României, art. 128 C.pr.civ., art. 315
În rejudecarea cauzei judecătorul fondului trebuie să adopte rezolvarea de drept stabilită de instanţa de recurs, deoarece prin aceasta se conformează îndrumărilor obligatorii date de instanţa de control judiciar în aceeaşi cauză şi în limitele competenţei stabilite de lege.
În rejudecarea cauzei judecătorul fondului trebuie să adopte rezolvarea de drept stabilită de instanţa de recurs, deoarece prin aceasta se conformează îndrumărilor obligatorii date de instanţa de control judiciar în aceeaşi cauză şi în limitele competenţei stabilite de lege.
16
Prin dispoziţiile art. 315 alin. 1 C.pr.civ. se dă eficienţă art. 128 din Constituţie, dat fiind că fără obligativitatea îndrumărilor date de către instanţa de control judiciar judecătorilor fondului nu s-ar putea realiza finalitatea controlului, de a soluţionării temeinice şi legale a cauzelor.
Chiar dacă dezlegarea dată de instanţa de recurs ar fi intrat în contradicţie cu decizia pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, instanţa de trimitere era obligată să respecte hotărârea instanţei de recurs, ca expresie a principiului imutabilităţii verificării jurisdicţionale. Numai astfel se poate asigura securitatea juridică şi se poate garanta stabilitatea raporturilor juridice.
Nu este posibilă repunerea în discuţie a problemelor de drept dezlegate cu prilejul primului ciclu procesual.
Decizia nr. 1759 din 10 septembrie 2008
Prin sentinţa civilă nr. 1.889 din 21.09.2007, pronunţată de Tribunalul Cluj – Secţia de administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.C. S.M. S.A. DEJ, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj, având ca obiect contencios fiscal.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 145 alin. 8 C. fiscal, prima instanţă a constatat că exercitarea dreptului de deducere a T.V.A. se face pe baza facturilor fiscale, care cuprind informaţiile obligatorii prevăzute la art. 155 alin. 8 C. fiscal, iar aceste informaţii se referă la toate elementele necesare pentru înscrierea în factura fiscală, respectiv seria, nr. facturii, data emiterii, numele, adresa, codul de identificare fiscală al celui care a emis factura, denumirea şi cantitatea mărfurilor livrate, denumirea serviciilor prestate, cota T.V.A. şi suma T.V.A. de plată pentru operaţiunile taxabile.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a constatat că facturile fiscale emise de reclamantă în perioada supusă controlului, enumerate în raportul de inspecţie fiscală nu au cuprins toate datele prevăzute de art. 2 alin. 1 din O.M.F.P. nr. 693/2005, astfel că, deşi operaţiunile s-au derulat în realitate, fiind înregistrate în şi au fost plătite, dreptul de deducere a T.V.A.-ului pentru suma de 18.835 lei nu poate fi efectuat, întrucât facturile fiscale identificate de organul de control fiscal cuprind date de identificare eronate.
Pe de altă parte, a mai reţinut instanţa de fond, era necesară şi completarea elementelor privind codul IBAN şi banca, deoarece facturile menţionate în actele de control au fost plătite prin bancă.
Având în vedere aceste aspecte şi considerând că facturile nu au fost întocmite în modul prevăzut de lege pentru a putea exercita dreptul de deducere a T.V.A.-ului deductibil, în conformitate cu prevederile art. 188 C.pr.fisc. şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, tribunalul a respins acţiunea şi a menţinut actele administrativ-fiscale atacate.
Prin decizia civilă nr. 2351/2007 s-a admis recursul declarat de reclamanta SC S.M. SA Dej, împotriva sentinţei civile nr. 1889/21.12.2007, a Tribunalului Cluj, care a fost casată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a dispune în acest sens, Curtea a relevat următoarele:
Menţionarea denumirii societăţii, alături de localitatea de sediu social, precum şi a celorlalte elemente de identificare, permit stabilirea fără echivoc a identităţii cumpărătorului, adică a reclamantei. S-a relevat că pe raza unui judeţ nu pot exista mai multe societăţi cu aceleaşi date de identificare, acesta fiind şi rolul verificării disponibilităţii de firmă realizată de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Cluj, în cazul unei înmatriculări a unei noi.
Concluzia s-a întemeiat pe prevederile art. 30 şi urm. din Legea nr. 26/1990, conform cărora pentru identificarea ei în activitatea comercială, societatea trebuie să aibă un nume, care poartă denumirea de firmă.
17
Firma trebuie precizată în mod obligatoriu în contractul de societate şi trebuie să se conformeze dispoziţiilor Legii nr. 26/1990, care reglementează conţinutul acesteia, diferenţiat după forma juridică a societăţii.
Fiind un element de identificare al societăţii, firma stabilită de către asociaţi trebuie să se deosebească de cele existente, precum şi de cele folosite în sectorul public, iar verificarea îndeplinirii tuturor acestor condiţii se realizează de către Oficiul Registrului Comerţului. Când acest organ constată că o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să ceară să se adauge o menţiune care să o deosebească de aceasta, iar dacă există posibilitatea de confuzie cu alte firme înregistrate, O.R.C. trebuie să refuze înscrierea firmei stabilite de asociaţi.
Prin coroborarea denumirii societăţii cu localitatea în care aceasta îşi are sediu şi, mai mult, cu codul de identificare fiscală, se poate realiza, fără nici un impediment, identificarea corectă a beneficiarului facturii, fiind suficiente, în opinia Curţii, indicarea acestor 3 elemente, chiar dacă sediul social este identificat numai prin localitate, fără a fi indicată strada şi numărul unde s-a stabilit desfăşurarea activităţii societăţii.
Nu a fost apreciat drept lipsit de importanţă faptul că la rândul său, codul de identificare fiscală este unic pentru orice subiect de drept care devine titular de drepturi şi obligaţii într-un raport juridic de drept fiscal, pentru fiecare persoană juridică el fiind diferit, aşa cum rezultă din conţinutul art. 69 şi urm. din O.G. nr. 92/2003, în forma în vigoare la momentul derulării operaţiunilor comerciale ale reclamantei, el acordându-se după şi pe baza numărului de înregistrare în registrul comerţului, un alt atribut care are un caracter individual şi unic pentru fiecare societate comercială.
Coroborând toate aceste elemente, Curtea a apreciat că, în măsura în care în facturile emise şi care au făcut obiectul controlului sunt menţionate corect denumirea, codul de identificare fiscală şi sediul, chiar dacă, pentru acest din urmă atribut se menţionează doar localitatea, ele sunt susceptibile de a servi drept temei al rambursării de T.V.A., aşa cum a arătat şi reclamanta.
Pentru a dispune astfel, s-a luat în considerare şi faptul că toate aceste elemente sunt impuse, în opinia Curţii, pentru a oferi posibilitatea verificării realităţii operaţiunilor consemnate în facturile fiscale, punctul de pornire în acest sens fiind verificarea identităţii beneficiarului, această identificare putând fi făcută, fără nici un impediment, pe baza elementelor mai sus arătate.
Or, aşa cum rezultă şi din poziţia exprimată pe parcursul judecării cauzei de către pârâtă, aceasta nu a contestat în nici un moment realitatea operaţiunilor comerciale consemnate în documentele analizate, iar în condiţiile în care unele dintre acestea îndeplinesc cerinţele art. 155 alin. 8 din Legea nr. 571/2003, nu există nici un temei legal pentru a i se refuza reclamantei rambursarea de T.V.A.
De asemenea, s-a relevat că instanţa de fond greşit a reţinut că pentru exercitarea dreptului de deducere a T.V.A-ului este necesară menţionarea contului bancar şi a băncii, elementele mai sus menţionate fiind prevăzute în O.M.F. nr. 1.714/2005, dar nefiind enumerate în art. 155 alin. 8 ca şi condiţie pentru exercitarea dreptului de deducere a T.V.A.-ului.
Pentru a aprecia astfel, Curtea a luat în calcul dispoziţiile art. 1 alin. 1 şi art. 5 alin. 1 şi 4 din Legea nr. 571/2003, precum şi cele ale art. 1 – 3, art. 196 din O.G. nr. 92/2003, în condiţiile în care sediul materiei pentru rambursarea T.V.A. este art. 145 alin. 8 şi art. 155 alin. 8 din Legea nr. 571/2003, care nu prevăd ca o condiţie obligatorie inserarea contului bancar şi a băncii.
Pe de altă parte, O.M.F. nr. 1.714/2005, care a fost emis pentru aplicarea dispoziţiilor
H.G. 831/1997, respectiv un act normativ anterior Legii nr. 571/2003 şi O.G. nr. 92/2003, nu poate fi considerat ca relevant pentru a aprecia posibilitatea rambursării T.V.A., întrucât nu a
18
fost dat pentru a detalia modul de punere în practică al dispoziţiilor art. 155 alin. 8 din Legea nr. 571/2003.
În consecinţă, s-a considerat că elementele referitoare la contul bancar şi banca beneficiarului nu sunt obligatorii din perspectiva art. 155 alin. 8 din Legea nr. 571/2003, organele de control fiscal acordând prevalenţă principiului formalismului şi ignorând dispoziţiile mai sus arătate.
Din textul mai sus enunţat rezultă clar că exercitarea dreptului de deducere se face cu factura fiscală care cuprinde informaţiile prevăzute la art. 155 alin. 8 Cod fiscal, respectiv numele, adresa şi codul de identificare fiscală, după caz, al cumpărătorului de bunuri şi servicii, informaţii ce sunt obligatorii.
Pentru toate aceste considerente recursul a fost admis cu consecinţa casării sentinţei pronunţate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în condiţiile în care instanţa de fond a reţinut greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile de exercitare a dreptului deducere a T.V.A., pentru toate facturile depuse la dosarul de fond. S-a relevat că verificările ce se impun a fi făcute nu pot fi realizate în această etapă procesuală.
Curtea, s-a pronunţat aşadar în recurs, rezolvând problema de drept din speţă şi pronunţându-se totodată asupra necesităţii de a se administra anumite probe, relevând că va fi obligatorie întocmirea unui raport de expertiză contabilă care să aprecieze prin prisma dezlegării în drept date asupra temeiniciei dispoziţiilor de respingere a rambursării TVA pentru toate facturile fiscale deduse judecăţii.
Curtea a constatat că unele dintre acestea cuprind toate menţiunile la care s-a făcut trimitere mai sus, cu corectivele susţinute de reclamantă şi însuşite de către această instanţă, fiind necesară recalcularea sumelor a căror rambursare s-a solicitat, pe baza unor documente care îndeplinesc cerinţele art. 155 alin. 8 din Legea nr. 571/2003, urmând a fi refăcută, în mod corespunzător, şi situaţia accesoriilor.
Cauza a fost înregistrată sub un nou număr, pe rolul Tribunalului Cluj.
Prin sentinţa civilă nr. 705/2008 s-a respins acţiunea formulată de SC S.M. SA în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, având ca obiect contencios fiscal.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond, în rejudecare, după casarea cu trimitere, a reţinut că exercitarea dreptului de deducere a TVA se face cu facturile fiscale care cuprind elementele obligatorii prevăzute de art. 155 alin. 8 C.pr.fiscală.
S-a arătat că în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care în soluţionarea unui recurs în interesul legii a stabilit că nu poate fi dedusă în situaţia în care documentele justificative prezentate nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării pentru care se solicită deducerea de TVA.
Tribunalul, în rejudecare, a arătat că prin decizia de casare Curtea de Apel a împărtăşit o altă opinie, susţinând că elementele găsite lipsă de organele fiscale ar fi suficiente pentru identificarea operaţiunilor derulate şi a părţilor implicate.
Faţă de caracterul obligatoriu al deciziei prevăzut de art. 329 alin. 3 C.pr.civ. tribunalul a adoptat punctul de vedere al Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a respins ca nefondată acţiunea introductivă de instanţă.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat recurs reclamanta, solicitând reformarea hotărârii atacate, în sensul admiterii recursului, modificării în totalitate a sentinţei civile nr. 705/2008, cu consecinţa anulării actelor atacate şi obligarea Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Cluj la plata sumelor neacceptate la rambursarea de TVA, precum şi a penalităţilor calculate pentru neplata obligaţiilor la termen faţă de bugetul de stat.
Recurenta a relevat că instanţa de fond a rejudecat cauza interpretând şi aplicând greşit decizia nr. 5/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezumându-se să ia act de conţinutul
19
acestei hotărâri judecătoreşti pe care a considerat-o obligatorie, fără a intra într-o analiză atentă a acesteia şi a raportului juridic litigios, ignorând dezlegările date în decizia nr. 2351/2007, pronunţată de instanţa de recurs.
Prin întâmpinarea formulată, intimata s-a opus admiterii recursului.
Deliberând asupra cererii de recurs, Curtea reţine următoarele:
În recursul exercitat cu privire la hotărârea pronunţată în rejudecare după casarea cu trimitere, în cel de-al doilea ciclu procesual Curtea a fost chemată să analizeze critica de nelegalitate referitoare la încălcarea de către judecătorii fondului a prevederilor art. 315 C.pr.civ.
Principala critică adusă hotărârii a fost aceea că, cu prilejul rejudecării judecătorul fondului a ignorat modul în care instanţa de recurs a rezolvat problema de drept din speţă, precum şi necesitatea administrării unor probe.
S-a susţinut de asemenea că decizia nr. 5/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost interpretată şi aplicată în mod greşit de către judecătorul fondului, care nu a intrat într-o analiză atentă a acesteia, stabilind totodată că hotărârea dată de instanţa de recurs pare că nu respectă dezlegarea obligatorie dată în recursul în interesul legii.
Instanţa de recurs a fost chemată să examineze cauza în aceste limite şi să statueze dacă a existat o încălcare a normelor de procedură în rejudecarea fondului după casarea cu trimitere, din perspectiva prevederilor art. 315 C.pr.civ.
În raport de limitele investirii Curtea a apreciat că îşi poate spune părerea cu privire la pricina ce se judecă, nefiind incidente dispoziţiile art. 27 pct. 7 C.pr.civ., raportat la art. 25 C.pr.civ., deşi în aceeaşi compunere s-a pronunţat în decizia nr. 2351/2007.
Asupra chestiunii litigioase, Curtea a statuat următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 315 C.pr.civ., în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorul fondului.
Aceste îndrumări sunt date în cadrul activităţii cu caracter jurisdicţional al instanţelor de apel sau de recurs, pe cale de hotărâri pronunţate în urma dezbaterilor contradictorii şi nu au nimic comun cu situaţia când, pe cale administrativă un judecător ar primi indicaţii asupra modului în care trebuie să judece un anumit proces.
În acest sens s-a statuat şi prin decizia nr. 332/2001 pronunţată de curtea Constituţională.
Controlul judiciar îşi găseşte reazemul constituţional în dispoziţiile art. 128 din legea fundamentală.
Prin dispoziţiile art. 315 alin. 1 C.pr.civ. se dă eficienţă textului constituţional citat, dat fiind că fără obligativitatea îndrumărilor date de către instanţa de control judiciar judecătorilor fondului nu s-ar putea realiza finalitatea controlului, de asigurare a soluţionării temeinice şi legale a cauzelor.
Dacă judecătorii de la instanţa de fond nu ar fi obligaţi să se supună îndrumărilor instanţelor de recurs, putând reitera erorile comise prin soluţia ce a fost desfiinţată, s-ar ajunge la exercitarea repetată a căilor de atac, la prelungirea duratei soluţionării cauzelor în mod nepermis şi s-ar încălca cerinţa soluţionării proceselor într-un termen rezonabil, prevăzută la art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Curtea apreciază că instanţa de fond, în rejudecare, după casarea cu trimite, a încălcat normele de procedură prevăzute de art. 315 C.pr.civ., aducând o atingere gravă principiului imutabilităţii verificării jurisdicţionale.
20
Aşadar, în cadrul unei proceduri contradictorii s-a verificat şi tranşat o situaţie litigioasă, Curtea, prin decizia civilă nr. 2351/2007, rezolvând problema de drept din speţă.
Această modalitate de rezolvare a problemei de drept referitoare la îndeplinirea condiţiilor de exercitare a dreptului de deducere a TVA pentru facturile fiscale în care sunt menţionate denumirea societăţii, codul de identificare fiscală şi adresa însemnând localitatea de sediu social, nu ignoră dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 5/2007, întrucât menţiunea referitoare la adresă a fost clar definită în cuprinsul deciziei de recurs, fiind evocate pe larg considerentele de fapt şi de drept pe care instanţa de recurs şi-a bazat raţionamentul, atunci când a concluzionat că noţiunea de adresă înseamnă menţionarea denumirii societăţii alături de localitatea de sediu social.
Curtea a arătat că şi dacă sediul social este identificat numai prin localitate, fără indicarea străzii şi numărului, informaţia referitoare la adresă este prezentă, întrucât pe raza unui judeţ nu pot exista mai multe societăţi cu aceleaşi date de identificare, acesta fiind şi rolul verificării disponibilităţii de firmă, element de identificare ce trebuie să se conformeze dispoziţiilor Legii nr. 26/1990, nefiind lipsit de importanţă faptul că codul de identificare fiscală este unic pentru orice subiect de drept care devine titular de drepturi şi obligaţii într-un raport juridic de drept fiscal, aşa cum rezultă din conţinutul art. 69 din O.G. nr. 92/1993.
Dispoziţiile legale în vigoare la care decizia nr. 5/2007 face referire, sunt cele individualizate în art. 155 alin. 8 Cod fiscal, care este actul juridic cu forţă superioară.
Chiar dacă dezlegarea dată de instanţa de recurs ar fi intrat în contradicţie cu decizia nr. 5/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, instanţa de trimitere era obligată să respecte hotărârea instanţei de recurs, ca expresie a principiului imutabilităţii verificării jurisdicţionale. Numai astfel se poate asigura securitatea juridică şi se poate garanta stabilitatea raporturilor juridice.
Nu mai era posibilă repunerea în discuţie a problemelor de drept dezlegate cu prilejul primului ciclu procesual.
Pentru toate aceste considerente, întemeiat pe dispoziţiile art. 312 C.pr.civ., raportat la art. 304 pct. 5 C.pr.civ., Curtea va admite recursul declarat şi va dispune casarea sentinţei civile nr. 705/2008 şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Curtea a optat pentru soluţia casării şi a trimiterii cauzei spre rejudecare pentru a asigura părţilor dreptul la o procedură echitabilă în care, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dublului grad de jurisdicţie să se stabilească situaţia de fapt de către instanţa care rejudecă fondul ,prin prisma modului în care a fost rezolvată problema de drept din speţă şi să se administreze probele pe care Curtea le-a considerat necesare cu prilejul primei judecăţi.
Dat fiind că nu s-a cercetat fondul şi că din punct de vedere al normelor contenciosului administrativ, teoretic, o a doua casare cu trimitere nu ar fi fost posibilă, Curtea a conchis totuşi că dispoziţiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 vin în contradicţie cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în condiţiile în care în recurs examinarea cauzei nu putea fi realizată în lipsa probaţiunii necesare şi prin restrângerea ei numai la înscrisuri, soluţia neputându-se întemeia numai pe prezumţii ori indicii.
Reabordarea fondului trebuie să se realizeze plenar cu respectarea tuturor principiilor procesuale ca şi garanţie a realizării dreptului la apărare, ceea ce defineşte în realitate natura unei proceduri echitabile. (Judecător Simona Szabo)
21
În esenţă, recurenta consideră că hotărârea a fost dată cu greşita aplicare a prevederilor art. 15 din Legea nr. 544/2004.
Astfel, susţine recurenta, îndoiala cu privire la legalitatea actului administrativ reiese din aceea că a formulat acţiune în contencios administrativ înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, cu termen de judecată în data de 20.06.2008, acţiune prin care s-a solicitat anularea deciziei nr. 41/13.03.2008 emisă de Directia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj, şi admiterea în totalitate a contestatiei împotriva deciziei de impunere nr. 1031/2007, acţiune a cărei copie a fost nexată cererii de suspendare.
De asemenea, există dovada indeplinirii celei de a doua conditii pentru admiterea cererii de suspendare, respectiv pentru prevenirea unei pagube iminente, , întrucât măsurile dispuse de organele de fiscala (popriri, indisponibilizări de bunuri), pentru suma totală de 384.522 lei, menţionată în decizia de impunere, aduc grave prejudicii S.C. I. S.R.L. Astfel, societatea este în imposibilitate sa-si onoreze obligaţiile faţă de furnizorii de materii prime şi utilităţi, faţă de salariaţi si bugetul consolidat al statului pentru obligatiile curente. Imposibilitatea aprovizionării şi a desfasurarii activitatii ca urmare a măsurilor de executare a deciziei de impunere determina neonorarea obligatiilor asumate faţă de beneficiarii produselor realizate de reclamanta, cu care are încheiate contracte.
22
