Prima instanţă în exercitarea rolului său activ prevăzut de art. 129 alin. 5 şi 6 Cod procedură civilă faţă de obiectul cererii, reprezentat de constatarea nulităţii unei decizii pronunţate în recurs de aceeaşi instanţă, trebuia să dea cererii o corectă încadrare juridică.
Obiectul cererii îl stabileşte titularul acesteia, cu respectarea principiului disponibilităţii, iar încadrararea juridică, în situaţia în care este greşit făcută de titularul cererii, chiar dacă un apărător ales, o determină instanţa de judecată tocmai pentru a pronunţa o hotărâre temeinică şi legală, iar competenţa materială de soluţionare este cea care rezultă din aplicarea prevederilor legale incidente, indiferent de voinţa titularului cererii.
Prin sentinţa nr. 4267 din 4 noiembrie 2008, Judecătoria Piatra Neamţ a respins ca nefondată plângerea contravenţională formulată de petenta S.C. T.B. S.R.L Piatra Neamţ, în contradictoriu cu intimatul Consiliul Concurenţei B.
Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu recurs, recurs soluţionat de Tribunalul Mureş – Secţia Administrativ şi Fiscal prin decizia nr. 413 din 4 noiembrie 2009, urmare a strămutării dosarului nr. 3771/279/2008 de la Tribunalul Neamţ. Recursul formulat de recurenta S.C. T.B. SRL Piatra Neamţ a fost respins prin decizia menţionată.
La data de 10 martie 2010, pe rolul Tribunalului Mureş, S.C. T.B. Piatra Neamţ a înregistrat o „acţiune în anulare” prin care a solicitat a se constata nulitatea absolută a Deciziei nr. 413 din 1 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Mureş – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, repunerea părţilor în situaţia anterioară pronunţării deciziei nr. 413 din 4 noiembrie 2009, cu obligarea pârâtului la restituirea sumei de 1.494.674,72 lei.
În esenţă s-a invocat faptul că încheierea de şedinţă din 28 octombrie 2009 şi minuta din dosar, nu erau semnate de unul dintre judecătorii care au făcut parte din completul de judecată, „conform cerinţelor art. 147 şi 261 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă” şi conform art. 258 alin. 1 Cod procedură civilă nesemnarea dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti de către un judecător care a făcut parte din completul de judecată este supusă nulităţii absolute a hotărârii raportat şi la art. 105, art. 108 din acelaşi cod.
În acelaşi dosar, la termenul din 18 iunie 2010 s-a formulat o „cerere subsecventă” prin cabinet individual de avocatură Ţ.I., pentru S.C. T.B. S.R.L. Piatra Neamţ, solicitându-se ca în baza art. 581-582 Cod procedură civilă raportat la art. 32 alin. 3 şi art. 34 alin. 2 din O.G. nr. 2/2001 să se pronunţe o încheiere prin care să se dispună suspendarea executării vremelnice a efectelor cuprinse în procesul verbal de constatare a contravenţiei privind suma de 1.494.675 lei până la soluţionarea acţiunii în anulare a Deciziei nr. 413/2009 a Tribunalului Mureş şi judecarea pe fond a recursului formulat de societate împotriva sentinţei nr. 4267 din 4 noiembrie 2008 a Judecătoriei Piatra Neamţ.
Tribunalul Mureş – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a solicitat lămurii cu privire la obiectul şi temeiul în drept al cauzei, reprezentantul S.C. T.B. S.R.L. învederând oral că este o acţiune de drept comun, având ca obiect constatarea nulităţii ca urmare a nesemnării sentinţei de unul dintre membrii completului de judecată, întemeiată pe prevederile art. 105 şi 258 Cod procedură civilă, dar că instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea este competentă. În acest context instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale materiale iar, prin decizia nr. 420 din 18 iunie 2010 şi-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în anulare în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Împotriva hotărârii de declinare a competenţei a formulat recurs S.C. T.B. S.R.L. prin care a solicitat casarea şi trimiterea întregului dosar la aceeaşi instanţă pentru judecarea pe fond a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 413 din 4 noiembrie 2009 sau declinarea competenţei teritoriale în favoarea Judecătoriei Târgu-Mureş sau a Judecătoriei Piatra Neamţ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a precizat că împotriva aceleaşi decizii, Decizia nr. 413 din 4 noiembrie 2009 societatea a formulat o cerere de revizuire a cărei soluţionare s-a strămutat la Tribunalul Buzău, instanţa care a suspendat judecarea până la soluţionarea acţiunii în constatarea nulităţii deciziei r. 413 din 4 noiembrie 2009, că s-a formulat şi o contestaţie în anulare iar dosarul a fost strămutat la Tribunalul Prahova, cu termen de judecată la data de 6 decembrie 2010. S-a mai învederat că, în baza art. 111 Cod procedură civilă raportat la art. 258 alin. 2 şi art. 105-108 Cod procedură civilă s-a formulat acţiunea în constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 413 din 4 noiembrie 2009, considerându-se că numai Tribunalul Mureş poate constata nulitatea absolută a deciziei respective.
Recurenta a subliniat că soluţia de declinare a competenţei teritoriale este greşită şi încalcă dispoziţii imperative în materie, deoarece o instanţă de grad inferior nu poate cenzura pe fond o decizie pronunţată de o instanţă de grad superior iar acţiunea în constatarea nulităţii absolute a deciziei se referă la o hotărâre judecătorească şi derivă din competenţa teritorială stabilită prin O.G. nr. 2/2001.
Intimatul C.C. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, deoarece potrivit precizărilor formulate de recurentă, acţiunea în anularea Deciziei nr. 413 din 4 noiembrie 2009 este o acţiune de drept comun, prin urmare nu reprezintă o cale de atac îndreptată împotriva unei hotărâri judecătoreşti iar faptul că recurenta invocă prevederile O.G. nr. 2/2001 privind stabilirea competenţei materiale şi teritoriale, nu are relevanţă deoarece respectivul act normativ stabileşte competenţa în ceea ce priveşte soluţionarea plângerilor contravenţionale, or, în prezenta cauză nu sunt incidente dispoziţiile respectivei ordonanţe.
În ceea ce priveşte cuantumul amenzii, aspect invocat de recurentă în susţinerea competenţei Tribunalului, intimatul a precizat că o asemenea susţinere este lipsită de fundament juridic în raport de obiectul acţiunii, obiect ce vizează o hotărâre judecătorească, nefiind evaluabil în bani.
Analizând hotărârea de declinare a competenţei prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 304/1 Cod procedură civilă, instanţa constată următoarele:
Instanţa care a soluţionat recursul împotriva sentinţei nr. 4267 din 4 noiembrie 2008, a fost investită de reclamanta recurentă cu soluţionarea unei acţiuni într-o manieră care denotă grave erori de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Codului de procedură civilă, rezultând un amalgam ce cu greu poate permite stabilirea unui corespondent între obiectul cererii şi temeiul în drept, în vederea stabilirii competenţei, prin lecturarea acţiunii. Astfel, se susţine că este vorba despre o acţiune de drept comun, de constatarea a nulităţii absolute, în recurs invocându-se chiar şi textul art. 111 Cod procedură civilă dar în acelaşi timp vizează o hotărâre judecătorească, o decizie pronunţată de instanţa de recurs, susţinându-se că instanţa care a pronunţat decizia este competentă să o şi anuleze.
Confuzia în ceea ce priveşte normele procedurale aplicabile unei acţiuni de drept comun, de constatare a nulităţii unui act şi cele care reglementează posibilităţile legale de anulare a unei hotărâri judecătoreşti, este evidentă. Instanţa investită cu o asemenea acţiune este pusă în situaţia exercitării rolului său activ aplicând prevederile art. 129 alin. 5 şi art.6 Cod procedură civilă. Potrivit acestui din urmă aliniat, instanţa hotărăşte numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, iar în cazul în speţă nu se poate omite faptul că obiectul cererii îl reprezintă o hotărâre judecătorească, o decizie pronunţată de instanţa de recurs, că se cere constatarea nulităţii acesteia şi se tinde spre rejudecarea recursului, solicitându-se în mod expres să se fixeze un nou termen pentru judecarea pe fond a recursului formulat împotriva sentinţei civile nr. 4267 din 4 noiembrie 2008, repunerea părţilor în situaţia anterioară pronunţării deciziei 413 din 4 noiembrie 2009.
Faţă de obiectul cererii şi scopul vizat, instanţa care a pronunţat decizia ce se cere a fi anulată, trebuia să dea corecta încadrare juridică, ceea ce nu înseamnă că se încalcă principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil.
Declinarea competenţei materiale de soluţionare presupune stabilirea instanţei competente material şi implicit a cadrului juridic dedus judecăţii, în raport de obiectul acţiunii, cu respectarea normelor legale imperative de drept material şi procedural. Nu se poate califica cererea recurentei reclamante ca fiind o acţiune de drept comun şi nici stabili că anularea deciziei pronunţate în recurs poate fi dispusă de instanţa de drept comun, alta decât cea care a pronunţat decizia ce se cere a fi anulată, fără încălcarea unor norme elementare de drept procesual. Faptul că se invocă încălcarea prevederilor art. 258 Cod procedură civilă, nu conferă, aşa cum greşit înţelege titulara acţiunii, prin reprezentantul său legal, caracterul de drept comun al unei acţiuni în constatarea nulităţii, ci, pornind de la faptul de necontestat că se cere anularea unei decizii pronunţate de instanţa de recurs şi apoi judecarea din nou a recursului, instanţa trebuia să stabilească natura juridică a acţiunii care nu poate fi considerat de drept comun din moment ce priveşte o hotărâre judecătorească. Anularea unei hotărâri judecătoreşti, a unei decizii pronunţate de instanţa de recurs se poate judeca numai în cadrul unor căi extraordinare de atac, în limitele impuse de şi de instanţa care a pronunţat decizia atacată, iar faţă de motivul invocat, acela de nesemnare a minutei, instanţa trebuia să analizeze cererea ca o contestaţie în anulare a deciziei care formează obiectul acţiunii în anulare.
Contrar susţinerilor titularei acţiunii, lipsită de logică juridică, cererea în anularea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile nu se poate circumscrie unei acţiuni de drept comun, iar prevederile O.G. nr. 2/2001 nu sunt incidente, nefiind vorba de soluţionarea unei plângeri contravenţionale, ci de analizarea motivului de nulitate a deciziei pronunţate de instanţa de recurs, aceasta neputându-se face decât în cadrul unei proceduri speciale reglementate de Codul de procedură civilă.
Împrejurarea că pe rolul altor instanţe, de acelaşi grad se afla dosare având ca obiect ambele căi extraordinare de atac exercitate împotriva aceleaşi decizii, nu este de natură să justifice calificarea prezentei cereri ca o acţiune de drept comun şi instanţa competentă material să soluţioneze acţiunea în anulare care este de fapt o contestaţie în anulare, este în măsură să analizeze eventuale elemente de conexitate sau de litispendenţă.
Prin urmare, obiectul cererii îl stabileşte titularul acesteia, cu respectarea principiului disponibilităţii dar încadrarea juridică, în situaţia în care este greşit făcută de titularul cererii, chiar dacă are apărător ales, o determină instanţa de judecată în virtutea rolului său activ tocmai pentru a pronunţa o hotărâre temeinică şi legală, iar competenţa materială de soluţionare este cea care rezultă din aplicarea prevederilor legale incidente, independent de voinţa titularului acţiunii.
Faţă de cele ce preced, văzând şi prevederile art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă, in stanţa va admite recursul formulat de S.C. T.B. S.R.L. Piatra Neamţ, va modifica hotărârea atacată în sensul că va respinge excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu de instanţă şi constată că instanţa competentă să soluţioneze cererea de constatare a nulităţii unei hotărâri judecătoreşti – decizie dată în soluţionarea recursului, este instanţa care a pronunţat respectiva deciziei, va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Mureş – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal.
