– Ordonanţa Guvernului nr. 3/1992: art. 19, art. 25 B lit. b)
– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 17/2000: art. 19
Nu constituie documente justificative facturile care nu conţin elementele prevăzute de legislaţia fiscală în materie.
(Decizia civilă nr. 930 din 29 septembrie 2010, Secţia administrativ şi fiscal, R.O.)
Prin sentinţa civilă nr. 473 din 17 martie 2010, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanta persoană juridică în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş – Biroul soluţionare contestaţii, având ca obiect anulare act administrativ.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţa a reţinut că reclamanta, ca urmare a cererii de rambursare TVA, a fost supusă unei inspecţii fiscale în perioada 3 noiembrie 2004 –
26 mai 2005, având ca obiective: soluţionarea cererii de rambursare TVA, calcularea, înregistrarea şi virarea în cuantumul şi termenele legale a următoarelor obligaţii fiscale: impozitul pe profit pentru perioada 1 ianuarie 1999 – 30 iunie 2004, impozitul pe veniturile salariale şi asimilate şi impozitul pe dividende pentru perioada 1 ianuarie
1999 – 31 august 2004, fondul pentru protecţia specială pentru persoanele cu handicap, fondul de învăţământ, precum şi verificarea contribuţiilor sociale. în urma acestei inspecţii fiscale, a fost întocmit raportul din 26 mai 2005, înregistrat sub nr. 3415 din 30 mai 2005, fiind emisă decizia de impunere nr. 3415 din 30 mai 2005, prin care s-au stabilit în sarcina reclamatei obligaţii de plată reprezentând diferenţe la impozitul pe profit, TVA şi celelalte impozite şi contribuţii.
Recursul reclamantei a fost respins de Curtea de Apel Timişoara prin decizia civilă nr. 930 din 29 septembrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 4417/30/2009 cu motivarea că, contrar celor susţinute de recurentă, facturile menţionate, depuse la dosarul primei instanţe, nu îndeplinesc aceste condiţii, de vreme ce conţin ştersături care fac imposibil a se determina denumirea şi codul fiscal al beneficiarului, nefiind înregistrate în contabilitatea emitentului, SC T.O.I. SRL Piteşti. Cu privire la acest fapt, vor fi înlăturate susţinerile recurentei potrivit cărora organele fiscale de la sediul menţionatei societăţi ar fi apreciat ca legale facturile în discuţie, înscrisurile provenite de la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş (dosarul primei instanţe şi prezentul dosar) atestând, dimpotrivă, că societatea cu sediul în Piteşti nu a înregistrat în declaraţii, deconturi TVA sau bilanţuri contabile, de la înfiinţarea sa şi până la 1 februarie 2005, când s-a efectuat controlul, la solicitarea Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Timiş, astfel încât nici facturile de care se prevalează reclamanta nu au fost confirmate ca documente justificative pentru deducerea cheltuielilor din baza de calcul a impozitului pe profit.
Astfel, similar obligaţiilor constând în impozit pe profit, se constată că organul fiscal nu a reţinut calitatea de documente justificative a facturilor din contabilitatea reclamantei prin invocarea retroactivă a unor acte normative, ci prin raportare la art. 19 din O.G. nr. 3/1992, coroborat cu art. 19 din O.U.G. nr. 17/2000 privind TVA, respectiv art. 25 B lit. b) din O.G. nr. 3/1992, acte normative în vigoare la data emiterii documentelor menţionate. Din acest punct de vedere, deci, recursul se dovedeşte a fi din nou nefondat.
Aceste acte normative stabilesc că, pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA, agenţii economici contribuabili trebuie să respecte condiţiile de formă care permit calificarea anumitor documente contabile ca documente justificative în faţa organelor fiscale, condiţii ce nu sunt îndeplinite după cum am arătat deja, de facturile nr. 6774264 din 17 aprilie 2000, 6774266 din 19 aprilie 2000, 6774271 din 26 aprilie
2000 şi 6774279 din 9 mai 2000.
Cât priveşte deciziile Curţii Europene de Justiţie, date în interpretarea legislaţiei comunitare în materie de TVA, de care recurenta se prevalează, instanţa constată că acestea nu pot fi aplicate în speţă având în vedere faptul că facturile în discuţie au fost emise anterior datei de 1 ianuarie 2007, când România a aderat la Uniunea
Europeană, astfel încât împrejurările de fapt ce fac obiect al litigiului nu pot fi analizate din perspectiva legislaţiei uniunii care nu li se aplică, această legislaţie putând şi aplicată exclusiv cu privire la faptele petrecute după data aderării (a se vedea interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele C-321/97, Ulla-Brith Andersson and Susanne Wakeras-Andersson c. Suediei, 1999, ECR 1-3551 şi C-302/04, Ynos kft c. Janos Varga, hot. din 10 ianuarie 2006).
Conchizând, pe baza considerentelor deja expuse, că niciuna dintre facturile reţinute în raportul de inspecţie fiscală ca fiind întocmite necorespunzător poate fi valorificată ca document justificativ pentru deducerea TVA, instanţa a respins susţinerile recurentei referitoare la nelegalitatea ori netemeinicia deciziei de impunere şi de soluţionare a contestaţiei administrative.
