Actul administrativ de sancţionare al funcţionarului public trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii absolute, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din procesul-verbal al comisiei de disciplină, motivele pentru care au fost înlaturate apărările formulate de în timpul cercetării disciplinare prealabile, temeiul legal în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplica, termenul în care sancţiunea disciplinară poate fi contestată, instanta competenta la care actul administrativ prin care s-a dispus sancţiunea disciplinară poate fi contestat şi să fie emis de persoana competentă a aplica sancţiunea disciplinară potrivit legii; nerespectarea acestor norme imperative atrage nulitatea actului administrativ încheiat şi implicit a sancţiunii aplicate.
Decizia nr. 995 din 14 mai 2007
Prin sentinţa civilă nr. 139 pronunţată la data de 19 ianuarie 2007, a Tribunalului Cluj, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului D.D. şi s-a respins acţiunea formulată de contestatoarea S M în contradictoriu cu intimaţii Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă Cluj şi D.D. având ca obiect administrativ.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că reclamanta, în calitate de inspector superior în cadrul Compartimentului de creditare al AJOFM Cluj a încălcat îndatoririle ce îi reveneau în conformitate cu fişa postului, cu poziţia din organigramă şi cu actele normative în vigoare, împrejurare atestată de controlul şi verificările efectuate, echipa de control constatând că nu a urmărit respectarea condiţiilor din contractul de credit conform Legii nr.76/2002 deşi avea atribuţii de monitorizare şi de control al firmelor beneficiare de credite. S-a susţinut, de asemenea, că şi raportul Curţii de Conturi pe anul 2003 evidenţiază că aceasta nu a urmărit periodic modul de respectare a condiţiilor care au stat la baza încheierii contractelor de credit, încălcându-se astfel prevederile punctului 40 din Instrucţiunile comune ANOFM şi BCR privind acordarea de credite cu dobândă avantajoasă, actul administrativ de sancţionare nr. 1598/2005 emis de directorul executiv,
precum şi dispoziţia nr. 1685/2004 fiind legale. În ce priveşte chemarea în judecată a directorului executiv interimar D.D., s-a arătat că acesta nu are calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză, în condiţiile în care chemarea sa în judecată s-a făcut în calitate de persoană fizică, răspunzătoare de stabilirea unor sancţiuni disciplinare fără ca să se fi solicitat în conformitate cu prevederile art.16 din Legea nr. 554/2004, obligarea acesteia la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termenul legal reclamanta S M solicitând instanţei ca în contradictoriu cu intimaţii AJOFM şi D.D. să constate că sentinţa recurată este nelegală şi netemeinică şi pe cale de consecinţă să dispună modificarea ei în sensul admiterii cererii introductive de instanţă aşa cum a fost formulată.
1. În motivarea recursului s-a arătat că judecătorul fondului motivează sentinţa recurată preluând servil argumentarea făcută de pârâţi prin întâmpinările depuse la dosar fără a analiza critic această argumentare şi fără a o raporta la apărările formulate de recurentă deşi avea obligaţia să le analizeze şi dacă le considera neconcludente să le înlăture motivat.
De asemenea, s-a arătat că instanţa în loc să verifice aspectele de nelegalitate ale dispoziţiei administrative de sancţionare pe care le-a invocat atât prin scriptele depuse la dosar cât şi prin concluziile orale prezentate cu ocazia dezbaterilor asupra fondului, precum şi neregulile săvârşite de Comisia de disciplină şi nulitatea raportului întocmit de această comisie, prima instanţă preia în considerentele sentinţei recurate argumentări din motivarea acestor documente, prezentând totodată într-o formă denaturată şi cele constatate prin raportul Curţii de conturi pe anul 2003, motivarea sentinţei fiind realizată prin ridicarea la rang de veritate fără temei legitim a susţinerilor celor doi pârâţi în apărarea lor.
2. Judecătorul fondului nu a verificat nici realitatea celor susţinute de pârâţi şi nici realitatea celor susţinute de recurentă, încălcând la modul strident prevederile art. 129 alin. 4 C.proc.civ. El a preluat şi şi-a însuşit susţinerile pârâţilor ignorând total următoarele apărări formulate de recurentă:
2.1. atât actul administrativ de sancţionare cât şi dispoziţia nr.1884/30.06.2005 sunt nelegale şi netemeinice întrucât sancţiunea a fost aplicată pentru o abatere prescrisă, perioada controlată fiind 2002-2004 astfel că, presupunând prin absurd că există o abatere disciplinară aceasta trebuia aplicată până cel târziu la 30 iunie 2005.
2.2. actul de control prin care contestatoarea a stabilit că respectivele societăţi au adus un prejudiciu de 179.923.2351 lei, şi pe care directorul executiv D.D. l-a considerat ca fiind expresia abaterii disciplinare săvârşite de contestatoare este semnat nu numai de către contestatoare ci şi de alţi patru controlori financiari din cadrul Curţii de Conturi Cluj şi de către însuşi directorul executiv
D.D., care, prin semnătura pusă şi-a însuşit conţinutul actului de control, devenind coautor la presupusa abatere disciplinară.
2.3. nici actul administrativ de sancţionare şi nici dispoziţia de sancţionare nu conţin temeiul legal care ar legitima aplicarea sancţiunii disciplinare şi nu indică în care dintre abaterile expres prevăzute de lege se regăseşte fapta reţinută în sarcina contestatoarei, ceea ce echivalează cu lipsa temeiului legal al măsurii disciplinare luate şi care atrage nulitatea absolută a respectivelor acte administrative de sancţionare astfel cum prevede art. 35 lit. d din HG 1210/2003.
2.4. omisiunea judecătorului fondului de a se pronunţa asupra nulităţii actului administrativ contestat, nulitate prevăzută de art.35 alin.2 lit.b din HG nr. 1210/2003
2.5. judecătorul fondului nu a constatat că modul în care sunt formulate învinuirile aduse contestatoarei nu poate legitima sancţiunea destituirii sale din funcţie ci încearcă să justifice ca fiind valabil acest mod deşi învinuirile sunt reţinute în enunţuri cu caracter general, neavând caracter punctual, concret, ceea ce dă „expresie abuzului şi discriminării săvârşite de directorul D.D”. Mai mult, se susţine că dacă un control ulterior a stabilit o altă valoare a prejudiciului decât cea stabilită de echipa din care a făcut parte contestatoarea nu anulează posibilitatea statului de a recupera acel prejudiciu la adevărata lui valoare, astfel încât, contestatoarea nu se face vinovată de coparticipare la săvârşirea acelui prejudiciu şi nici nu a creat prin fapta ei imposibilitatea recuperării lui de către stat.
2.6. judecătorul fondului preia fără nici un filtru susţinerile pârâţilor conform cărora recurenta avea atribuţii de monitorizare şi urmărire, omiţând faptul că, conceptul de “monitorizare ” şi conceptul de “control” sunt două noţiuni cu semnificaţie diferită, astfel că întreaga culpabilizare a contestatoarei de către conducătorul unităţii este lipsită de o bază juridică fiind rezultatul fie a relei credinţe a acestuia din urmă, fie a unei percepţii eronate a directorului executiv cu privire la modul de îndeplinire a sarcinilor ce reveneau, potrivit fişei postului, contestatoarei;
2.7. întreaga argumentare privind caracterul continuu al abaterii săvârşită de contestatoare raportat la caracterul permanent al monitorizării şi controlului este aşezată pe o premisă falsă, decurgând pe de o parte din confuzia pe care pârâţii o fac între semnificaţia conceptelor de monitorizare şi de control, iar pe de altă parte pe o profund greşită interpretare a momentului consumării abaterii disciplinare.
2.8. împrejurarea că reclamanta a fost sancţionată disciplinar anterior acestui moment cu sancţiunea diminuării cu 15% a salariului pe timp de o lună este irelevantă în speţă întrucât respectiva sancţiune i-a fost aplicată abuziv, pentru un fapt banal respectiv părăsirea locului de muncă pentru a lua masa deşi exista o înţelegere tacită între angajaţii pârâtei în acest sens;
2.9. conform fişei postului, reclamanta avea atribuţii de monitorizare a contractelor de credit şi a locurilor de muncă nou create – atribuţie îndeplinită de aceasta – activitatea fiind îndeplinită în lipsa graficelor de control aprobate de către directorul instituţiei;
2.10. în raportul Curţii de Conturi din anul 2003 pentru firmele care au contractat credite în 2002 se precizează că AJOFM nu a prins în fişele postului pentru angajaţii biroului de credite şi control măsuri active şi atribuţia de control credite;
2.11. în perioada controlată nu a existat un corp de control propriu al pârâtei deoarece a fost desfiinţat în 2002 astfel că reclamanta a efectuat împreună cu inspectorii Curţii de Conturi controlul la firmele beneficiare de credite în această perioadă, aplicând sancţiuni unui număr de 9 societăţi comerciale;
2.12. AJOFM prin serviciul credite nu are acces la banii publici, respectiv la fondurile din care se acordă aceste credite; fondurile se formează din bugetul de şomaj, se repartizează băncii care câştigă licitaţia, creditele sunt aprobate, acordate şi gestionate de bancă, iar până la momentul destituirii reclamantei nu au existat credite restante, creditele acordate fiind rambursabile, garantate cu garanţii imobiliare ale agenţilor economici beneficiari;
2.13. în auditul efectuat de o angajată a Curţii de Conturi se menţionează că reclamanta a efectuat 7 controale în perioada 2002-2004 ceea ce este fals deoarece biroul de credite a predat în luna martie 2005, pârâtului D.D. 2 bibliorafturi cu procese verbale care, însă, nu au fost puse la dispoziţia Curţii de Conturi iar judecătorul fondului a manifestat o totală lipsă de interes de a le verifica şi de a le analiza;
2.14. pârâtul D.D. nu a aprobat grafice de control şi ca urmare nici nu trebuia efectuat în lipsa unor astfel de grafice;
2.15. a) destituirea din funcţie a reclamantei este rezultatul unui conflict personal între aceasta şi directorul executiv D.D.;
b) motivele de destituire sunt inventate ceea ce explică faptul că pe ceilalţi colegi de compartiment, semnatari ai actelor ce au stat la baza sancţionării contestatoarei, pârâtul nu i-a sancţionat ci a consimţit ca în privinţa lor calitatea de funcţionar public să înceteze prin acordul părţilor;
c) amenzile aplicate de contestatoare diferitelor nu au fost recuperate iar acum sunt imputate acesteia;
d) conflictul de interese dintre pârâtul D.D. şi reclamantă s-a născut din faptul că acesta din urmă şi-a depus dosarul de concurs pentru ocuparea postului de director executiv, deţinut actualmente de pârâtul D.D.
3. Sentinţa recurată este nelegală sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a directorului D.D., „fapt ce a fost posibil numai printr-o insuficientă cunoaştere a
dosarului”; se susţine că, contrar celor solicitate prin petitul acţiunii, instanţa de fond a statuat că pârâtul D.D. poate fi introdus în cauză numai dacă se cere obligarea lui la despăgubiri , fiind astfel în prezenţa unei alte erori de judecată.
Analizând recursul declarat de reclamanta S M prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art.304 şi 3041C.pr.civ., Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamanta S M a fost angajata pârâtei AJOFM Cluj având calitatea de inspector superior în cadrul compartimentului de creditare. Potrivit fişei postului, aceasta avea între atribuţii: obligaţia de furniza informaţii privind acordarea de credite cu facilităţi de dobândă conform Legii nr.76/2002 şi a instrucţiunilor comune ANOFM – banca prin care se derulează creditele, de a primi, înregistra şi verifica dosarele întocmite de solicitanţii de credite, de a analiza lunar la agenţii economici beneficiari de credite respectarea prevederilor cuprinse în graficul de angajare a personalului care a stat la baza acordării creditului precum şi a îndeplinirii condiţiilor prevăzute în Instrucţiunile comune ANOFM – bancă, de a urmări respectarea graficului de angajare şi a condiţiilor de acordare a creditului în conformitate cu Legea nr.76/2002, de a monitoriza rambursările de credite, a sumelor neutilizate, a dobânzilor aferente, a contractelor de credite şi a locurilor de muncă.
În exercitarea prerogativelor de control recunoscute de legiuitor pe seama conducătorilor instituţiilor, pârâta, prin decizia nr.1825 din data de 16 martie 2005 a desemnat doi funcţionari publici ai instituţiei care să verifice agenţii economici beneficiari de credite cu dobândă avantajoasă în perioada 2002-2004.
În perioada efectuării controlului, reclamanta şi-a desfăşurat activitatea în cadrul AJOFM Cluj având aceeaşi calitate.
Urmare a controlului efectuat s-a stabilit de către comisia de control că mai mulţi agenţi economici, beneficiari ai creditelor cu dobânzi avantajoase în perioada 2002-2004, nu au respectat condiţiile din contractul de credit încheiat în condiţiile Legii nr.76/2002, prejudiciind astfel bugetul asigurărilor de şomaj; s-a stabilit, de asemenea, că prejudiciul cauzat bugetului este mai mare decât cel stabilit anterior de către reclamantă şi o altă angajată a pârâtei, procesele verbale de control încheiate anterior de reclamantă fiind diferite de constatările corpului de control (există menţiuni referitoare la unele societăţi comerciale – de ex. SC M G SRL – că respectă prevederile Legii nr.76/2002 – iar ulterior s-a stabilit că acestea au datorii la buget).
Ulterior acestui moment, în baza constatărilor comisiei de control, s-a hotărât tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de crearea prejudiciului către bugetul asigurărilor de şomaj; s-a stabilit, astfel, că sunt responsabile persoanele angajate ale pârâtei care au, potrivit fişei postului, atribuţii în ceea ce priveşte monitorizarea şi controlul societăţilor comerciale beneficiare ale creditelor cu dobândă preferenţială, analizarea lunară la agenţii economici beneficiari de credite respectarea prevederilor cuprinse în graficul de angajare a personalului care a stat la baza acordării creditului, dând dovadă de pasivitate şi cauzând astfel prejudiciul.
Prin procesul verbal încheiat la data de 15 iunie 2005 de către Comisia de disciplină a pârâtei s-a stabilit că reclamanta, prin activitatea desfăşurată până la momentul întocmirii raportului final, a încălcat prevederile Regulamentului de ordine interioară, cele ale Legii nr.188/1999 precum şi cele ale Legii nr.7/2004 prin îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu şi prin nerespectarea prevederilor legale privind urmărirea, monitorizarea şi controlul agenţilor economici beneficiari de credite în condiţii avantajoase, dând dovadă de pasivitate şi cauzând un prejudiciu bugetului asigurărilor de şomaj; s-a apreciat, totodată, că fapta reclamantei şi a altor funcţionari, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu propunând sesizarea organelor penale în acest scop.
În baza procesului-verbal al comisiei de disciplină, la data de 20 iunie 2005, conducătorul instituţiei de la acea dată întocmeşte actul administrativ de sancţionare.
Din cuprinsul actului de sancţionare rezultă fără echivoc că s-a decis „aplicarea sancţiunii disciplinare prevăzute la art.65 alin.3 lit.e din Legea nr.188/199, respectiv la art.25 lit.a pct.5 din
ROI – destituirea din funcţia publică”. Pentru a dispune astfel s-a reţinut că, urmare a controlului efectuat în perioada ulterioară datei de 16 martie 2005 s-a constatat că reclamanta, alături de o altă angajată, au dat dovadă de pasivitate în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, neîndeplinindu-şi îndatoririle care îi reveneau potrivit fişei postului, a organigramei şi a actelor normative privind monitorizarea şi controlul firmelor beneficiare de credite, favorizând producerea unui prejudiciu în sumă de 2.445.161.797 lei. S-a arătat, de asemenea, că această împrejurare este confirmată şi de raportul Curţii de Conturi din anul 2003, în care se arată că reclamanta nu a urmărit periodic modul de respectare a condiţiilor care au stat la baza încheierii contractelor de credit.
La data de 30 iunie 2005, directorul executiv al pârâtei, pârâtul D.D., emite dispoziţia nr.1884, în care se menţionează că începând cu data de 01.07.2005, reclamantei îi încetează raporturile de serviciu conform art.84 alin.1 lit.d din Legea nr.188/1999, republicată, cu respectarea art.84 alin.8 din acelaşi act normativ; articolul 2 statuează că descrierea faptei, precizarea prevederilor legale care au fost încălcate, temeiul de drept în baza căruia s-a aplicat sancţiunea disciplinară (art.65 alin.3 lit.e din Legea nr.188/1999, respectiv art.25 lit.a pct.5 din ROI) sunt cuprinse în actul administrativ de sancţionare.
Analizând din perspectiva legalităţii actul administrativ contestat instanţa reţine că acesta a fost încheiat cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi formă impuse de legiuitor prin norme juridice imperative.
Astfel, potrivit art.35 alin.1 din HG nr.1210/2003, actul administrativ de sancţionare a funcţionarului public este emis de persoana competentă, potrivit legii de aplicare a sancţiunilor disciplinare, pe baza propunerii cuprinse în raportul comisiei de disciplină.
În speţă se constată că actul administrativ de sancţionare al reclamantei a fost emis de persoana competentă a aplica sancţiunea disciplinară potrivit legii – respectiv directorul executiv al instituţiei – pe baza propunerii comisiei de disciplină din data de 15 iunie 2005.
Conform art.35 alin.2 din acelaşi act normativ, actul administrativ de sancţionare al funcţionarului public trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii absolute, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din procesul-verbal al comisiei de disciplină, motivele pentru care au fost înlaturate apărările formulate de funcţionarul public în timpul cercetării disciplinare prealabile, temeiul legal în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplica, termenul în care sancţiunea disciplinară poate fi contestată, instanta competenta la care actul administrativ prin care s-a dispus sancţiunea disciplinară poate fi contestat.
În speţă se constată că toate aceste dispoziţii imperative au fost respectate. Astfel, abaterea disciplinară reţinută în sarcina contestatoarei constă în neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu care îi reveneau potrivit fişei postului, a organigramei şi a actelor normative privind monitorizarea şi controlul firmelor beneficiare de credite, favorizând producerea unui prejudiciu; prevederile procesului verbal al comisiei de disciplină sunt redate in extenso, motivele pentru care apărările funcţionarului public cercetat nu au fost analizate – respectiv imosibilitatea obiectivă a instituţiei de a comunica acestuia referatul comisiei urmare a indicării eronate de către reclamantă a adresei de corespondenţă; temeiul legal în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică este indicat: „aplicarea sancţiunii disciplinare prevăzute la art.65 alin.3 lit.e din Legea nr.188/199, respectiv la art.25 lit.a pct.5 din ROI – destituirea din funcţia publică”, cu menţiunea că dispoziţia poate fi contestată în termen de 30 zile calendaristice la Tribunalul Cluj.
Se poate observa, aşadar, că actul administrativ contestat a fost întocmit cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi formă impuse de legiuitor, susţinerile contrare ale recurentei cuprinse atât în acţiunea promovată cât şi în motivele de recurs fiind nefondate.
S-a susţinut de către reclamanta S M că atât actul administrativ contestat cât şi dispoziţia de sancţionare sunt nelegale întrucât stabilesc aplicarea unei sancţiuni disciplinare pentru o presupusă abatere disciplinară prescrisă.
Analizând din această perspectivă actul administrativ contestat se poate observa că susţinerile reclamantei sunt nefondate. Astfel, după cum s-a menţionat anterior, echipa de control a
pârâtei a stabilit că reclamanta se face vinovată de neîndeplinirea sarcinilor de serviciu stabilite prin fişa postului şi care îi reveneau potrivit reglementărilor legale incidente în sensul că nu a exercitat atribuţiile de monitorizare şi control a firmelor beneficiare de credite cu dobândă preferenţială, favorizând producerea unui prejudiciu în sumă 2.437.272.518 lei, prejudiciu fiind aferent creditelor acordate în perioada 2002-2004 ; această activitate a fost desfăşurată de către reclamantă până la data la care s-a dispus destituirea acesteia din funcţia deţinută şi ca atare nu se poate susţine cu temei că neîndeplinirea acestor atribuţii de serviciu a încetat la sfârşitul anului 2004 – cum eronat susţine reclamanta – ci a continuat până la momentul încetării raporturilor de serviciu, şi în perioada martie-mai 2005, activitatea de monitorizare, control şi analiză lunară la agenţii economici beneficiari de credite potrivit Legii nr.76/2002 nu a fost derulată, dovadă fiind constatările echipei de control.
Prin urmare, se poate conchide că reclamanta nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu care îi reveneau potrivit fişei postului până la momentul încetării raporturilor sale de serviciu cu pârâta astfel că abaterea disciplinară constatată şi pentru care s-a aplicat sancţiunea disciplinară vizează fapte reale şi a căror existenţă în timp nu poate fi contestată. Aşadar, la data la care s-a decis aplicarea sancţiunii disciplinare pe seama reclamantei constatarea abaterii disciplinare era posibilă, prescripţia răspunderii disciplinare, instituită prin art.65 pct.5 din Legea nr.188/1999 – în vigoare la acel moment – nefiind împlinită, susţinerile contrare ale recurentei fiind nefondate.
Nefondate sunt şi apărările reclamantei referitoare la netemeinicia sancţiunii aplicate. Astfel, probele existente la dosar relevă împrejurarea că reclamanta avea – conform fişei postului – ca atribuţii analiza lunară la agenţii economici beneficiari de credite respectarea prevederilor cuprinse în graficul de angajare a personalului care a stat la baza acordării creditului precum şi a îndeplinirii condiţiilor prevăzute în Instrucţiunile comune ANOFM – bancă, urmărirea respectării graficului de angajare şi a condiţiilor de acordare a creditului în conformitate cu Legea nr.76/2002, monitorizarea rambursărilor de credite, a sumelor neutilizate, a dobânzilor aferente, a contractelor de credite şi a locurilor de muncă.
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, „controlul” presupune analiza permanentă sau periodică a unei activităţii, a unei situaţii, pentru a urmări mersul ei şi pentru a lua măsuri de îmbunătăţire, iar „monitorizarea” presupune o activitate de supraveghere exercitată de persoana responsabilă.
Prin urmare, potrivit atribuţiilor de serviciu, reclamanta avea obligaţia de a supraveghea activitatea societăţilor beneficiare, de a se deplasa lunar la agenţii economici beneficiari ai creditelor acordate, de a analiza activitatea desfăşurată de aceştia din perspectiva respectării condiţiilor speciale de creditare şi de a lua măsuri de îmbunătăţire a situaţiilor constatate.
Raportul întocmit de către comisiile de control evidenţiază, însă, împrejurarea că reclamanta nu şi-a îndeplinit aceste atribuţii, agenţii economici aflaţi sub supravegherea acesteia nerespectându-şi obligaţiile asumate la momentul obţinerii creditării preferenţiale, în condiţiile Legii nr.76/2002, nefăcându-se dovada deplasărilor lunare la agenţii economici pentru a analiza respectarea prevederilor cuprinse în graficul de angajare a personalului care a stat la baza acordării creditului, a graficului de rambursare, procesele verbale depuse în probaţiune fiind nerelevante întrucât nu evidenţiază analiza lunară a activităţii desfăşurate de agenţii economici din perspectiva respectării condiţiilor speciale de creditare, derularea în timp a acestei activităţi sau eventualele măsuri dispuse pentru îmbunătăţirea activităţii lor.
De asemenea, întocmirea unor procese verbale de control, cu caracter sporadic, nu poate conduce la concluzia că reclamanta şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu care îi reveneau, procesele verbale încheiate în cursul anului 2003 fiind singurele depuse în probaţiune, nici o altă cerere de suplimentare a probaţiunii în acest sens nefiind formulată de către reclamantă.
Împrejurarea că actele de control încheiate de reclamantă în desfăşurarea activităţii sale au fost semnate şi de către alţi angajaţi sau de către directorul executiv al instituţiei nu exclude
răspunderea disciplinară a reclamantei şi nu îi poate face pe ceilalţi semnatari coautori ai abaterii disciplinare reţinute în sarcina pârâtei.
Este cunoscut faptul că potrivit art. 263 C. muncii, abaterea disciplinară este o faptă în legatură cu şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.
Se poate observa, aşadar, că abaterea disciplinară presupune o faptă personală, a unui subiect specializat – salariatul – şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie; pentru ipoteza în care şi ceilalţi semnatari ai actelor au săvârşit abateri disciplinare – în înţelesul legii – răspunderea disciplinară se va antrena distinct, pentru fiecare în parte, pentru fapta proprie şi nu ca şi coautor al altei abateri disciplinare, susţinerea contrară a reclamantei fiind nefondată.
Nu poate constitui motiv de exonerare de răspundere disciplinară pentru reclamantă existenţa unui presupus conflict personal cu conducătorul instituţiei sau existenţa unui conflict de interese cu acesta, la fel cum nu este exonerator pentru reclamantă nesancţionarea altor angajaţi şi demisia acestora, toate acestea fiind împrejurări colaterale, nedovedite şi fără relevanţă juridică.
Împrejurarea că reclamanta a fost sancţionată anterior constituie un element esenţial în stabilirea sancţiunii disciplinare care urmează a fi aplicată funcţionarului public vinovat.
Este cunoscut faptul că potrivit art.77 alin.4 din Legea nr.188/1999, la individualizarea sancţiunii disciplinare se va tine seama de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii, comportarea generală în timpul serviciului a funcţionarului public, precum şi de existenţa în antecedentele acestuia a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în condiţiile prezentei legi.
În speţă, reclamanta a mai fost sancţionată disciplinar cu sancţiunea diminuării cu 15 % a salariului pe timp de o lună iar această sancţiune nu a fost radiată în condiţiile legii astfel că este un element obiectiv care să justifice aplicarea sancţiunii.
Susţinerea reclamantei potrivit căreia aplicarea sancţiunii amintite „este irelevantă în speţă întrucât respectiva sancţiune i-a fost aplicată abuziv (…), pentru un fapt banal respectiv părăsirea locului de muncă pentru a lua masa deşi exista o înţelegere tacită între angajaţii” pârâtei în acest sens, nu pot fi reţinute de către instanţă cunoscut fiind faptul că doar instanţa de judecată poate statua cu privire la legalitatea sau nelegalitatea unui act administrativ nefiind permis altei persoane să facă aprecieri – cu relevanţă juridică – privind caracterul abuziv sau ilegal al acestuia.
Analizând acţiunea promovată de reclamantă se constată că aceasta a solicitat instanţei „obligarea pârâţilor în solidar să-mi plătească drepturile salariale pentru perioada 01.07.2005 (data destituirii) şi până la reîncadrarea mea efectivă, în muncă”. În raport de acest petit formulat, instanţa de fond a apreciat că pârâtul Don Daniel – semnatarul actului administrativ de sancţionare contestat – nu are calitate procesuală pasivă.
Potrivit art.16 alin.1 din Legea nr.554/2004, cererile în justiţie prevăzute de prezenta lege vor putea fi formulate şi personal împotriva persoanei fizice care a elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicita plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere.
În speţă, în mod corect a reţinut instanţa de fond că cererea reclamantei nu vizează obligarea la plata unor despăgubiri de către funcţionarul public vinovat ci doar plata drepturilor salariale care i se cuveneau dacă actul administrativ contestat nu ar fi existat, ipoteza normei legale reglementată prin art.16 din lege nefiind întrunită, statuările instanţei de fond fiind temeinică şi legală.
Nu în ultimul rând trebuie subliniat faptul că susţinerile reclamantei privind nulitatea hotărârii judecătoreşti recurate ca urmare a faptului că aceasta nu este motivată sunt nefondate.
Din cuprinsul hotărârii judecătoreşti amintite anterior rezultă fără echivoc că acesta respectă toate cerinţele impuse prin art.261 C.pr.civ., motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor fiind menţionate. Împrejurarea că
judecătorul fondului a apreciat acţiunea reclamantei ca fiind nefondată precum şi faptul că a socotit drept pertinente apărările pârâţilor nu constituie o “preluare servilă a argumentării” lor.
Aceasta cu atât mai mult cu cât DEX-ul defineşte noţiunea de “servil” ca ceva ce “are un caracter josnic, lipsit de demnitate; slugarnic, linguşitor, supus; care urmează îndeaproape un anumit model”, noţiune care nu-şi poate găsi locul în înscrisurile ce se doresc o critică obiectivă, de nelegalitate şi netemeinicie a unei hotărâri judecătoreşti.
Un argument în plus în susţinerea împrejurării că afirmaţiile reclamantei referitoare la nulitatea hotărârii judecătoreşti recurate sunt nefondate o constituie şi practica constantă a Curţii Europene a drepturilor Omului.
Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care a motivat mai pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 – VIII, p. 2.930, paragraful 60).
De asemenea, întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt în mod real “ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina “instanţei” obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59], chiar acă obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, precitată, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, precitată, p. 20, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija, precitată, paragraful 29; a se vedea, de asemenea, Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, Cererea nr. 40.490/98, CEDH 2000-IX).
Pentru toate aceste considerente, constatând că toate motivele de recurs ale reclamantei sunt nefondate, Curtea va aprecia recursul declarat de reclamantă ca fiind neîntemeiat iar în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ. îl va respinge şi va menţine în întregime hotărârea recurată. (Judecător Mihaela Sărăcuţ)
