Materie : RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. ANULARE ACT ADMINISTRATIV FISCAL. PROCEDURA ADMINISTRATIVĂ PREALABILĂ.
-art.218 alin.2 din O.G. 92/2003;
-art.21 alin.4 din Constituţie;
-art.1 şi 6 din Legea nr.554/2004;
-art.1 alin.1 lit.h dinLegea nr.554/2004;
-art.205 – 218 Cod procedură fiscală.
În conformitate cu prevederile art.218 alin.2 din OG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală : „deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, potrivit art.212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit legii”.
Procedura de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ fiscale, reglementată de art.205-218 din Codul de procedură fiscală este o procedură administrativă prealabilă iar nu o jurisdicţie specială administrativă în sensul art.21 alin.4 din Constituţie, republicată şi al art.6 din Legea 554/2004.
Plecând de la această calificare, Curtea arată că până la soluţionarea acestei contestaţii, care se finalizează cu emiterea unei decizii, nu pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ actele administrativ – fiscale contestate la organele fiscale.
Plecând de la această calificare, Curtea arată că până la soluţionarea acestei contestaţii, care se finalizează cu emiterea unei decizii, nu pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ actele administrativ – fiscale contestate la organele fiscale.
Instanţa de contencios administrativ soluţionează, în temeiul art.1 din Legea 554/2004 şi al art.218 alin.2 din OG 92/2003, doar contestaţiile formulate împotriva deciziilor emise de organele fiscale în soluţionarea contestaţiilor cu privire la actele administrative de impunere fiscală. Este inadmisibilă o acţiune formulată la instanţa de contencios administrativ împotriva actelor administrative de impunere fiscală.
Instanţa de contencios administrativ soluţionează, în temeiul art.1 din Legea 554/2004 şi al art.218 alin.2 din OG 92/2003, doar contestaţiile formulate împotriva deciziilor emise de organele fiscale în soluţionarea contestaţiilor cu privire la actele administrative de impunere fiscală. Este inadmisibilă o acţiune formulată la instanţa de contencios administrativ împotriva actelor administrative de impunere fiscală.
Contrar susţinerilor recurentei în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h din Legea nr. 554/2004, întrucât Codul de procedură fiscală instituie norme speciale faţă de prevederile generale cuprinse în Legea contenciosului administrativ, iar în situaţia în care s-ar constata nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, instanţa de contencios administrativ nu ar putea analiza legalitatea actelor administrativ fiscale, ci ar putea (însă doar la cererea expresă a reclamantului) să oblige organul fiscal să soluţioneze contestaţia formulată şi abia, ulterior, dacă această soluţie este contestată, poate proceda la analiza legalităţii acestora.
Contrar susţinerilor recurentei în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h din Legea nr. 554/2004, întrucât Codul de procedură fiscală instituie norme speciale faţă de prevederile generale cuprinse în Legea contenciosului administrativ, iar în situaţia în care s-ar constata nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, instanţa de contencios administrativ nu ar putea analiza legalitatea actelor administrativ fiscale, ci ar putea (însă doar la cererea expresă a reclamantului) să oblige organul fiscal să soluţioneze contestaţia formulată şi abia, ulterior, dacă această soluţie este contestată, poate proceda la analiza legalităţii acestora.
Prin urmare, după cum temeinic şi legal a reţinut şi instanţa de fond, este obligatorie parcurgerea procedurii administrative prealabile prevăzute de art.205 – 208 Cod procedură fiscală, instanţa de judecată neputând proceda la soluţionarea în fond a cauzei, înainte ca organul administrativ competent să soluţioneze contestaţia pe fondul ei.
Decizia nr.4501/CA/13.12.2012 a Curţii de Apel Oradea – Secţia a II –a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa nr.2749 din 21.06.2012 Tribunalul Satu Mare a respins acţiunea formulata de reclamanta S.C. X. M. S.R.L, cu sediul în S. M., str.L. R., 30/2, jud. Satu Mare în contradictoriu cu pârâta DGFP cu sediul în S. M., P. R. nr. 3-5.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele :
Prin cererea înregistrată la instanţă la 04.05.2012, reclamanta S.C. X. M. S.R.L. a solicitat anularea deciziei de impunere F-SM 209 din 27.02.2012.
Petenta a înregistrat la DGFP S. M. , la data de 28.03.2012 – fila 14, o contestaţie împotriva deciziei de impunere atacate, la care pana în prezent nu a primit un raspuns.
Faţă de aceste aspecte, instanţa a constatat că cererea nu a fost soluţionată în termenul legal de 30 de zile de la înregistrarea acesteia , astfel că la data de 04.05.2012, reclamanta a introdus prezenta acţiune în contencios administrativ.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, „orice persoana care se considera vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim, de către o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”, iar potrivit art. 2 lit. h din acelaşi act normativ, „h) nesoluţionare în termenul legal a unei cereri – faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen”.
De asemenea, potrivit art. 18 din Legea privind contenciosul administrativ, „(1) instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă”.
Prin urmare, în ceea ce priveşte soluţia ce o poate pronunţa în cauză, în cazul în care cererea unei persoane adresată unei autorităţi publice nu a fost soluţionată în termen legal, instanţa de contencios administrativ apreciază că în situaţia în care, ca şi în speţa de faţă, autoritatea publică nu răspunde în termenul prevăzut de lege, tăcerea administraţiei poate fi sancţionată de către instanţa de contencios administrativ doar prin obligarea autorităţii publice să soluţioneze cererea sub sancţiunea unei amenzi judiciare, cu plata de despăgubiri.
În cauza de faţă, s-a constatat că pana la data soluţionării cauzei, deşi a fost legal citata, parata nu a făcut dovada soluţionării contestaţiei prealabile formulate de petenta.
În sedinta publica din 14.06.2012, instanta a pus în discutie admisibilitatea şi temeinicia cererii, fata de nesolutionarea de catre parata pana în prezent a contestatiei, iar reprezentantul reclamantei a aratat ca solicita solutionarea cauzei şi sustine ca prin nesolutionarea în termenul legal a plangerii prealabile, reclamanta este vatamata intr-un drept al sau şi intr-un interes legitim, motiv pentru care apreciaza ca sunt intrunite conditiile de exercitare a actiunii judiciare, considerand nesolutionarea contestatiei un refuz exprimat de parata.
Potrivit art. 218 alin. 2 din OG 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, obiectul actiunii judiciare il constituie doar deciziile de solutionare a contestatiilor: „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii”.
Faţă de cele de mai sus, rezulta ca în speţa de faţă, ţinând seama de prevederile art. 18 din Legea privind contenciosul administrativ, instanţa, soluţionând cererea, poate doar să oblige autoritatea publică să solutioneze contestatia depusa de petenta.
Având în vedere insa ca reclamanta, în sedinta publica din 14.06.2012, a aratat ca solicita solutionarea fondului cauzei şi sustine ca prin nesolutionarea în termenul legal a plangerii prealabile, reclamanta este vatamata intr-un drept al sau şi intr-un interes legitim, motiv pentru care apreciaza ca sunt intrunite conditiile de exercitare a actiunii judiciare, considerand nesolutionarea contestatiei un refuz exprimat de parata, instanta nu poate obliga parata la solutionarea contestatiei, în lipsa unei cereri a reclamantei, procesul fiind guvernat de principiul disponibilitatii.
Faţă de cele de mai sus, constatând că pârâta nu a soluţionat contestatia reclamantei, ca reclamanta nu a solicitat obligarea paratei la solutionarea contestatiei, introdusa prealabil sesizarii instantei şi a solicitat solutionarea fondului cauzei, instanţa a respins acţiunea reclamantei, conform dispozitivului.
Împotriva acestei sentinţei, a declarat recurs recurentul reclamant X. M. SRL S. M. solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Satu Mare dat fiind faptul că instanţa a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, iar în temeiul art. 312. alin.(2) şi (3) din Codul de procedură civilă, raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304. pct. 4, 5, 6, 7, 8 şi 9 din coroborate cu prevederile art. 3041. din Codul de procedură civilă solicită admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate iar după reaprecierea pieselor dosarului şi recalificarea probelor administrate în cauză, admiterea cererii introductive de instanţă astfel cum a fost formulată şi motivată.
Arată că susţinerea judecătorului fondului conform căreia contestarea şi sau anularea actelor administrativ fiscale nu se poate realiza decât dacă organul fiscal a soluţionat contestaţia administrativă formulată împotriva acestora este nelegală, incompletă şi nu ţine seama de raportul dintre Codul de procedură fiscală şi Legea contenciosului administrativ.
Arată că, contenciosul administrativ este definit de art. 2 alin.(l) lit.f) din Legea nr. 654/2004 ca fiind: “activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.
Potrivit art. 53. alin.(l) din României: “persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”.Astfel cum rezultă din prevederile legale şi constituţionale supra citate, atât legiuitorul ordinar, cât şi legiuitorul constituţional au distins între (i) faza administrativă şi (ii) faza contenciosului administrativ-fiscal pentru ca acesta din urmă să cuprindă doar procedura din faţa instanţelor judecătoreşti.
Această distincţie prezintă importanţă din perspectiva incidenţei în speţă a două acte normative respectiv:
(a)Codul de procedură fiscală (şi)
(b)Legea contenciosului administrativ.
Dacă Legea nr. 554/2004 este dreptul comun în materia contenciosului administrativ, atât pentru faza administrativă, cât şi pentru faza judecătorească, Codul de procedură fiscală cuprinde dispoziţii derogatorii doar în ceea ce priveşte faza administrativă.
Spre deosebire de Legea contenciosului administrativ, Codul de procedură fiscală nu cuprinde nici o procedură relativă la faza judecătorească de unde rezultă că această din urmă etapă este cârmuită legislativ, exclusiv, de către Legea contenciosului administrativ. Legea de procedură fiscală este dreptul comun pentru procedura de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale, iar Legea contenciosului administrativ este dreptul comun pentru procedura de soluţionare a litigiilor în faţa instanţelor de contencios administrativ şi fiscal.
Arată că judecătorul fondului, în mod nelegal, a reţinut că obiectul acţiunii de contencios fiscal este stabilit de Codul de procedură fiscală fără să ţină seama de faptul că această lege nu poate delimita regimul juridic al obiectului acţiunii de contencios fiscal.
Această concluzie rezultă cu prisosinţă din faptul că procedura judecătorească de soluţionare a litigiilor fiscale este contemplată în mod exhaustiv de prevederile Legii contenciosului administrativ, şi nu de dispoziţiile Codului de procedură fiscală.
Legiuitorul reglementează situaţiile cel mai des întâlnite în practică ceea ce înseamnă că reglementarea de către Codul de procedură fiscală doar a situaţiei în care organul fiscal soluţionează contestaţia administrativă, nu înseamnă că judecătorul fondului trebuie să dea denegare de dreptate.
Pe cale de consecinţă, judecătorul fondului nu poate respinge cererea introductivă pentru că ipoteza nesoluţionării contestaţiei administrative nu este reglementată ci, trebuie să aibă în vedere dreptul comun în materia acţiunii judiciare, astfel cum acesta este stabilit de Legea contenciosului administrativ.
Consideră că, contenciosul fiscal este reglementat exclusiv de Legea contenciosului administrativ în ceea ce priveşte exercitarea dreptului la acţiune în faţa instanţei judecătoreşti competente obiectul acţiunii de contencios fiscal fiind determinat cu ajutorul Legii de contencios administrativ, iar nu în baza Codului de procedură fiscală.Lipsa deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative nu îndrituieşte judecătorul fondului să respingă acţiunea ca inadmisibilă, întrucât o astfel de ipoteză nu este reglementată nici de Codul de procedură fiscală.
Art. 2. alin.(2) din Legea contenciosului administrativ asimilează actelor administrative tipice şi nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, iar potrivit art. 2. alin.(l) lit. h) din Legea contenciosului administrativ, nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri este definită ca fiind “faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen”.
Art. 1. alin.(l) din Legea contenciosului administrativ dispune în mod expres că orice persoană vătămată într-un drept al său prin nesoluţionarea în termenul legal a cererii se poate adresa instanţei de contencios administrativ.
După cum rezultă din prevederile legale exprese, Legea contenciosului administrativ dă dreptul persoanei vătămate printr-un act administrativ atipic – nesoluţionarea în termenul legal a contestaţiei – să sesizeze instanţa de contencios administrativ.
De asemenea, legiuitorul constituţional a reglementat, în mod expres, dreptul (constituţional) al contribuabilului de a se adresa instanţei judecătoreşti în situaţia nesoluţionării în termenul legal a contestaţiei administrative solicitând anularea actului şi repararea pagubei.
Arată că soluţia judecătorului fondului este inadmisibilă faţă de prevederile art. 18 alin.(l), coroborate cu prevederile art. 8 alin.(l) şi art. 1 alin.(l) din Legea contenciosului administrativ care consacră un contencios de plină jurisdicţie. Potrivit acestor texte de lege:
Art. 18. alin. (1)
Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.
Art. 8. alin. (1)
Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
Art. 1. alin. (1)
Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Controlul pe care îl exercită instanţele judecătoreşti asupra activităţii autorităţilor administrative, în baza Legii contenciosului administrativ, este un control de plină jurisdicţie. În aceste condiţii, instanţele judecătoreşti pot să adopte orice măsură, având drept scop restabilirea legalităţii încălcate.
De asemenea, consideră că judecătorul fondului a pronunţat o hotărâre nelegală, nemotivată, imprecisă şi ambiguă. Soluţionând raportul juridic dedus judecăţii, judecătorul fondului a stabilit existenţa faptelor şi le-a dat calificare juridică; apoi, identificând normele de drept incidente raportului juridic litigios, le-a interpretat şi le-a aplicat situaţiei de fapt reţinute. Cu toate acestea, judecătorul fondului a încălcat legea prin refuzul aplicării normei juridice concrete, cât şi prin interpretarea greşită a acesteia. Atât refuzul aplicării legii, cât şi interpretarea greşită a acesteia configurează deducerea eronată a consecinţelor legale a stării de fapt reţinute.
Pentru toate aceste considerente, a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.
Intimata pârâtă legal citată nu a formulat întâmpinare.Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, precum şi sub toate aspectele, în baza prevederilor art.3041 Cod procedură civilă, instanţa a apreciat recursul este nefondat pentru următoarele considerente :
În conformitate cu prevederile art.218 alin.2 din OG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală : „deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, potrivit art.212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit legii”.Procedura de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ fiscale, reglementată de art.205-218 din Codul de procedură fiscală este o procedură administrativă prealabilă iar nu o jurisdicţie specială administrativă în sensul art.21 alin.4 din Constituţie, republicată şi al art.6 din Legea 554/2004.
Prin urmare , după cum temeinic şi legal a reţinut şi instanţa de fond, este obligatorie parcurgerea procedurii administrative prealabile prevăzute de art.205 – 208 Cod procedură fiscală, instanţa de judecată neputând proceda la soluţionarea în fond a cauzei, înainte ca organul administrativ competent să soluţioneze contestaţia pe fondul ei.
În consecinţă, în baza considerentelor expuse, Curtea de Apel Oradea în temeiul prevederilor art.312 alin.1 Cod procedură civilă a respins ca nefondat recursul .
S-a constatat că intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată în recurs.
