Materie: RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL. ANULARE ACT ADMINISTRATIV FISCAL. ÎNSTRĂINARE CU TITLU ONEROS DE IMOBILE. ACTIVITATE DESFĂŞURATĂ ÎN SCOPUL OBŢINERII DE VENITURI, CU CARACTER DE CONTINUITATE. PERSOANĂ IMPOZABILĂ.
-art.126, art.127, art.141 din Legea nr.571/2003;
-pct.2 şi 3 din H.G. n r.44/2004.
Decizia nr.4480/CA/10.12.2012 a Curţii de Apel Oradea – Secţia a II – a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa nr.3025/CA/2012 pronunţată de Tribunalul Bihor , a fost respinsă ca nefondată acţiunea precizată formulată de reclamantul N. A. în contradictoriu cu pârâta D. G. F. P. B. pentru anularea Deciziei nr.344/24.08.2010, a Deciziei de impunere nr. 78998/25.06.2010 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 78999/25.06.2010.
Din coroborarea întregului material probator aflat la dosarul cauzei, instanţa a reţinut în fapt următoarele:
Prin Decizia de impunere nr. 78.998/25.06.2010, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 78.999/25.06.2010, s-a stabilit în sarcina reclamantului N. A. obligaţia de plată la bugetul de stat a sumei totale de 298.583 lei, din care 127.574 lei – taxă pe valoarea adăugată şi 171.009 lei – majorări de întârziere aferente.
Considerentele care au stat la baza stabilirii obligaţiilor de plată în sarcina reclamantului le-a constituit faptul că acesta, în perioada anilor 2005 –2009, a efectuat un număr de 14 tranzacţii imobiliare cu caracter de continuitate în valoare totală de 1.573.876 lei.
Astfel, s-a reţinut că la data de 14 iunie 2005 cifra de afaceri realizată de persoana fizică N. A. din tranzacţii imobiliare a fost în sumă de 774.860 lei, depăşind astfel plafonul de scutire de 200.000 lei (echivalentul a 35.000 euro) prevăzut de art. 152 alin.(1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fără a solicita organului fiscal înregistrarea în scopuri de TVA începând cu data de 01.08.2005.
Conform disp.art.126 , sunt operaţiuni impozabile în România cele care sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată, dacă livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin.(1), acţionând ca atare şi dacă livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor rezultă din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin.(2), iar potrivit art.127 din acelaşi act normativ, „(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin.(2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi. (2) În sensul prezentului titlu, activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate”. În conformitate cu prevederile art. 128. din Legea nr.571/2003, „este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar”.
Din examinarea acestor texte de lege, rezultă că operaţiunile desfăşurate de către persoana fizică N. A. se circumscriu noţiunii de livrări de bunuri efectuate în România de către persoane impozabile, adică persoane ce desfăşoară în mod independent activităţi economice de natura celor desfăşurate de comercianţi, indiferent de scopul şi rezultatul acestora, fiind operaţiuni impozabile din acest punct de vedere. Referitor la invocarea de către reclamant a incidenţei în cauză a dispoziţiilor art.141 alin.(2) lit. f) din Legea nr. 571/ 2003 privind Codul fiscal, referitoare la scutirea de taxă pe valoarea adăugată a livrărilor de terenuri, altele decât terenurile construibile, instanţa a constatat că reclamantul nu a depus nici un înscris din care să rezulte calificarea terenurilor tranzacţionate ca fiind neconstruibile sau cu altă destinaţie.
Referitor la inexistenţa calităţii de comerciant a reclamantului, ca urmare a neautorizării sau înregistrării la Oficiul Registrului Comerţului în vederea efectuării unor fapte de comerţ, instanţa a constatat că neefectuarea acestor operaţiuni nu înlătură obligaţia reclamantului de a plăti TVA pentru activitatea desfăşurată şi nu modifică natura acestor operaţiuni, încadrarea vânzărilor de terenuri ca impozabile din punct de vedere al fiind activităţi comerciale de vânzare – cumpărare de bunuri imobile şi prin urmare, fapte de comerţ.
În ceea ce priveşte inexistenţa caracterului de continuitate, precum şi a intenţiei de revânzare a terenurilor la momentul cumpărării acestora de către reclamant, instanţa a constatat, din examinarea multitudinii de tranzacţii imobiliare, că acesta a înstrăinat, într-o perioadă relativ scurtă, 14 terenuri, dintre care 8 ulterior datei la care trebuia să devină plătitor de TVA, obţinând în permanenţă venituri din tranzacţiile realizate în fiecare trimestru, aşa cum rezultă din Raportul de inspecţie fiscală şi respectiv Decizia de impunere aflate la dosar.
Ori, în conformitate cu dispoziţiile pct. 3 alin. (1) din Normele metodologice date în aplicarea art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, „în sensul art.127 alin.(2) din Codul fiscal, obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu excepţia situaţiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfăşurată ,în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin.(2) din Codul fiscal”.
De altfel, organul fiscal nu a stabilit imputată reclamantului pe baza caracterului de continuitate al tranzacţiilor, ci a considerat în mod legal ca fiind activitate economică în sensul prevăzut de art.127 alin.2 Cod fiscal , exploatarea bunurilor prin prisma caracterului de comerciant, tranzacţiile efectuate de către reclamant îndeplinind condiţiile cumulative prevăzute de art.126 Cod fiscal , fiind astfel tratate ca operaţiuni impozabile din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată.
Conform art. 152 alin.(1) şi (6) din Legea nr. 571/ 2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, ” (1) Persoana impozabilă stabilită în România, a cărei cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, este inferioară plafonului de 35.000 euro, al cărui echivalent în lei se stabileşte la cursul de schimb comunicat de la data aderării şi se rotunjeşte la următoarea mie poate solicita scutirea de taxă, numită în continuare regim special de scutire, pentru operaţiunile prevăzute la art. 126 alin.(1), cu excepţia livrărilor intracomunitare de mijloace de transport noi, scutite conform art. 143 alin.(2) lit. b). … (6) Persoana impozabilă care aplică regimul special de scutire şi a cărei cifră de afaceri, prevăzută la alin.(2), este mai mare sau egală cu plafonul de scutire în decursul unui an calendaristic, trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA, conform art. 153, în termen de 10 zile de la data atingerii sau depăşirii plafonului.
Data atingerii sau depăşirii plafonului se consideră a fi prima zi a lunii calendaristice următoare celei în care plafonul a fost atins sau depăşit. Regimul special de scutire se aplică până la data înregistrării în scopuri de TVA, conform art. 153.
Dacă persoana impozabilă respectivă nu solicită sau solicită înregistrarea cu întârziere, organele fiscale competente au dreptul să stabilească obligaţii privind taxa de plată şi accesoriile aferente, de la data la care ar fi trebuit să fie înregistrat în scopuri de taxă, conform art. 153”, iar potrivit art. 153 al.1 lit.b din acelaşi act normativ, „(1) Persoana impozabilă care este stabilită în România, conform art. 125/1 alin.(2) lit. b), şi realizează sau intenţionează să realizeze o activitate economică ce implică operaţiuni taxabile şi/ sau scutite de taxa pe valoarea adăugata cu drept de deducere trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal competent daca in cursul unui an calendaristic atinge sau depăşeşte plafonul de scutire prevăzut la art. 152 alin.(1), in termen de 10 zile de la sfârşitul lunii in care a atins sau depăşit acest plafon”.
Văzând aceste dispoziţii legale şi ţinând cont de faptul că, la sfârşitul lunii iunie 2005, reclamantul, depăşind plafonul de scutire prin încasări în sumă de 774.860 lei, avea obligaţia de a solicita înregistrarea în scop de TVA la organul fiscal în termen de 10 zile de la data depăşirii plafonului, considerată a fi prima zi a lunii iulie 2005, urmând să deţină calitatea de plătitor de taxă începând cu luna calendaristică următoare, respectiv de la 01.08.2005.
Întrucât reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a se înregistra în scopuri de taxă pe valoarea adăugată, organele de inspecţie fiscală au procedat la calcularea taxei pe valoarea adăugată pe care acesta avea obligaţia să o plătească începând cu data de la care trebuia să devină plătitor de taxă pe valoarea adăugată.
În ceea ce priveşte majorările de întârziere în cuantum de 171.009 lei, aferente taxei pe valoarea adăugată suplimentară în sumă de 127.574 lei, instanţa a constatat că în conformitate cu dispoziţiile art. 119(1) şi 120(1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere …Majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv”.
Prin urmare, organul fiscal, în mod corect, a aplicat în sarcina reclamantului accesoriile fiscale aferente debitului principal neachitat în termenul legal.
Faţă de aceste considerente şi văzând în drept şi dispoziţiile Codului fiscal, instanţa a respins ca nefondată acţiunea formulată şi a menţinut ca legale şi temeinice actele administrativ-fiscale atacate.
Împotriva acestei sentinţe, în termen şi legal timbrat a declarat recurs reclamantul N. A. , solicitând în principal, modificarea în tot a acesteia, în sensul admiterii în întregime a acţiunii formulate de către el, iar în subsidiar, anularea în parte a deciziei emisă de intimată sub nr.344/28.04.2010 iar pe cale de consecinţă, a dispune exonerarea sa de la plata sumei de 98.257 lei, cu titlu de TVA, precum şi a majorărilor aferente de întârziere, fără cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a învederat că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică.
În primul rând, recurentul a susţinut că, instanţa de fond a omis a se pronunţa asupra excepţiei de nulitate a actului administrativ fiscal reprezentat de decizia de impunere, iar în al doilea rând s-a precizat că, făcând confuzie asupra mijloacelor de apărare ale reclamantului, instanţa de fond a omis să se pronunţe în ce măsură tranzacţiile imobiliare aferente anilor 2005 şi 2006 pot fi circumscrise noţiunii de operaţiune impozabilă, preferând în schimb să procedeze la înlăturarea apărării inexistente ale acestuia, referitoare fie la pretinsa lipsă a înscrisurilor de natură să probeze caracterul neconstruibil a terenurilor respective, fie la inexistenţa calităţii de comerciant a acestuia ca efect al neautorizării sau înregistrării sale la ORC.
Reţinând că, potrivit ăct.5 din HG nr.44/2004, noţiunea de continuitate presupune ca persoana fizică să fi realizat mai mult de o singură dată tranzacţie în cursul unui an calendaristic, se poate constata, a susţinut recurentul că, fiind vorba despre operaţiuni imobiliare cu caracter ocazional, efectuarea de către el a câte unei singure tranzacţii în fiecare dintre cei doi ani calendaristici ( 2005-2006), face ca, atât tranzacţia aferentă anului 2005 cât şi cea aferentă anului 2006, să fie lipsite de caracterul operaţiunii impozabile de natură să intre în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată, ca efect al calificării acestora ca operaţiuni singulare.
Recurentul a apreciat că, organul fiscal s-a grăbit în mod nejustificat să procedeze la impunerea pe seama lui a obligaţiei de plată a TVA-ului aferent tranzacţiei imobiliare din cursul lunii iunie 2006, în valoare de 615.400 lei, stabilind obligaţia principală de plată în sumă de 98.257 lei, precum şi obligaţia subsidiară de plată, constând în majorări de întârziere aferente sumei respective.
Mai mult, potrivit art.152 alin.6 din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal, obligaţia de a solicita înregistrarea în scopuri de TVA, aparţine persoanei impozabile a cărei cifră de afaceri este mai mare sau egală cu plafonul de scutire în decursul unui an calendaristic, iar persoanei impozabile a cărei cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, este inferioară plafonului de 200.000 lei, îi revine posibilitatea de a solicita scutirea de taxă pentru operaţiunile taxabile.
Aşa fiind, recurentul a apreciat că, recunoscând totodată realizarea în cursul anului calendaristic 2007, a unui număr de 10 tranzacţii imobiliare, s-r fi impus ca organul fiscal să constate că, faţă de valoarea însumată de 183.616 lei a tranzacţiilor efectuate în acest an, era exonerat de obligaţia legală decurgând din înregistrarea în scopuri de TVA ca efect al înregistrării unei cifre de afaceri inferioară plafonului de scutire de 200.000 lei pe anul calendaristic respectiv.
Raportat la textul de lege aplicabil în cauză, obligaţia de plată a taxei pe valoare adăugată incumbă în mod exclusiv persoanelor impozabile a căror cifră de afaceri depăşeşte plafonul de scutire dintr-un an calendaristic.
În drept au fost invocate dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Intimata, deşi legal citată nu a formulat întâmpinare şi nici nu şi-a precizat poziţia faţă de recursul de faţă.
Verificând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs cât şi din oficiu, conform art.304 ind.1 Cod procedură civilă, Curtea de Apel Oradea a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte critica referitoare la omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra excepţiei de nulitate a actului administrativ fiscal, reprezentat de decizia de impunere atacată, este de relevat că, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Bihor la data de 1.10.2010, reclamantul N. A. nu a invocat această excepţie, acesta solicitând a se dispune anularea în întregime a deciziei emisă de D.G.F.P. B. sub nr.344/24.08.2010 de respingere a contestaţiei formulată de către el împotriva deciziei de impunere nr.78.998/25.06.2010 şi a raportului de inspecţie fiscală, emis sub nr.78.999/25.06.2010.
Ulterior, la data de 22.02.2012, reclamantul a depus în scris o precizare de acţiune, prin care solicita în principal anularea actelor administrativ fiscale atacate în totalitate şi, în subsidiar anulare în parte a acestora, în sensul de a se dispune exonerarea sa de la plata sumei de 98.257 lei cu titlu de TVA, precum şi a majorărilor aferente de întârziere.
Aşa fiind, critica invocată de către acesta cu privire la omisiunea instanţei de fond, de a se pronunţa asupra excepţiei de nulitate este nefondată, reţinând de altfel că, prin memoriul de recurs acesta nu a invocat nici un motiv de nulitate care să poată forma obiectul analizei instanţei de recurs.
Cât priveşte fondul cauzei, s-a reţinut că, prin Decizia de impunere nr.78.998/25.06.2010, întocmită în baza constatărilor din Raportul de inspecţie fiscală nr. 78.999/25.06.2010, s-au stabilit în sarcina recurentului reclamant N. A. obligaţii de plată la bugetul de stat, în sumă de 298.583 lei, din care, suma de 127.574 lei – reprezintă taxă pe valoarea adăugată şi suma de 171.009 lei – reprezintă majorări de întârziere aferente.
Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că organele de inspecţie fiscală din cadrul Activităţii de Inspecţie Fiscală B. , ca urmare a controlului inopinat efectuat la contribuabilul N. A. , au întocmit un proces verbal în urma căruia s-a propus începerea inspecţiei fiscale parţiale în ceea ce priveşte taxa pe valoare adăugată, întocmindu-se în acest sens formularul „ propunere de efectuare a unei inspecţii fiscale ”, care apoi a fost aprobat de către conducătorul activităţii de inspecţie fiscală şi s-a procedat la emiterea avizului de inspecţie fiscală în ceea ce priveşte taxa pe valoare adăugată.
Din cuprinsul Raportului de inspecţie fiscală, depus în dosarul instanţei de fond aflat la filele 43-52, reiese că, din verificările contractelor de vânzare-cumpărare puse la dispoziţia organelor de control fiscal, de către recurent şi de către Birourile Notarilor Publici, rezultă faptul că, în perioada 14.06.2005 – 10.07.2008, acesta a desfăşurat activitate economică prin efectuarea unui număr de 14 tranzacţii imobiliare, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate din operaţiuni impozabile din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, perioada supusă inspecţiei fiscale cuprinzând activitatea desfăşurată din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, din data de 1.01.2005 până la 31.12.2009.
S-a reţinut astfel că, în perioada supusă verificării, recurentul a efectuat un număr de 14 tranzacţii imobiliare cu caracter de continuitate, în valoare totală de 1.573.876 lei, astfel: în anul 2005 a desfăşurat o tranzacţie imobiliară, în 2006 o tranzacţie imobiliară, în anul 2006 a desfăşurat un număr de 10 tranzacţii imobiliare iar în anul 2008 a desfăşurat 2 tranzacţii imobiliare.
Cu privire la tranzacţiile imobiliare desfăşurate în perioada 2005-2006, câte una în fiecare an, recurentul a susţinut că, acestor tranzacţii le lipseşte caracterul de continuitate impus de textele legale incidente în cauză, astfel că, cel puţin pentru această perioadă aceste operaţiuni sunt lipsite de caracterul operaţiunii impozabile de natură să intre în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată, ca efect al calificării acestora ca operaţiuni singulare.
Prevederile art.126 din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, stabilesc că intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată operaţiunile care îndeplinesc următoarele condiţii: a) constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plată; b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România; c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art.127 alin.1; d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute la art.127 alin.2
Potrivit art.127 din acelaşi act normativ, este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară , de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin.2 oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi.
Aliniatul 2 al aceluiaşi text legal, precizează că, „ … De asemenea constituie activitate economică exploatarea terenurilor corporale sau necorporale, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate”.
Punctul 2.1 din HG nr.44/2004 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003, precizau că, „ nu are caracter de continuitate, în sensul art.127 alin.2 din codul fiscal, obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale ”.
Cu începere de la data de 1.01.2007, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, a fost exonerată de la obligaţia de plată a TVA , „ livrarea de către orice persoană a unei construcţii, a unei părţi a acesteia şi a terenului pe care este construită, precum şi a oricărui alt teren”.
Prin excepţie, potrivit art.141 alin.2 lit.f Cod fiscal, „ scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcţii noi, a unei părţi a acesteia sau a unui teren construibil, dacă este efectuată de o persoană impozabilă care şi-a exercitat ori ar fi avut dreptul să-şi exercite dreptul de deducere total sau parţial a taxei pentru achiziţia, transformarea sau construirea unui astfel de imobil.”
Punctul 3(1) din HG nr.44/2004 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003, în forma aplicabilă cu începere din 1.01.2007, precizează că:, „ în sensul art. 127 alin.2 din codul fiscal, obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu vor fi considerate activitate economică cu excepţia situaţiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art.127 alin.2 din codul fiscal ”.
Cu începere de la data de 1.01.2009, art.141 alin.2 lit.f a fost modificat, prevăzându-se că scutirea de la plata taxei pe valoare adăugată nu se aplică pentru livrarea unei construcţii noi, a unei părţi a acesteia sau a unui teren construibil.
Rezultă din economia prevederilor legale evocate că, până la data de 1.01.2007, singura operaţiune pentru care nu se datora TVA, era vânzarea de către persoanele fizice a locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care erau folosite de către acestea pentru scopuri personale, ceea ce nu este cazul în speţă cu privire la bunurile ce au făcut obiectul tranzacţiilor imobiliare realizate de către recurent.
Ulterior acestei date, s-a prevăzut că şi această vânzare intră în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată, dacă se constata că activitatea respectivă este desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.
Este adevărat că, în legislaţia fiscală nu se preciza în mod clar, până la intrarea în vigoare a OUG nr.109/2009, ce se înţelege prin obţinerea de venituri cu caracter de continuitate, însă din indicarea acelor operaţiuni care nu intrau în sfera activităţilor economice desfăşurate în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, instanţa de recurs apreciind că puteau fi identificate prin aplicarea regulii de interpretare „ per a contrario ”, acele activităţi economice desfăşurate în scopul obţinerii de astfel de venituri.
Recurentul de altfel nici nu a invocat în apărare natura sau destinaţia imobilelor care au format obiectul tranzacţiilor imobiliare, în scopul de a solicita pe acest temei exonerarea sa de la plata TVA, ci, aşa cum s-a relevat mai sus, acesta a susţinut că, cele două tranzacţii efectuate în 2005 şi 2006, nu au caracter de continuitate, în înţelesul prevăzut de dispoziţiile legale în materie , iar cu privire la cele din 2007-2008, este exonerat de obligaţia legală decurgând din înregistrarea în scopuri de TVA, ca efect al înregistrării unei cifre de afaceri inferioară plafonului de scutire de 200.000 lei pentru anul calendaristic respectiv.
Din cele relevate mai sus, instanţa a apreciat că, în nici un caz, vânzarea de către recurent a unui număr de 14 imobile – terenuri construibile, nu reprezintă o operaţiune cu caracter izolat, scopul obţinerii de către acesta a unor venituri cu caracter de continuitate fiind evident, din Raportul de inspecţie fiscală, reieşind că, reclamantul achiziţiona terenuri în scopul vânzării acestora, stare de fapt necontestată de către acesta, ceea ce demonstrează că recurentul a desfăşurat activitate economică prin exploatarea de bunuri, în scopul obţinerii de venituri, astfel că, susţinerea acestuia cu privire la faptul că îi lipseşte calitate de „persoană impozabilă ” este nefondată.
Astfel, la data de 14.06.2005 cifra de afaceri realizată de recurent din tranzacţii imobiliare, era în sumă de 774.860 lei, depăşind astfel plafonul de scutire de 200.000 lei ( echivalentul a 35.000 EURO) prevăzut de art.152 alin.2 din codul fiscal, acesta având obligaţia de a solicita înregistrarea în scop de TVA la organul fiscal, în termen de 10 zile de la sfârşitul lunii în care a depăşit plafonul, considerată a fi prima zi a lunii iulie 2005, urmând să deţină calitatea de plătitor de taxă începând cu luna calendaristică următoare, respectiv la 1.08.2005.
Potrivit Raportului de inspecţie fiscală, pentru a stabili TVA de plată/de rambursat de către recurentul N. A. organele fiscale au procedat la întocmirea unei situaţii în care au prezentat TVA-ul colectat aferent tranzacţiilor imobiliare efectuate, respectiv a vânzărilor de terenuri construibile, menţionându-se că, nu s-a stabilit taxa pe valoare adăugată deductibilă, deoarece, contribuabilul în timpul desfăşurării inspecţiei fiscale nu a prezentat organelor de inspecţie fiscală nici un document pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, fiind însă încadrate la operaţiuni scutite de taxă, două tranzacţii imobiliare, una vizând un teren agricol necuprins în zona construibilă şi alta, vizând un spaţiu comercial, care nu a fost considerată construcţie nouă.
Aşa fiind, în mod corect a apreciat instanţa de fond că, activitatea desfăşurată de către recurentul reclamant, în perioada supusă verificării, respectiv activitatea de înstrăinare cu titlu oneros a unui număr de 14 imobile ( terenuri construibile), îndeplineşte cerinţa de a fi fost desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, fiindu-i aplicabile prevederile legale referitoare la operaţiunile pentru care se datorează taxa pe valoarea adăugată, considerente faţă de care, apreciind că nu subzistă nici una din criticile invocate, Curtea de Apel Oradea, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul de faţă, constatând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
