Reclamanta L.A.M. a fost returnată în două rânduri din străinătate – la 1 octombric 2002 din Olanda şi la IX noiembrie 2004 din Belgia în baza acordurilor de readmisie încheiate de România cu alte ţări, şi ca urmare a acestor returnări i-a fost suspendat dreptul de folosire al paşaportului pe o perioadă de doi ani, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 65/1997 privind regimul paşapoartelor în România, aprobată prin Legea nr. 216’1998, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit textului de lege enunţat, măsura suspendării dreptului de folosire a paşaportului este lăsată la latitudinea organelor în drept a lua această măsură, durata acesteia fiind cuprinsă între 1 şi 5 ani.
Aşa cum corect a apreciat şi instanţa de fond. în raport de situaţia concretă, măsura suspendării dreptului de folosire a paşaportului pe o durată de doi ani este prea aspră, reclamanta fiind returnată pentru simplul fapt că a depăşit termenul legal de şedere.
Nu s-a reţinut în sarcina sa că ar fi săvârşit fapte de natură penală sau din sfera celor care să aducă atingere moralei ori drepturilor şi libertăţilor altor persoane.
Este adevărat că şi reclamanta, ca toţi ceilalţi cetăţeni care călătoresc în spaţiul Schcngcn. este obligată să respecte condiţiile impuse pentru a călători în străinătate, altfel existând riscul reintroducerii obligativităţii vizelor pentru cetăţenii români, aşa cum susţine intimata, dar faţă de faptul că aceasta a fost returnată numai pentru că a depăşit termenul de şedere legal, instanţa de recurs apreciază că fiind corectă soluţia dată de prima instanţă de reducere la minim a perioadei de suspendare a dreptului de folosire a paşaportului.
I.C.C.J., s. cont. adm. şi tîsc., decizia nr. 875 din I 5 martie 2006, în Jurisprudenţă s. cont. adm. şi fisc. 2006, sem. I, p. 175
Potrivit prevederilor art. 14 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 65/1997 privind regimul paşapoartelor în România cu modificările şi completările ulterioare. în vigoare la data ivirii litigiului, cetăţeanului român i se putea refuza, temporar, eliberarea paşaportului, iar dacă i-a fost eliberat, îi putea fi retras, ori i se putea suspenda dreptul de folosire a
acestuia atunci când, printre altele, persoana în cauză a fost returnată în România în baza acordurilor de readmisie încheiate de România cu alte state sau a fost returnată în România din statele cu care ţara noastră nu a încheiat acorduri de readmisie, indiferent de motive, ori a depăşit termenul de şedere în statele în care a călătorit, stabilit prin acordurile sau convenţiile încheiate cu acestea.
într-o astfel de ipoteză, măsura menţionată mai sus se dispunea de către Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei sau de către formaţiunile teritoriale de evidenţă informatizată a persoanei, după caz, pentru o durată cuprinsă între 1 an şi 5 ani. stabilită proporţional cu gravitatea faptei emise şi cu consecinţele ci.
în cauză, faţă de împrejurarea că fapta săvârşită de reclamantul-recurent – depăşirea termenului de şedere pe teritoriului statului în care a călătorit – are o gravitate mai redusă comparativ cu celelalte fapte evidenţiate în textul art. 14 alin. (I) lit. e) din O.G. nr. 65/1997 privind regimul paşapoartelor, se apreciază că se impune, în vederea realizării unui just echilibru între gravitatea faptei comise de reclamant şi durata măsurii de suspendare a dreptului de folosire a paşaportului, reducerea duratei acestei măsuri de la 2 ani la I an şi două luni.
Aşa fiind, luând în considerare şi circumstanţele care se referă la persoana recla-mantului-recurent (care a avut o bună comportare în Anglia, a achitat taxele legale şi a urmat cursuri de calificare), se va admite recursul declarat de S.D. împotriva sentinţei civile nr. 250 din 6 iulie 2005 a Curţii de Apel Suceava, Secţia comercială, de administrativ şi fiscal şi va li casată sentinţa atacată cu consecinţa rcjudecării procesului şi a admiterii acţiunii reclamantului, modificând actele administrative atacate în sensul reducerii duratei suspendării dreptului de folosirea paşaportului de la 2 ani la 1 an şi 2 luni.
I.C.CJ., s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 361 din 2 februarie 2006, în Jurisprudenţă s. cont. adm. şi fisc. 2006, sem. I, p. 163
Notă: Unul dintre domeniile unde controlul de proporţionalitate se întâlneşte frecvent în practica instanţelor noastre de contcncios administrativ o reprezintă măsurile de suspendare a paşaportului unor cetăţeni români care s-au făcut culpabili de încălcarea legislaţiei în afara graniţelor ţării: „sancţiunea aplicată este prea aspră” este formula care consacră controlul ojjortunităţii actcior administrative. Astfel, după ce administraţia face o primă
apreciere a faptelor şi a dreptului aplicabil, instanţele, chemate să cenzureze acest drept al administraţiei, au, la rândul lor, o putere deplină de apreciere asupra circumstanţelor speţei: iată un veritabil control de plină jurisdicţie, căci instanţa poate înlocui actul atacat cu propriul său act – hotărârea judecătorească, – orice făcându-se astfel în temeiul acestui act juridic.
O observaţie se impune însă. In ce ne priveşte, ne îndoim că această a doua apreciere a faptelor, făcută de către instanţă, este întotdeauna riguroasă şi obiectivă. Astfel, de cele mai multe ori instanţa înlocuieşte sancţiunea aplicată de administraţie cu minimul prevăzut de lege. Or, dacă de cele mai multe ori când se ajunge în instanţă aceasta – probabil din motive mai degrabă caritabile şi umanitare – aplică sancţiunea minimă, atunci fie instanţele, fie legiuitorul, atunci când a stabilit cele două limite, au greşit, căci statistic nu este posibil ca ambele aprecieri să fie corecte şi totuşi, toţi cei care încalcă legea să-i aducă o atingere minimă.
O a doua observaţie o întăreşte |)e prima: în ultima speţă, instanţa reduce perioada de suspendare de la doi ani la un an şi două luni, ceea ce n-a determinat să ne întrebăm: oare chiar atât de exactă să fie aprecierea gravităţii faptelor de către instanţă? în realitate, credem că instanţa a dorit să aplice din nou criteriul anterior (sancţiunea minimă) însă, cum până la judecarea recursului trecuseră deja două luni de la expirarea acestei durate minime (un an), pentru a nu-i recunoaşte particularului un drept la despăgubiri pentru suspendarea mai mare decât aceea care s-ar fi impus, a recurs la această soluţie machiavelică şi lipsită de fairplay.
