Codul de procedură fiscală – art. 210 şi urm.
Codul de procedură civilă – art. 322 pct. 2
Legea nr. 554/2004 – art. 21 alin. (2)
Cererea de revizuire nu poate fi întemeiată pe motive care au fost cuprinse în cererea de recurs.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia administrativ şi fiscal,
Decizia civilă nr. 1310 din 28 septembrie 2011, R.O.
Prin decizia civilă nr. 1310/28.09.2011 pronunţată în dosarul nr. 688/59/2011 Curtea de Apel Timişoara a respins cererea de revizuire formulată de revizuientul, persoană fizică, împotriva deciziei civile nr. 116/27.01.2011 pronunţată în dosarul nr. 456/108/2010 al Curţii de Apel Timişoara, în care s-a admis recursul declarat de pârâta A.F.P. Arad împotriva sentinţei civile nr. 1123/2010 pronunţată de Tribunalul Arad cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului revizuient.
Curtea a reţinut că revizuientul a motivat cererea de revizuire pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. şi ale art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, texte conform cărora „revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (…)
2. dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.
Curtea a reţinut, totodată, că art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conţinut:
(1) „Împotriva soluţiilor definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de contencios administrativ se pot exercita căile de atac prevăzute de Codul de procedură civilă.
(2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare. Cererea de revizuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare”.
Cu privire la motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea a observat, ca şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în decizia nr. 6578 din 11 octombrie 2007, că motivul de revizuire fundamentat pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 din se referă la pronunţarea instanţei asupra unor lucruri care nu s-au cerut, nepronunţarea acesteia asupra unui lucru cerut ori pronunţarea peste ceea ce s-a cerut.
Textul vizează inadvertenţele dintre obiectul pricinii supus judecăţii şi ceea ce s-a pronunţat deşi nu s-a cerut (extra petita), nu s-a pronunţat deşi s-a cerut (minus petita) şi s-a dat mai mult decât s-a cerut (plus petita). Punctul 2 al art. 322 C. proc. civ. este intrinsec legat de ceea ce partea a solicitat a fi dedus judecăţii şi nu de examinarea legalităţii hotărârii prin intermediul motivelor de recurs.
În sensul acestui text, prin „lucru cerut” se înţelege numai cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia şi au stabilit obiectul pricinii supus judecăţii, care se reflectă în dispozitiv. Aşadar, textul art. 322 alin. (1) pct. 2 Codul de procedură civilă vizează inadvertenţele dintre obiectul pricinii supuse judecăţii şi ceea ce instanţa a hotărât, fiind vizat obiectul cererii iar nu temeiurile acesteia sau mijloacele de apărare.
De pildă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în hotărârea anterior menţionată, că pronunţarea soluţiei casării hotărârii recurate şi nu cea a modificării, cum a cerut recurentul, nu se încadrează în „lucru cerut”, neputându-se identifica obiectul pricinii fixat de parte cu controlul judiciar asupra hotărârii pronunţate.
Având în vedere aceste repere teoretice, Curtea a reţinut că soluţionarea cauzei pe baza unor excepţii procesuale care nu au fost invocate prin cererile de recurs nu se încadrează în noţiunea de „lucru cerut”, pentru a se putea reţine o depăşire de către instanţa de recurs a cadrului pretenţiilor deduse judecăţii.
Prin urmare, Curtea a reţinut că acest motiv de revizuire nu este întemeiat.
Cu privire la motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea a reţinut că acesta impune constatarea încălcării dreptului Uniunii Europene prin hotărârea a cărei revizuire se solicită.
Curtea a observat că revizuientul critică faptul că instanţa de recurs a încălcat dispoziţiile încheierii prin care instanţa de fond a respins excepţia de nelegalitate a deciziei de calcul a taxei de poluare pe considerentul că această decizie nu este un act administrativ.
Curtea a observat că instanţa de recurs a reţinut, într-adevăr, că decizia de calcul a taxei de poluare este act administrativ şi a considerat că acţiunea în restituirea taxei de poluare este inadmisibilă, întrucât reclamantul nu a formulat o contestaţie împotriva deciziei de calcul a taxei, în condiţiile prevăzute de art. 210 şi următoarele din Codul de procedură fiscală.
Curtea a observat că reclamantul a adus la cunoştinţa instanţei de recurs argumentele sale şi că aceasta le-a avut în vedere la pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită.
Or, revizuirea presupune invocarea unor împrejurări noi, care nu au putut fi aduse la cunoştinţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită din motive independente de voinţa părţii. Aşadar, în cazul revizuirii, hotărârea nu este criticată în raport cu materialul probator din dosarul existent la data pronunţării hotărârii respective, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanţă la momentul pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită.
Curtea a amintit, astfel că şi în cazul de revizuire prevăzute de art. 322 punctul 7 Codul de procedură civilă – respectiv în cazul contrarietăţii de hotărâri – una din condiţiile de admisibilitate a revizuirii este aceea ca în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia puterii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi discutat această excepţie. Dacă în al doilea proces prima hotărâre a fost invocată, iar instanţa a respins excepţia puterii de lucru judecat, partea nu mai poate reitera această excepţie pe calea revizuirii, deoarece se opune însăşi puterea de lucru judecat asupra rezolvării date excepţiei procesuale respective. Soluţia se impune şi pe considerentul că, dacă revizuirea ar fi admisibilă, ar însemna ca instanţa sesizată cu cererea de revizuire să nu se limiteze doar la anularea celei din urmă hotărâri, că să examineze şi modul de rezolvare a excepţiei puterii de lucru judecat, cu alte cuvinte să exercite un control judiciar, care însă nu se poate realiza prin intermediul revizuirii.
În acest context, Curtea a subliniat că admiterea revizuirii depinde de întrunirea motivelor prevăzute de lege în acest sens, şi că fiind în discuţie o cale de atac extraordinară, prin care se aduce atingere efectelor unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, interpretarea motivelor care atrag admiterea revizuirii, a condiţiilor de admisibilitate şi rejudecarea cauzei trebuie făcute în mod restrictiv.
Curtea a subliniat, totodată, că rejudecarea unei cauze în privinţa căreia s-a pronunţat o hotărâre judecătorească irevocabilă aduce atingere unui alt principiu reglementat de Convenţia europeană a drepturilor omului, respectiv principiului securităţii juridice, astfel cum a fost consacrat prin hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 28 octombrie 1999, dată în cauza Brumărescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000, s-a arătat, la paragraful 61, că „dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată”.
În hotărârea respectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în paragraful nr. 62, că „admiţând recursul în anulare introdus în virtutea autorităţii mai sus menţionate, Curtea Supremă de Justiţie a înlăturat efectele unei proceduri judiciare care dusese, în termenii Curţii Supreme de Justiţie, la o hotărâre judecătorească „irevocabilă”, dobândind deci autoritatea lucrului judecat şi fiind, în plus, executată.
Aplicând în acest mod dispoziţiile art. 330 (din Codul de procedură civilă) mai sus citat, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. În speţă şi în virtutea acestui fapt, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din convenţie a fost ignorat”.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat această jurisprudenţă şi în hotărârea pronunţată în cauza Todorescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770 din 24 august 2005, în paragrafele 37-38, Curtea arătând că „în cauza Brumărescu împotriva României, anterior citată (paragrafele 61 – 62), a decis că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie, cu motivarea că anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive este contrară principiului securităţii raporturilor juridice. Ea a mai arătat că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte instanţelor competenţa de a soluţiona litigii privind, ca în cazul de faţă, o acţiune în revendicare imobiliară, a încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie.”
De asemenea, în hotărârea pronunţată în cauza Androne împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 875 din 29 septembrie 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat (în paragraful 50) jurisprudenţa sa anterioară, citând cauza Sovtransavto Holding, în care „a hotărât că un sistem juridic marcat de procedura de protest – adică posibilitatea anulării repetate a unei hotărâri definitive – ceea ce s-a întâmplat în cazul în speţă, este, ca atare, incompatibil cu principiul securităţii raporturilor juridice, care constituie unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului în sensul art. 6 alin. (1).”
În paragraful nr. 52 din hotărârea pronunţată în cauza Androne împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „redeschiderea unei proceduri încheiate cu o hotărâre definitivă, în urma unei cereri de revizuire formulate tardiv, şi anularea Hotărârii definitive din 22 noiembrie 2001, favorabilă reclamanţilor, au ignorat principiul securităţii raporturilor juridice şi, în consecinţă, dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 alin. (1).”
Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza Iacob împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 389 din 5 mai 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat (în paragrafele 25-26) aceleaşi consideraţii.
În definirea principiului securităţii juridice de către instanţa europeană, Curtea reaminteşte şi o altă hotărâre pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva Statului Român, respectiv hotărârea pronunţată în cauza Societatea Comercială “Maşinexportimport Industrial Group” – S.A., publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 682 din 9 august 2006. în această hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat (în paragraful 32) că „dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că soluţia dată într-un mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe nu trebuie repusă în discuţie (Cauza Brumărescu, precitată, paragraful 61). În virtutea acestui principiu, nici una dintre părţi nu este îndreptăţită să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine rejudecarea procesului şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele de control nu trebuie să utilizeze puterea lor de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă judecată. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, şi simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanţiale şi imperioase impun aceasta (Cauza Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, paragraful 52, CEDO 2003-IX).”
În raport cu aceste considerente, Curtea a constat că – în condiţiile în care reclamantul revizuient a invocat în faţa instanţei de recurs caracterul irevocabil al încheierii prin care Tribunalul Arad a respins excepţia de nelegalitate a deciziei de calcul a taxei de poluare şi s-a prevalat de acest aspect pentru a solicita respingerea excepţiei inadmisibilităţii – nu mai este posibilă reiterarea aceloraşi argumente în revizuire fără a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârea a cărei revizuire se solicită.
Din acest punct de vedere, este lipsit de relevanţă faptul că instanţa care soluţionează prezenta cerere de revizuire ar avea o altă opinie decât cea exprimată în hotărârea supusă revizuirii, întrucât revizuirea impune analizarea unor împrejurări şi argumente care să nu fi fost aduse la cunoştinţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită – condiţie care nu este îndeplinită în speţă.
Astfel, Curtea s-a văzut nevoită să constate că însuşi principiul invocat în cererea de revizuire – respectiv securitatea juridică – împiedică instanţa să analizeze din nou argumentele respinse deja, cu autoritate de lucru judecat, de către instanţa de recurs prin hotărârea a cărei revizuire se cere.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 322 C. proc. civ. pentru admiterea revizuirii formulată de reclamantul S. I. şi, ţinând seama de imperativul respectării principiului securităţii juridice, astfel cum a fost stabilit prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului – jurisprudenţă obligatorie pentru autorităţile române – Curtea a respins, cererea de revizuire.
