcina sa.
în ceea ce priveşte transcrierea înregistrării magnetice, se susţine că aceasta a fost făcută de un serviciu subordonat intimatei iar rapoartele întocmite de câţiva poliţişti, dictate chiar de Comandatul Poliţiei D., sunt subiective.
Se critică sentinţa şi deoarece instanţa a încălcat art. 263 alin. (2) C. mun., art. 57 lit. a) şi k) din Legea nr. 360/2002 şi art. 12 alin. (1) lit. a) şi k) din Ordinul Ministrului nr. 400/2004.
Pentru antrenarea răspunderii disciplinare este necesară existenţa unei fapte ilicite, săvârşite în calitate de angajat şi în legătură cu munca, faptă care nu există, deoarece petentul nu a purtat nicio discuţie în stradă cu ziaristul; mai mult, articolul publicat este vădit tendenţios şi o consecinţă a faptului că jurnalistul a fost audiat la sediul poliţiei în calitate de martor.
Se arată că lipsesc condiţiile referitoare la vinovăţie, prejudiciu şi legătura de cauzalitate.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
în primul rând, potrivit prevederilor legii speciale aplicabile în cauză, Legea nr. 360/2002, reclamantul trebuia să atace în instanţa de administrativ şi decizia prin care s-a soluţionat contestaţia sa formulată împotriva măsurii de sancţionare cu diminuarea drepturilor salariale cu 15%, respectiv dispoziţia nr. 2879 din 24 august 2009. Astfel, potrivit art. 61 alin. (1) din lege, poliţistul poate contesta sancţiunea disciplinară, în termen de 5 zile de la luarea la cunoştinţă, şefului ierarhic superior celui care a aplicat sancţiunea, iar potrivit alin. (3) din acelaşi text, poliţistul nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului ori a dispoziţiei de sancţionare. Aceasta rămâne definitivă în sistemul căilor administrative de atac, prin soluţia dată în contestaţia formulată în faţa şefului ierarhic superior celui care a aplicat sancţiunea. Neatacarea acestei din urmă dispoziţii atrage implicit menţinerea sa, chiar în ipoteza admiterii cererii formulate în faţa instanţei de contencios administrativ, astfel că hotărârea judecătorească nu se poate raporta la ea.
însă, în materia contenciosului administrativ, procedura prealabilă (asimilată în speţă cu atacarea dispoziţiei de sancţionare la şeful ierarhic superior celui care a aplicat sancţiunea), deşi obligatorie, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 109 alin. (2) C. pr. civ. şi art. 61 din Legea nr. 360/2002, nu impune, sub sancţiunea nulităţii cererii, sesizarea instanţei şi „expres” împotriva răspunsului dat în soluţionarea procedurii prealabile.
Ca atare, se va considera că, deşi rigoarea juridică ar fi impus atacarea expresă şi a dispoziţiei nr. 2879 din 24 august 2009, o asemenea lipsă nu impietează soluţionarea cererii de către instanţă.
Cu privire la criticarea sentinţei referitor la faptul că aceasta nu a ţinut cont de cerinţele prevăzute de lege pentru emiterea dispoziţiei de sancţionare, nefiind menţionată în aceasta fapta săvârşită, se constată că art. 59 din Legea nr. 360/2002 nu se referă expres la o asemenea cerinţă. însă, în cauză, faţă de art. 64 din H.G. nr. 400/2004, dispoziţia atacată arată expres că fapta este reprezentată de încălcarea normelor de etică şi deontologie profesională, prin afirmaţiile făcute în dialogul cu ziaristul şi printr-un comportament nedemn, afirmaţiile fiind de natură să aducă atingere prestigiului funcţiei sau al instituţiei şi a altera imaginea profesiei de poliţist. Aşadar, fapta pentru care a fost sancţionat recurentul este reprezentată de purtarea unei discuţii cu ziaristul menţionat, discuţie în care a făcut afirmaţii referitoare la colegi şi la superiori, afirmaţii pe care nu avea posibilitatea să le facă, deoarece se opun prevederilor art. 6 din H.G. nr. 991/2005 şi ale art. 57 lit. a) şi k) din Legea nr. 360/2002 [lit, a) – comportarea necorespunzătoare, în serviciu, familie sau în societate, care aduce atingere onoarei, probităţii profesionale a poliţistului sau prestigiului instituţiei; lit. k) – încălcarea prevederilor referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţiile stabilite prin lege].
Dacă dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 360/2002 sunt generale, putând include c serie de alte fapte decât cele în discuţie, art. 6 lit. i) şi j) din H.G. nr. 991/2005 pentru aprobarea Codului de etică şi deontologie al poliţistului, în care se încadrează fapta individualizează conduita pe care o impun expres poliţistului, anume respect (consideraţia pe care poliţistul o acordă persoanelor, colegilor, superiorilor, subordonaţilor drepturilor şi libertăţilor acestora, instituţiilor, legilor, valorilor sociale, normelor etice Şi deontologice) şi integritatea morală (adoptarea unui comportament conform normeloi etice acceptate şi practicate în societate).
Ca atare, afirmarea unor fapte grave în ceea ce-i priveşte pe colegi sau superior atrage încadrarea în ipotezele menţionate, fapta caracterizându-se printr-o gravitate deosebită, cu atât mai mult cu cât calitatea interlocutorului putea permite pentru orice om diligent prezumţia că afirmaţiile făcute vor deveni publice.
Prin urmare, nu se poate reţine că fapta nu a fost suficient descrisă în actele de aplicare a sancţiunii.
în ceea ce priveşte critica relativă la neexercitarea rolului activ al instanţei, se constată că aceasta nu este întemeiată. Nu se poate reţine că instanţa a fost lipsită de rol activ, dimpotrivă, aceasta a pus în discuţia părţilor aspectele pe care le-a considera relevante, cum este cazul probei cu expertiză pentru analizarea vocii, în condiţiile îr care a sesizat că reclamantul contestă vocea sa dintr-o anumită parte a înregistrării. Li termenul din 2 martie 2010, conform practicalei sentinţei atacate, instanţa a procedat Ie punerea în discuţia părţilor a probei. Pe de altă parte, nici reclamantul nu arată care alte probe ar fi fost necesare şi pe care instanţa nu le-a administrat, indicând numai temeiul de drept al acestei posibilităţi a judecătorului, anume art. 129 alin. (5) C. pr. civ.
Relativ la acest aspect, recurentul se raportează însă la chestiuni procedurale legate de sarcina probei, invocând în acest sens prevederile Codului muncii şi faptul că probele de la dosar au fost întocmite de către subordonaţii pârâtei, la dictarea comandantului poliţiei şi de către persoane lipsite de obiectivitate. Se susţine că singura probă, expertiza vocii, care trebuia administrată era în sarcina pârâtei.
în primul rând, în materia procedurii civile, aplicabilă în speţă, nu este reglementată proba cu înregistrarea audio, aceasta fiind reglementată în condiţii restrictive, în materie penală. în speţă, procedura disciplinară nu se supune regulilor procedurii penale, în condiţiile în care art. 60 din Legea nr. 360/2002 trimite la un ordin al ministrului, care reglementează procedura de aplicare a sancţiunilor disciplinare.
Expertizarea vocii nu avea nicio relevanţă ca probă, în condiţiile în care înregistrările audio nu constituie probă în procesul civil. Astfel, deşi se tinde să se arate că proba principală este dată de înregistrarea audio, înregistrarea a reprezentat numai motivul sesizării autorităţii administrative cu privire la faptă. Probele în dosar sunt reprezentate de rapoartele întocmite, de declaraţiile date de contestator, care relevă fapta imputată şi de declaraţiile ziaristului. Astfel, în raportul agentului şef T.C., se arată că B.N. a fost întrebat expres cum a putut să spună aşa ceva unui ziarist iar acesta a recunoscut la rândul său că este cel care purta dialogul cu ziaristul, care arată în declaraţie că reclamantul i-a spus că îl suspectează pe comisarul şef că ia mită. Reclamantul nu contestă convorbirea avută cu ziaristul, spunând că s-a întâlnit cu acesta de trei ori şi recunoaşte parţial şi vocea sa pe CD-ul înaintat poliţiei de către ziarist. în rapoartele întocmite, întrebat fiind dacă are probe pentru acuzaţiile aduse la adresa şefului poliţiei, contestatorul a afirmat că are probe, ceea ce determină concluzia că a recunoscut că a făcut acele afirmaţii. Ca atare, acceptând că transcriptul în discuţie nu poate reprezenta probă împotriva petentului, acesta în faţa colegilor nu a negat susţinerile din convorbire, a făcut declaraţii contradictorii şi ulterior nu a adus alte probe în apărarea sa.
într-adevăr, potrivit art. 287 din Legea nr. 53/2003, Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare. De asemenea, art. 78 din Legea
nr. 360/2002 privind statutul poliţistului arată că dispoziţiile acesteia se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, care trimite la legislaţia muncii (art. 117), în situaţia în care domeniile respective nu sunt reglementate în legislaţia specifică poliţistului.
însă, în cauză, probele pe care s-a întemeiat cercetarea disciplinară au fost reprezentate de declaraţiile date de contestator, de rapoartele întocmite de către colegii acestuia, de declaraţiile făcute de ziarist, referitor la discuţia purtată cu
reclamantul. Au fost depuse la dosar actele care au stat la baza emiterii dispoziţiei atacate, din care rezultă pe de o parte că reclamantul a recunoscut că a purtat o discuţie cu ziaristul, inclusiv în partea referitoare la afirmaţiile făcute în legătură cu faptele colegului său, iar pe de altă parte, chiar reclamantul recunoaşte, în faţa
organelor de cercetare disciplinară, că a discutat cu ziaristul.
în condiţiile probării acestui aspect în faiza cercetării disciplinare, revenea reclamantului sarcina probei contrare. Astfel, deşi art. 59 alin. (6) din Legea nr. 360/2002 arată că poliţistul cercetat are dreptul să cunoască în întregime actele cercetării şi să solicite probe în apărare, reclamantul nu a solicitat alte probe.
Ca atare, chiar dacă afirmaţiile ziaristului sunt apreciate ca subiective, în raport de modul în care înţelege să-şi exprime mesajul jurnalistic, atitudinea reclamantului nu poate fi ignorată, cu atât mai mult cu cât încurajează apariţia unor mesaje care afectează statutul şi imaginea celor implicaţi.
în ceea ce priveşte calitatea de subordonaţi ai pârâtei, a celor care au întocmit rapoarte, în care se reţin aspectele sus menţionate, se constată încă odată că dacă ar fi considerat că aceştia nu pot susţine adevărul, faţă de poziţia lor în raport cu autoritatea pârâtă, era necesar să ceară alte probe încă din faza cercetării, potrivit art. 59 alin. (6) din Legea nr. 360/2002, ceea ce nu a făcut. Pe de altă parte, a presupune că niciunul dintre colegii, care au întocmit rapoarte, nu era în măsură să prezinte adevărul, ştiind că cele relatate nu sunt reale, ar depăşi cu mult cadrul procesual permis de lege. Prezumţia de bună credinţă trebuie răsturnată, astfel că până la proba contrară, susţinerile recurentului nu pot fi primite.
Condiţiile antrenării răspunderii disciplinare sunt îndeplinite. Fapta săvârşită este prevăzută de lege, a creat consecinţe grave asupra imaginii autorităţii pârâte şi a fost săvârşită cu vinovăţie.
Susţinerea că fapta sa ar fi săvârşită cu vinovăţie numai în cazul constatării nevinovăţiei colegilor sau comandantului, în procedura antrenării răspunderii penale a acestora pentru faptele afirmate de către contestator, nu poate fi primită. Răspunderea disciplinară nu este condiţionată în cauză de antrenarea răspunderii penale a celor acuzaţi, dimpotrivă modul în care se formulează această apărare de către reclamant atrage încă odată concluzia săvârşirii faptei imputate. Dacă se impune cercetarea penală a colegilor pentru acuzaţiile aduse, înseamnă că acestea au fost într-adevăr făcute, fapta sa oprindu-se la acest aspect, faţă de prevederile art. 6 din H.G. nr. 991/2005 şi ale art. 57 lit. a) şi k) din Legea nr. 360/2002.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. pr. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.
