C. proc. civ., art. 129 alin. (2), art. 186 alin. (2),
art. 188 alin. (1) şi (3)
Constatarea de către instanţă că partea se obligă să asigure prezenţa martorului nu are nicio bază legală, normele procedurale civile neprevăzând o astfel de obligaţie în sarcina părţii căreia i-a fost încuviinţată proba. Mai mult, în baza art. 129 alin. (2) C. proc. civ., instanţa trebuie să îi pună în vedere petentului să respecte cerinţa menţionării domiciliului martorului, în vederea citării acestuia. Părţii
9 7 9
îi revine doar obligaţia de a indica numele şi domiciliul martorului, luarea măsurilor necesare asigurării prezenţei acestuia în proces aparţinând exclusiv instanţei de judecată. In exercitarea acestei obligaţii, instanţa are posibilitatea legală de a decădea partea din administrarea probei testimoniale dacă refuză să precizeze domiciliul martorului, aplicând art. 186 alin. (2) C. proc. civ. în plus, prevederile art. 188 alin. (1) C. proc. civ. impun emiterea unui mandat de aducere, iar păşirea la judecată poate avea loc doar după executarea efectivă a mandatului, indiferent de înfăţişarea sau nu a martorului la proces.
Trib. laşi, s. com., dec. nr. 893/CA din 7 octombrie 2009,
portal.just.ro
Prin decizia nr. 893/CA din 7 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalului Iaşi, Secţia comercială şi de administrativ, a fost admis recursul declarat de petentul C.M. împotriva sentinţei civile nr. 1165 din 28 ianuarie 2009 a Judecătoriei Iaşi, sentinţă care a fost casată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele: hotărârea instanţei de fond este nulă, întrucât a fost pronunţată cu încălca-rca principiului dreptului la apărare. Printre altele, acest principiu stipulat expres în art. 24 din Constituţie presupune dreptul părţii liti-gante de a formula cereri şi de a propune probe. Astfel, petentul C.M.
a solicitat, iar instanţa fondului i-a admis, la termenul de judecată din 10 decembrie 2008, audierea martorului O.S.C. Este adevărat că petentul nu a menţionat şi domiciliul martorului, însă procedeul folosit de către judecătorul de primă instanţă, cel de a lua act că petentul se obligă să asigure prezenţa martorului, nu are nicio bază legală, normele procedurale civile neprevăzând o astfel de obligaţie în sarcina părţii căreia i-a fost încuviinţată proba. Mai mult, în baza art. 129 alin. (2) C. proc. civ., prima instanţă trebuia să îi pună în vedere petentului să respecte cerinţa menţionării domiciliului martorului în vederea citării acestuia. Petentului îi revenea doar obligaţia de a indica numele şi domiciliul martorului, luarea măsurilor necesare asigurării prezenţei acestuia în proces aparţinând exclusiv instanţei de judecată, în exercitarea acestei obligaţii, instanţa fondului avea posibilitatea legală de a-1 decădea pe petent din administrarea probei testimoniale, dacă acesta refuză să precizeze domiciliul martorului, aplicând art. 186 alin. (2) C. proc. civ. La termenul următor, din 21 ianuarie 2009, judecătoria a constatat lipsa petentului şi a martorului propus şi a trecut la soluţionarea litigiului, deşi prevederile art. 188 alin. (1) C. proc. civ. îi impuneau emiterea unui mandat de aducere împotriva martorului, iar păşirea la judecată putând avea loc doar după executarea efectivă a mandatului, indiferent de înfăţişarea sau nu a martorului la proces.
Tribunalul a mai constatat că, deşi în prima fază judecătorul fondului a considerat ca fiind utilă şi concludentă administrarea probei testimoniale, la termenul ce a succedat a soluţionat cauza fară a motiva în niciun mod neaudierea martorului. Este real că o instanţă poate reveni asupra necesităţii administrării unei probe deja admise, însă este obligată să explice raţiunea renunţării la mijlocul de dovadă, această cerinţă având drept scop garantarea dreptului petentului la un proces echitabil, drept protejat de Convenţia europeană a drepturilor omului prin art. 6 parag. 1.
