Este necontestat că actul atacat în cauza de faţă este procesul-verbal pe care o comisie din cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării l-a încheiat la data de 26 februarie 2004 în vederea punerii în a deciziei nr. 4048 din 20 noiembrie 2003 pronunţată de Secţia de administrativ a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admis recursul reclamantei P.E.N. şi, în parte, acţiunea acesteia, în sensul că actul administrativ nr. 38185 din 10 octombrie 2001 al ministerului a fost anulat, care a fost obligat să confirme rezultatul concursului organizat la 3 octombrie 2001 cu luarea în considerare a condiţiilor de vechime stabilite prin art. 5 alin. (4) şi anexa 12 la H.G. nr. 281/1993 şi Ordinul nr. 4564 din 26 iulie 1995 al ministrului învăţământului.
Instanţa de fond, admiţând acţiunea şi reţinând câ dreptul reclamantei a fost vătămat printr-un act administrativ, a apreciat în mod greşit natura juridică a procesului-verbal arătat mai sus.
In literatura de specialitate şi în jurisprudenţă acestei secţii s-a reţinut în mod constant că actul administrativ este actul juridic adoptat sau emis de o autoritate administrativă în mod unilateral, pe baza şi în vederea organizării executării sau executării în concret a legii.
Or. în cauză, actul vizat de acţiunea reclamantei este un proces-verbal încheiat pe baza şi în vederea executării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, astfel că acesta nu reprezintă un act administrativ în sensul prevederilor art. I din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, în vigoare la data încheierii lui.
Astfel fiind, rezultă că acţiunea formulată de reclamantă în temeiul art. 1 din Legea nr. 29/1990 este inadmisibilă.
Susţinerea reclamantei, potrivit căreia procesul-verbal încheiat la 26 februarie 2004 de către minister reprezintă, în realitate, un refuz de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate de Secţia de contencios administrativ a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ar fi putut fi verificată de cătrc instanţa de fond numai în măsura în care ar fi fost sesizată, în temeiul prevederilor art. 16 din Legea nr. 29/1990. pentru refuzul autorităţii publice de a aduce la îndeplinire dispoziţiile hotărârii judecătoreşti intrate în autoritatea lucrului judecat.
I.C.CJ., s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 5038 din 20 octombrie 2005, in Jurisprudenţă s. cont. adm. şi fisc., 2005, p. 54
Notă: Dacă efectele juridice ale unui act (fie el act administrativ, fie hotărâre judecătorească, cum este cazul în prezenta speţă) trebuie stinse printr-o manifestare de voinţă încorporată într-un înscris şi nu prin fapte materiale, înscrisul în cauză încor|jorează un act juridic. Prin urmare, dacă întruneşte şi celelalte trăsături ale unui act administrativ (în primul rând unilateralitatea şi regimul de putere publică), atunci ar trebui să ne aflăm în prezenţa unui asemenea act.
Din considerentele deciziei de mai sus se desprinde însă ideea că instanţa noastră supremă refuză să recunoască procesului-verbal din speţă natura juridică de act administrativ nu pentru că acesta nu ar produce efecte juridice ci pentru că ar fi emis în executarea nu a legii, cum stipulează definiţia legală a acestuia, ci a unei hotărâri judecătoreşti: or, acest raţionament este, în opinia noastră, fundamental greşit.
Astfel, pe de o parte, dacă am admite că o atare susţinere este corectă am limita în mod artificial categoria actclor administrative: de pildă, într-o situaţie în care o anumită lege ar fi executată în concret printr-un anumit act administrativ individual, însă acesta din urmă, pentru a putea fi pus în executare pe deplin, ar avea nevoie de alte acte administrative individuale, a susţine că acestea din urmă nu sunt acte administrative pentru că nu sunt emise în executarea legii ci a unui alt act administrativ, este o idee cel puţin forţată: căci primul act administrativ nu este decât un intermediar în cele din urmă, tot legea este aceea care, prin intermediul ultimelor acte juridice despre care vorbim, este pusă în aplicare. Tot aşa şi în prezenta speţă: hotărârea judecătorească în cauză este un act intermediar între prevederile legii şi procesul-verbal final, act menit să îndrepte comportamentul deraiat al administraţiei. Astfel, dacă administraţia ar fi acţionat, în această speţă, în limitele legii, ea ar fi trebuit să emită un anumit proces-verbal, conform cu prescripţiile acesteia. Nu a făcut-o, şi atunci particularul lezat s-a adresat instanţei de contencios administrativ pentru a obţine, în cazul său individual, recunoaşterea dreptului său căruia i s-a adus atingere, solicitând emiterea unui nou proces-verbal, de această dată legal emis. Or, în măsura în care administraţia nu emite un asemenea proces-verbal nici după ce particularul a obţinut o hotărâre judecătorească în sensul dorit nu face decât o nouă ilegalitate; însă a susţine că acest al doilea proces-vcrbal nu este un act administrativ fx?ntru că nu a fost emis în aplicarea legii ci a unei hotărâri judecătoreşti, este fără îndoială greşit. Astfel, dacă procesul-verbal din speţă ar fi fost emis exact aşa cum prevedea hotărârea judecătorească, ar fi fost act administrativ, căci actul jurisdicţional nu face altceva decât să-i recunoască reclamantului ceea ce prevede legea în cazul său. Or, a condiţiona natura juridică a unui act de legalitatea lui nu are niciun fundament teoretic.
în concluzie, contrar celor susţinute de înalta noastră Curte în decizia de mai sus, suntem de părere că procesul-verbal în cauză este un act administrativ.
