– art.14 şi 15 din Legea 554/2004;
-art.215 AL.2 Cod procedură fiscală.
În conformitate cu prevederile art.14 şi 15 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ „ În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în contencios administrativ, având ca obiect anularea actului administrativ”.
Potrivit art.2 lit.”g”din legea contenciosului, „prin pagubă iminentă” se înţelege prejudiciul material viitor, dar previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice ori a unui serviciu public, iar art.2 lit.”f” din aceeaşi lege defineşte noţiunea de „cazuri bine justificate” în sensul unor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Potrivit art.2 lit.”g”din legea contenciosului, „prin pagubă iminentă” se înţelege prejudiciul material viitor, dar previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice ori a unui serviciu public, iar art.2 lit.”f” din aceeaşi lege defineşte noţiunea de „cazuri bine justificate” în sensul unor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Instanţa de fond a reţinut corect că, în speţă sunt îndeplinite cerinţele art.14 şi 15 din Legea nr.554/2004, referitoare la cazul bine justificat şi la paguba iminentă, în condiţiile în care reclamantul intimat contestă Decizia de Impunere nr.93734 din 29 decembrie 2009, Raportul de Inspecţie Fiscală nr.9373 din 29 decembrie 2009 şi Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr.93736 din 29 noiembrie 2009, invocând faptul că nu are calitatea de comerciant, iar astfel activităţile efectuate de el, nu intră în sfera activităţilor economice, potrivit art.127 alin.2 din Codul fiscal şi că neefectuând activităţi economice, nu poate fi considerată persoană impozabilă în sfera de TVA, potrivit art.127 alin.1 din Codul fiscal.
Instanţa de fond a reţinut corect că, în speţă sunt îndeplinite cerinţele art.14 şi 15 din Legea nr.554/2004, referitoare la cazul bine justificat şi la paguba iminentă, în condiţiile în care reclamantul intimat contestă Decizia de Impunere nr.93734 din 29 decembrie 2009, Raportul de Inspecţie Fiscală nr.9373 din 29 decembrie 2009 şi Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr.93736 din 29 noiembrie 2009, invocând faptul că nu are calitatea de comerciant, iar astfel activităţile efectuate de el, nu intră în sfera activităţilor economice, potrivit art.127 alin.2 din Codul fiscal şi că neefectuând activităţi economice, nu poate fi considerată persoană impozabilă în sfera de TVA, potrivit art.127 alin.1 din Codul fiscal.
De asemenea, s-a contestat şi teoria organului fiscal potrivit căreia vânzarea – cumpărarea de imobile se circumscrie exploatării de bunuri corporale sau necorporale, realizate în scopul obţinerii de venituri incluse de art.127 alin.2 teza II din Codul fiscal, în sfera activităţilor economice.
De asemenea, s-a contestat şi teoria organului fiscal potrivit căreia vânzarea – cumpărarea de imobile se circumscrie exploatării de bunuri corporale sau necorporale, realizate în scopul obţinerii de venituri incluse de art.127 alin.2 teza II din Codul fiscal, în sfera activităţilor economice.
Toate aceste criterii creează, în opinia instanţei, o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actele administrativ contestate, în sensul cerut de art.2 lit.”f” din legea nr.554/2004.
Pe de altă parte, având în vedere valoarea obligaţiilor de plată stabilite în sarcina reclamantului (89.528 lei TVA + majorări de întârziere de 53.164 lei), precum şi faptul că asupra unor bunuri din averea personală a acestuia, s-a instituit deja sechestru asigurator, prejudiciul material viitor şi previzibil suferit de reclamant, este evident.
Prin sentinţa nr.481 din 19 mai 2010, Tribunalul Bihor a admis cererea formulată de reclamantul G.V.C., împotriva pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – D.G.F.P. şi în consecinţă, s-a dispus suspendarea executării raportului de inspecţie fiscală nr. 9373/29.12.2009, a deciziei de impunere nr. 93734/29.12.2009 şi a dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 93736/29.12.2009, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a fondului litigiului.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, reclamantul a demarat procedura administrativă formulând contestaţie împotriva actelor administrativ fiscale contestate şi, în urma respingerii contestaţiei prin decizia nr. 37/11.03.2010 s-a adresat instanţei de judecată cu cerere în anularea actelor şi separat cu cerere de suspendare a executării acestora. S-a constatat că a făcut dovada achitării cauţiunii fixate în sarcina sa conform dovezii aflate la fila 43 din dosar.
Potrivit art.14 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, poate dispune suspendarea executării actului administrativ atacat, dacă se face dovada că reclamantul a declanşat procedura prealabilă.
Potrivit art.15 din lege, în situaţia în care reclamantul a sesizat instanţa de judecată cu cererea în anularea actului, suspendarea executării acestuia se poate dispune în cazul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art.14 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Din analiza sumară a înscrisurilor depuse, instanţa a constatat că reclamantul în calitate de persoană fizică a încheiat o serie de contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile, în perioada 01.11.2004 – 30.06.2009, iar la data controlului, respectiv 29.12.2009 au fost calificate de către organul de control ca fiind tranzacţii economice cu caracter de continuitate pentru care s-a depăşit plafonul de 200.000 lei în anul 2005, împrejurare faţă de care s-a emis avizul de inspecţie fiscală nr. 80497/26.10.2009 sub aspectul TVA.
Obligaţiile au fost stabilite în sarcina contribuabilului reţinându-se că acesta avea obligaţia de a se înregistra ca plătitor de TVA.
Reclamantul a contestat această obligaţie după cum infirmă calitatea de comerciant, de activitate comercială şi cu caracter de continuitate a tranzacţiilor efectuate.
Instanţa a reţinut că există un dubiu cu privire la aceste împrejurări, pornind de la calitatea reclamantului, natura tranzacţiilor şi situaţia terenurilor prin prisma prevederilor art.141 alin.2 lit.” f” Cod fiscal, dubiu ce se răsfrânge şi asupra legalităţii actelor administrativ fiscale şi a cărui clarificare poate fi făcută numai prin analiza pe fond a susţinerilor părţilor.
Totodată s-a mai reţinut şi că punerea în executare a actelor fiscale în acest context este de natură a atrage consecinţe extrem de grave asupra patrimoniului reclamantului.
Prin urmare, pentru aceste considerente, în temeiul art. 15 rap. la art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instanţa a admis cererea şi a dispus suspendarea executării actelor administrativ – fiscale, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice, solicitând instanţei admiterea recursului şi modificarea în totalitate a sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta arată, în fapt că, prin Sentinţa 481/CA/22.06.2010 pronunţată de Tribunalul Bihor a fost admisă cererea de suspendare formulată de reclamant şi s-a dispus suspendarea executării Decizii impunere nr.93734/ 29.12.2009, a raportului de inspecţiei fiscală 9373/29.12.2009 şi a dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele inspecţie fiscală nr.93736/ 29.12.2009 până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anularea actelor administrativ – fiscale atacate.
Potrivit art.14 alin.1 din Legea nr.554/2004” În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente,(…), persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral, până la pronunţarea instanţei de fond”. însă, legiuitorul condiţionează posibilitatea admiterii cererii de suspendare de îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute expres de dispoziţiile invocate anterior.
Din actele existente la dosar nu rezultă îndeplinirea celor două condiţii imperativ prevăzute de lege. Cu privire la prima condiţie, nici instanţa de fond nu menţionează că aceasta ar fi în mod concret îndeplinită, reţinând doar că” aparent, problemele ridicate de reclamantă, în susţinerea cererii, necesită o verificare aprofundată, care va fi realizată cu ocazia judecării pe fond a cererii. Nici cu privire la cea de-a doua condiţie, reţinerile instanţei de fond, nu sunt mai clare.
Reclamantul nu a depus nici un înscris doveditor în susţinerea cererii de suspendare, limitându-se la a face afirmaţii cu caracter general în sensul că o eventuală executare silită ar fi de natura să-i cauzeze inconveniente majore în derularea activităţii, afirmaţii lipsite de relevanţă, întrucât este de principiu faptul că actele administrative se bucură de prezumţia de legalitate fiind emise în baza şi pentru executarea în concret a legii, sens în care s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr.73/2004.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, precum şi sub toate aspectele, în baza prevederilor art.304/1 Cod procedură civilă, instanţa apreciază recursul declarat de recurenta DGFP, ca fiind nefondat.
În conformitate cu prevederile art.14 şi 15 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ „ În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în contencios administrativ, având ca obiect anularea actului administrativ”.
Toate aceste criterii au creat o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actele administrativ contestate, în sensul cerut de art.2 lit.”f” din legea nr.554/2004.
Pe de altă parte, având în vedere valoarea obligaţiilor de plată stabilite în sarcina reclamantului (89.528 lei TVA + majorări de întârziere de 53.164 lei), precum şi faptul că asupra unor bunuri din averea personală a acestuia, s-a instituit deja sechestru asigurator( decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr.93593 din 23 decembrie 2009), prejudiciul material viitor şi previzibil suferit de reclamant, este evident.
În consecinţă, în baza considerentelor expuse, în temeiul prevederilor art.312 Cod procedură civilă raportat la prevederile art.14 şi 15 din Legea nr.554/2004 şi art.215 alin.2 din Codul de procedură fiscală, instanţa a respins ca nefondat recursul.
(Decizia nr.1031/CA/25.11.2010 a Curţii de Apel Oradea – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal).
