Spor de dificultate. Inaplicabilitatea sa după intrarea în vigoare a Legii nr.330/2009 Salarizare


– Legea nr.263/2006

– Legea nr. 330/2009

Sporul lunar de dificultate de până la 50% din salariul de încadrare, reglementat de dispoziţiile art.II din Legea nr.263/2006, pentru activitatea desfăşurată în Comisiile locale de aplicarea legii fondului funciar nu mai poate fi acordat după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice.

Decizia nr.39 din data de 12 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Administrativ şi Fiscal

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – Secţia comercială şi de contencios administrativ sub nr. 2524/120/8.06.2010, Instituţia Prefectului Judeţului D. a solicitat anularea dispoziţiei nr. 55/03.02.2010 emisă de Primarul comunei P., judeţul Dâmboviţa, prin care s-a acordat un spor de dificultate de 45% primarului comunei P. în calitate de preşedinte al comisiei, secretarului comisiei I C şi unui membru al comisiei – N G.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că acordarea acestui spor este în contradicţie cu prevederile art.2 alin.1 din Legea nr. 263/2006, potrivit cărora sporul de dificultate de până la 50% din salariul de încadrare se acordă celor implicaţi în mod direct în aplicarea legilor fondului funciar, doar pe o perioadă de un an, calculată de la data intrării în vigoare a legii şi, având în vedere că termenul în care se putea acorda acest spor a expirat, dispoziţia primarului apare ca nelegală, precum şi ca prevederile care reglementează drepturile salariale ale personalului bugetar în anul 2010, respectiv Legea nr. 330/2009 capitolul IV, referitor la modul de stabilire a salariilor în primul an de aplicare a legii art.30 alin.2, statuează că „sporurile specifice pe categorii de personal şi domenii de activitate sunt cele prevăzute în capitolul III şi anexele la acest act normativ”, iar sporul de dificultate menţionat nu se regăseşte în acestea.

După administrarea probatoriilor, prin sentinţa nr. 1064 din 08 octombrie 2010 Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de reclamanta şi a anulat dispoziţia nr. 55/03.02.2010 emisă de Primarul comunei P, judeţul Dâmboviţa.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, din interpretarea art. II din Legea nr. 263/2006 pentru aprobarea OUG nr. 209/2005, pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul proprietăţii, rezulta ca acordarea sporului de dificultate precizat nu este o cerinţă imperativă a legii, acesta neacordandu-se automat, sine die, precum şi ca în prezent Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în vigoare, prevede că drepturile salariale sunt şi rămân exclusiv cele prevăzute de aceasta, iar Secţiunea II „ Sporuri ” a cap. III din lege reglementează în art. 18 – 23 limitativ categoriile de sporuri ce pot fi acordate, alături de salariul de bază, printre care nu se regăseşte sporul de dificultate.

De asemenea, instanta de fond a apreciat ca, deşi Legea nr. 330/2009 nu prevede expres în cadrul art. 48, printre actele normative care se abrogă la intrarea ei în vigoare, şi dispoziţiile art. II ale Legii nr. 263/2006 referitoare la sporul de dificultate, totuşi, acestea sunt implicit rămase fără efecte prin intrarea în vigoare a noii legi a salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice.

Împotriva sentinţei precizate a declarat recurs pârâtul Primarul comunei P, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii acţiunii şi, în subsidiar, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât s-a pronunţat mai degrabă asupra oportunităţii aplicării legii, fapt ce presupune o imixtiune în sfera de activitate a legislativului, că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art.II din Legea nr.263/2006, precum şi practica judecătorească, precum şi ca indemnizaţia în litigiu se aplica anual, pe toată perioada funcţionării comisiei de aplicare a legii fondului funciar, asa cum dispun de altfel şi dispoziţiile art.22 din Anexa III a Legii nr.330/2009.

Prin întâmpinare, intimatul reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, învederând în esenţă că instanţa de fond a apreciat corect ca, urmare a aplicării dispoziţiilor Legii nr.330/2009, nu mai poate fi acordat sporul de dificultate respectiv, întrucât acesta nu mai este prevăzut în dispoziţiile legii.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma materialului probator administrat în cauză, a dispoziţiilor legale incidente şi a criticilor invocate de către recurent, Curtea a reţinut următoarele:

În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art.304 pct.4 Cod procedură civilă, Curtea a considerat că este neîntemeiat, întrucât nu se poate reţine în cauză că, prin admiterea acţiunii prefectului şi prin anularea unui act administrativ, instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Astfel, Curtea a considerat că motivul de recurs indicat presupune ca instanţa a cărei sentinţă a fost recurată să fi acţionat cu exces de putere, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti, respectiv acţionând, fie în sfera activităţii puterii legislative, fie în ceaa puterii executive.

Or, atât timp cât instanţa de fond a soluţionat o acţiune având ca obiect anularea unui act administrativ, iar aceasta atribuţie îi era atribuită în mod expres prin lege (art.19 lit.e din Legea nr.340/2004 şi art.1 al.8 din Legea nr.554/2004), nu se poate reţine că aceasta a depăşit în vreun fel atribuţiile puterii judecătoreşti.

Curtea a reţinut că această concluzie nu este infirmată de împrejurarea că prima instanţă a apreciat asupra scopului legii care instituie sporul de dificultate, întrucât aceasta reprezintă doar o interpretare teleologică a dispoziţiilor Legii nr.263/2006, raportat atât la intenţia legiuitorului, cât şi la actele normative ulterioare în materia salarizării personalului bugetar (Legea nr.330/2009). Însă, în niciun caz o asemenea interpretare a dispoziţiilor art.II din Legea nr.263/2006 nu semnifică o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

În ce priveşte motivul de recurs privind interpretarea şi aplicarea greşita a legii, Curtea a considerat că este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

Astfel, instanţa de fond a apreciat corect ca Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice a modificat sau abrogat (expres sau implicit) toate actele normative anterioare ce conţin dispoziţii contrare, astfel că pentru anul 2010 (pentru când s-a acordat sporul lunar de dificultate prin dispoziţia contestată) nu se pot acorda decât sporurile şi indemnizaţiile menţionate expres în cadrul Secţiunii II a Legii nr.330/2009, articolele nr.18-23, printre care nu se regăseşte şi sporul de dificultate prevazut de art.II din Lgea nr.263/2006.

In ce priveste dispoziţiile art.22 al.1 din Anexa III a Legii nr.330/2009 – conform cărora “funcţionarii publici au următoarele drepturi prevăzute de alte acte normative, al căror cuantum se suportă de la bugetul de stat, bugetul local sau, după caz, de la bugetul asigurărilor sociale de stat: indemnizaţiile stabilite pentru activităţi suplimentare la care este desemnat să participe în cadrul unor comisii organizate în condiţiile legii” -, Curtea a reţinut ca acestea nu sunt aplicabile în cauza, întrucât ele sunt incidente doar în ce priveşte funcţionarii publici – Anexa III a Legii nr.330/2009 conţinând reglementări specifice acestora.

Ca urmare, dispoziţiile legale precizate nu pot fi aplicate în cazul aleşilor locali sau personalului contractual (anexa nr.I a Legii nr.330/2009 neconţinând dispoziţii similare celor citate anterior), astfel că dispoziţia contestată este nelegală şi sub acest aspect, întrucât prin aceasta s-a acordat sporul lunar de dificultate unor persoane care nu au calitatea de funcţionar public (primarul comunei).

Curtea mai reţine că, potrivit dispoziţiilor art.23 al.2 din Legea nr.330/2009, “suma sporurilor şi indemnizaţiilor individuale nu va depăşi 30% din salariul de bază, solda funcţiei de bază sau indemnizaţia lunară de încadrare”. Ca urmare, orice spor acordat într-un cuantum ce depăşeşte, singur sau adunat cu alte sporuri şi indemnizaţii, limita precizată este nelegal.

Or, prin dispoziţia contestată s-a dispus acordarea unui spor lunar de dificultate de 45% din salariul sau indemnizaţia corespunzătoare funcţiei, deci cu depăşirea limitei legale menţionate anterior, astfel că şi sub acest aspect dispoziţia este nelegală, rezultand deci că soluţia instanţei de fond, de admitere a acţiunii şi de anulare a dispoziţiei, este corectă.

Faţă de aceste considerente şi de dispoziţiile art.304 pct.4 şi 9, art.304 ind.1 şi art.312 al.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul, ca nefondat.