Prin sentinţa civilă nr. 98 din 12 mai 2008 a Curţii de Apel Iaşi. Secţia administrativ şi fiscal, a fost respinsă ca prematură acţiunea formulată de Regia Autonomă C., formulată în contradictoriu cu Oficiul de Plăţi şi Contractare Phare (OPCP), având ca obiect anularea procesului-verbal nr. 744820 din 8 august 2007. încheiat de către pârâtul OPC’P.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut in fapt: că activitatea reclamantei a făcut obiectul unei verificări a Măsurii ISPA „îmbunătăţirea sistemului de apă potabilă”, organul de control stabilind că aceasta trebuie să plătească suma de 188.318.76 Euro, ea urmare a neregulilor constatate în executarea Acordului de implementare încheiat cu Agenţia de Implementare (în prezent OPCP); că procesul-verbal de control consemnează natura obligaţiei ca fiind aceea de „creanţă bugetară” a cărei recuperare se face în condiţiile prevăzute de O.G. nr. 92/2003.
în drept, a reţinut instanţa că actul atacat are valoarea unui act administrativ-fiscal. în înţelesul art. 41 C. proc. fisc., astfel încât procedura de contestare a lui este supusă legii speciale – art. 205 C. proc. fisc. – iar nu dispoziţiile Legii nr. 554/2004 care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ.
în aceste condiţii, a statuat instanţa că. având în vedere dispoziţiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., nu poate fi contestat separat procesul-verbal de constatare – ca act administrativ premergător – înainte de a fi emisă decizia prin care se finalizează procedura administrativă, în acest sens acţiunea fiind prematură.
împotriva acestei hotărâri a declarat în termen recursul de faţă reclamanta, cererea fiind legal timbrată.
în motivarea cererii, recurenta reia pe scurt situaţia de fapt. iar în drept invocă dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 modificată, care prevăd dreptul persoanei vătămate într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim – printr-un act administrativ unilateral – de a sesiza instanţa atunci când este nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau când nu a primit nici un răspuns în termenul legal [art. 2 alin. (I) lit. h)].
Consideră recurenta că a fost îndreptăţită a formula acţiunea în contencios administrativ deoarece OPCP nu a emis decizia la contestaţia sa în termenul legal, iar
recurenta fusese somată, între timp, de cătrc Direcţia Generală a Finanţelor Publice laşi. sâ achite suma stabilită prin procesul-verbal.
in drept sunt invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul nu este fondat.
1. Instanţa de fond a stabilit în mod corect natura juridică a actului administrativ atacat ca act fiscal, aşadar ca act administrativ special.
2. Ca o consecinţă a acestei calificări a actului instanţa a stabilit în mod legal că procedura de control al actelor fiscale este una specială – Codul de procedură fiscală -derogatorie de la dreptul comun în materia contenciosului administrativ – Legea nr. 554/2004.
Aşa fiind, invocarea de cătrc recurentă a dispoziţiilor art. X alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu are relevanţă în speţă pentru a înlătura excepţia reţinută de instanţă.
Codul de procedură fiscală stabileşte în Titlul IX – intitulat „Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ fiscale” – procedura contestaţiei, iar conform dispoziţiilor art. 210 şi art. 218 din acest titlu. în soluţionarea contestaţiei, organul competent se pronunţă prin decizie care se comunică contestatorului, putând fi atacată de acesta la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă. în condiţiile legii.
Rezultă de aici că obiectul acţiunii in contencios administrativ îl poate constitui numai decizia pronunţată în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actului administrativ fiscal, iar nu actul fiscal însuşi în mod direct, astfel încât parcurgerea procedurii administrative reglementate de Titlul IX este obligatorie.
I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 3873 din 4 noiembrie 2008, nepublicată
Notă: Soluţia de mai sus este profund greşita din punct de vedere teoretic. Este adevărat că instanţa noastră supremă nu a făcut altceva decât să aplice ad literam textul de lege incident, însă este păcat că nu a încercat să discernă ce este corect şi ce nu în acest text de lege şi, în consecinţă, să îl aplice ţinând cont de principiile procedurii administrative. Dar, să explicăm:
Etapele procedurii administrativ-fiscale sunt următoarele:
a) mai întâi se emite un act administrativ-fiscal, în sjxjţă un proces-verbal de control care, dacă este nelegal, este profund vătămător pentru particular, căci a stabilit în sarcina acestuia obligaţia de plată a sumei de 188.318,76 Euro;
b) calea administrativă de atac este contestaţia, care jxîate fi introdusă de către particular în termen de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ-fiscal şi se soluţionează de către organul competent în termen de 45 de zile, prin decizie;
c) această decizie, arată Codul de procedură fiscală, poate fi atacată în instanţa de contencios administrativ.
Din păcate, instanţele noastre (această speţă nu este nici pe departe singulară) nu s-au preocupat niciodată să stabilească natura juridică a acestei decizii de soluţionare a contestaţiei pentru a stabili în ce măsură poate fi aceasta atacată în contencios administrativ. Iar în ce ne priveşte, credem că un răspuns corect nu poate fi dat decât pornind de la realitate:
– în ipoteza în care contestaţia este admisă, actul administrativ-fiscal este desfiinţat şi acţiunea în contencios administrativ ar fi lipsită de interes;
– în ifx>teza în care contestaţia este respinsă, decizia pronunţată oricum nu mai adaugă alte efecte juridice (vătămătoare) la actul administrativ-fiscal, acesta din urmă fiind menţinut, în continuare, în această ultimă ipoteză, dacă împotriva deciziei particularul formulează acţiune în contencios administrativ, solicitând anularea acesteia, presupunând, prin absurd,
că acţiunea îi este admisă, actul administrativ-fiscal (procesul-verbal de control) oricum rămâne în fiinţă, prin urmare vătămarea particularului rămâne.
A solicita şi a obţine anularea deciziei pronunţate în soluţionarea contestaţiei este exact acelaşi lucru cu a ataca, în contenciosul administrativ obişnuit, actul de soluţionare a procedurii administrative prealabile: un non-sens1.
Singura soluţie care, într-o oarecare măsură ar împăca şi principiile teoretice şi textul legal ar fi acela să considerăm că actul administrativ-fiscal, împreună cu actul de soluţionare a contestaţiei formează un act complex: primul nu este executoriu decât după emiterea deciziei. în consecinţă, cele două trebuie atacate împreună în contencios administrativ, şi tot astfel anulate de către instanţă, dacă este cazul.
Această soluţie ar răspunde şi ultimei probleme pe care o ridică speţa. Căci iată care este marea problemă a reclamantului: pe c/e o pane, OPCP nu a emis decizia la contestaţia sa în termenul legal, iar pe ele alta, recurenta fusese somată, între timp, de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice laşi, să achite suma stabilită prin procesul-verbal. Astfel, în măsura în care considerăm că procesul-verbal nu este executoriu până la emiterea deciziei, este lipsit de relevanţă faptul că aceasta nu este emisă în termenul legal de 45 de zile. Cu alte cuvinte, particularului îi convine ca această decizie de soluţionare a contestaţiei să nu îi fie emisă niciodată, astfel încât obligaţia sa fiscală să se prescrie. Iar dacă, între timp, autorităţile competente trec la executare, actele de pot fi anulate pe calea contestaţiei la executare, căci D.G.F.P. nu are titlu executoriu.
Soluţia contrară însă (să considerăm că procesul-verbal este un act administrativ simplu, executoriu, dar care nu poate fi atacat în instanţă, căci numai decizia are această calitate, iar emiterea acesteia atârnă de voinţa discreţionară a administraţiei) este o barbarie juridică, fiind în flagrantă contradicţie cu art. 6 C.E.D.O., căci accesul la justiţie al particularului, într-o atare ipoteză, este unul teoretic şi iluzoriu.
c)… emis în regim de putere publică…
