Dispoziţia primarului prin care această autoritate administrativă soluţionează cererea de rectificare a unui act de stare civilă are caracterul unui act administrativ unilateral în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, astfel că determinarea competenţei materiale în soluţionarea cauzei se impune a fi făcută potrivit regulilor specifice contenciosului administrativ respectiv art. 2 pct. 1 lit. d) C.proc.civ. şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa aparţinând potrivit dispoziţiilor legale mai sus citate tribunalului ca primă instanţă de administrativ.
Obiectul cererii de rectificare îl constituie actul de stare civilă iar nu certificatul emis în baza acestuia.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 119/1996, proba cu martori în situaţia litigiilor având ca obiect acte de stare civilă este limitată expres la situaţiile reglementate de această dispoziţie legală.
Secţia contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 942 din 21 aprilie 2010
Prin sentinţa nr. 779/10.11.2010 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. 3019/104/2009 s-a admis cererea formulată de reclamanta M.E. şi s-a dispus anularea dispoziţiei emisă de Primarul mun. C. şi rectificarea certificatului de naştere al reclamantei, în sensul de a se menţiona la rubrica „prenumele mamei” acela de „R.” în loc de „L.”, cum greşit s-a menţionat la întocmirea actului.
Pentru a se pronunţa prima instanţă a reţinut din analiza actelor aflate la dosarul cauzei coroborate cu declaraţiile martorilor că acţiunea este întemeiată din următoarele considerente:
În certificatul de naştere al reclamantei la rubrica „mamă” s-a trecut numele de familie ca fiind M. iar prenumele L. în condiţiile în care din certificatul de naştere al altui copil al mamei reclamantei, a fost trecut prenumele corect ca fiind R. Martorii audiaţi în cauză au precizat că mama reclamantei purta prenumele de R., însă atunci când a fost eliberat certificatul de naştere s-a strecurat o eroare cu privire la prima literă a prenumelui. De altfel, din certificatul de căsătorie al mamei reclamantei căsătorită ulterior cu D.G. rezultă că aceasta purta prenumele R.
În aceste condiţii, s-a constatat că în mod greşit a fost emisă dispoziţia în sensul respingerii cererii reclamantei.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta în termen şi motivat. În motivarea recursului s-a evidenţiat că există vădite neconcordanţe între extrasul după actul de naştere şi extrasul după actul de căsătorie al persoanei reţinute de prima instanţă ca fiind mama reclamantei. S-a susţinut şi că din toate actele existente nu rezultă că mama reclamantei, aşa cum aceasta este trecută în actul de naştere al reclamantei este una şi aceeaşi persoană cu persoana despre care instanţa de fond a reţinut că este mama reclamantei.
Pe parcursul judecării recursului s-a pus în discuţia părţilor şi competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă.
Analizându-se recursul formulat în cauză Curtea a reţinut că acesta este fondat pentru următoarele considerente: în prealabil, relativ la problema competenţei instanţei de fond în soluţionarea cauzei s-a reţinut că potrivit art. 61 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, dispoziţia primarului prin care se soluţionează cererea de rectificare a actelor de stare civilă sau a menţiunilor înscrise pe marginea acestora poate fi contestată la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă, în condiţiile legii.
Dispoziţiile legale mai sus citate nu fac nici o referire la competenţa materială de soluţionare a cauzei astfel că pentru delimitarea instanţei competente material trebuie făcută aplicarea dispoziţiilor generale de competenţă.
În acest sens s-a constată că spre deosebire de acţiunea în anulare, completare sau modificare a actului de stare civilă unde art. 60 din Legea nr. 119/1996 reglementează neechivoc competenţa materială a judecătoriei în soluţionarea cauzei, dispoziţiile art. 61 nu cuprind nici o referire în acest sens.
În aceste condiţii trebuie făcută diferenţierea între acţiunea în anulare completare sau modificare a actului de stare civilă, unde obiectul acţiunii îl constituie actul de stare civilă, act de natură civilă, şi unde legiuitorul a indicat competenţa materială în soluţionarea cauzei conform regulilor generale de determinare a competenţei materiale, arătând că aceasta revine judecătoriei, instanţă căreia potrivit art. 1 pct. 1 C.proc.civ. îi revine plenitudinea de competenţă în soluţionarea cauzelor de natură civilă şi acţiunea îndreptată împotriva dispoziţiei primarului privind rectificarea unui act de stare civilă, în care obiectul acţiunii nu îl mai constituie actul de stare civilă, ci dispoziţia autorităţii administrative dată în soluţionarea cererii de rectificare.
Această dispoziţie s-a arătat că are caracterul unui act administrativ unilateral în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 astfel că determinarea competenţei materiale în soluţionarea cauzei se impune a fi făcută potrivit regulilor specifice contenciosului administrativ respectiv art. 2 pct. 1 lit. d) C.proc.civ. şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa aparţinând potrivit dispoziţiilor legale mai sus citate tribunalului ca primă instanţă de contencios administrativ.
Dat fiind distincţia dintre natura juridică a actului de stare civilă şi natura actului administrativ prin care se soluţionează o cerere referitoare la un act de stare civilă s-a reţinut că dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 119/1996 nu sunt incidente şi în situaţia rectificării actului de stare civilă, deoarece dacă o astfel de analogie s-ar fi impus a fi făcută, ar fi putut fi făcută în mod expres de legiuitor care ar fi putut arăta în dispoziţiile art. 61 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, că urmează a se stabili competenţa materială în soluţionarea cauzelor reglementate de această dispoziţie legală în condiţiile prezentei legi, iar nu în condiţiile legii, exprimare ce în mod clar trimite la delimitarea competenţei materiale în soluţionarea cauzei potrivit naturii actului ce constituie obiectul litigiului. Prin urmare s-a arătat că instanţa de fond a soluţionat competent litigiul dedus judecăţii.
Referitor la obiectul litigiului s-a reţinut că soluţia instanţei de fond este pronunţată însă cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C.proc.civ., în sensul că aceasta nu s-a pronunţat asupra obiectului contestaţiei cu care fusese învestită. În acest sens s-a arătat că acţiunea formulată de reclamantă are ca temei de drept dispoziţiile art. 61 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată, temei de drept în baza căruia, reclamanta în mod clar şi conform dispoziţiilor legale incidente, a solicitat anularea deciziei primarului prin care s-a soluţionat cererea de rectificare a actului de naştere al reclamantei, ca urmare a anulării deciziei contestate în principal reclamanta solicitând şi rectificarea actului său de naştere.
Instanţa de fond, deşi a admis acţiunea reclamantei şi a anulat dispoziţia primarului ce avea ca obiect actul de stare civilă, a anulat certificatul de stare civilă al reclamantei acordând astfel ceea ce nu s-a cerut.
Soluţia instanţei de fond în aceste coordonate s-a arătat că are la bază confuzia dintre actul de stare civilă definit de art. 1 din Legea nr. 119/1996 şi certificatul de stare civilă (art. 13 din Legea nr. 119/1996).
Curtea a subliniat că în sistemul reglementării actelor de stare civilă nu se poate concepe rectificarea certificatului de stare civilă, atunci când acesta corespunde actului de stare civilă în baza căruia a fost întocmit, ceea ce poate fi pus în discuţie fiind rectificarea actului iar nu a certificatului. Certificatul de stare civilă ce nu corespunde actului de stare civilă în baza căruia a fost emis nu se impune a fi rectificat ci anulat şi emis în concordanţă cu actul de stare civilă.
Referitor la fondul cauzei s-a constat că prima instanţă l-a soluţionat cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 119/1996, care reglementează strict situaţiile în care starea civilă poate fi dovedită şi cu alte mijloace de probă în afară de actele de stare civilă. Astfel, s-a reţinut că în speţă nu s-a invocat şi nu există situaţia reglementată de art. 10 din Legea nr. 119/1996, respectiv aceea a refuzului ofiţerului de stare civilă să întocmească un act sau să înscrie o menţiune ce intră în atribuţiile sale şi nici aceea a reconstituirii actelor de stare civilă. În aceste condiţii s-a arătat că instanţa de fond în mod greşit a încuviinţat probatoriul testimonial şi şi-a întemeiat soluţia pronunţată pe acesta în condiţiile în care din actele de stare civilă a căror extrase au fost depuse la dosarul cauzei nu rezultă că pe mama reclamantei o chema în realitate R. aşa cum susţine reclamanta în loc de L. aşa cum este trecut în actul de naştere al reclamantei.
Cercetările privind pe numita M.R. nu au nici o relevanţă în cauză în condiţiile în care din extrasul de naştere al acestei persoane nu rezultă că aceasta s-ar fi numit vreodată M., ci, dimpotrivă, aceasta s-a numit M., adoptând la căsătorie numele soţului său acela de D., de unde rezultă că nu există identitate între mama reclamantei şi numita M.R., de natură să confirme faptul că mama acesteia s-ar fi numit R.
În consecinţă, s-a arătat că dispoziţia a cărei anulare se solicită în prezenta cauză este legală şi temeinică, motiv pentru care potrivit art. 312 alin. (1)-(4) C.proc.civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 s-a admis recursul declarat de pârâtă şi s-a modificat sentinţa instanţei de fond în sensul că s-a respins acţiunea promovată de reclamantă.
(Judecător Gabriel Viziru)
