– O.U.G. nr. 194/2002: art. 63 şi art. 84.
în condiţiile în care soţii nu s-au cunoscut anterior căsătoriei, nu vorbesc o limbă înţeleasă de amândoi şi sunt inconsecvenţi în declararea datelor cu caracter personal, se constată că între părţi s-a încheiat o căsătorie de convenienţă, astfel că soţul, cetăţean străin, nu mai îndeplineşte cerinţele necesare pentru prelungirea vizei de şedere în România, urmând a fi retumat conform prevederilor O.U.G. nr. 194/2002.
(Curtea de Apel Suceava – Secţia comercială, de administrativ şi fiscal,
sentinţa nr. 121 din 3 iunie 2009)
Prin contestaţia adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr. 572/39/2009, reclamantul K.F. a solicitat anularea deciziei nr. 3299949 din 8 aprilie 2009 de retur-nare de pe teritoriul României, emisă de Oficiul Român pentru Imigrări – Serviciul pentru Imigrări Suceava.
în motivarea contestaţiei se arată că prin decizia contestată s-a dispus returnarea reclamantului, cetăţean turc, de pe teritoriul României, întrucât s-a considerat că la data de 9 ianuarie 2009 acesta a încheiat o căsătorie de convenienţă cu numita B.I.M.
Arată reclamantul că la data efectuării verificărilor de către Serviciul pentru Imigrări locuia împreună cu soţia sa la domiciliul acesteia din municipiul Rădăuţi.
Mai arată că soţia sa este bolnavă şi că intenţionează să lucreze ca bucătar în municipiul Rădăuţi, pentru a-şi întreţine familia.
Reclamantul nu a invocat temeiul de drept al contestaţiei.
Prin întâmpinare, Oficiul Român pentru Imigrări – Serviciul pentru Imigrări Suceava a solicitat respingerea contestaţiei, arătând că în data de 10 martie 2009 cetăţeanul turc K.F. a depus la ghişeul Serviciului pentru Imigrări Suceava o cerere de prelungire a dreptului de şedere în scopul reîntregirii familiei, în calitate de membru de familie al unui . Acesta este căsătorit cu cetăţeana română K.M.L, conform certificatului de căsătorie nr, 433895 eliberat de Consulatul General al României la Istanbul la data de 9 ianuarie 2009.
în vederea obţinerii mai multor informaţii despre căsătoria cetăţeanului turc K.F. cu cetăţeana română K.M.L, conform art. 63 alin. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 republicată, cei doi soţi au fost programaţi pentru efectuarea unui interviu la sediul serviciului în data de 17 martie 2009, ora 16:30.
Cu ocazia analizării cererii de prelungire a dreptului de şedere, în urma verificărilor efectuate şi a evaluărilor prin comparaţie a celor declarate de soţi în timpul interviului efectuat în baza art. 63 alin. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor din România, republicată, s-a constatat existenţa elementelor unei căsătorii de convenienţă între reclamant şi cetăţeanul român.
în urma verificărilor efectuate s-a stabilit că sunt întrunite elementele pe baza cărora se poate constata faptul că este o căsătorie de convenienţă: nu s-au cunoscut înaintea căsătoriei, nu vorbesc o limbă înţeleasă de amândoi şi sunt inconsecvenţi în
declararea datelor cu caracter personal ori a altor informaţii relevante despre ei, conform art. 61 alin. 1 coroborat cu art. 63 alin. 2 lit. b), d), f) din O.U.G. nr. 194/2002 republicată, elemente ce rezultă din datele obţinute în urma interviului, declaraţiile unor terţe persoane şi controalele efectuate la domiciliul conjugal şi alte verificări suplimentare conform art. 63 alin. 3 lit. a), c), d) din acelaşi act normativ şi că străinul nu mai îndeplineşte condiţiile cerute la acordarea vizei.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, Serviciul pentru Imigrări Suceava a invocat aceleaşi susţineri.
Analizând înscrisurile depuse la dosar, precum şi declaraţiile martorilor J.I., respectiv N.G., instanţa constată că plângerea este nefondată.
Prin decizia nr. 3299949 din 8 aprilie 2009, emisă de Oficiul Român pentru Imigrări – Serviciul pentru Imigrări Suceava, s-a dispus returnarea reclamantului K.F., cetăţean turc, de pe teritoriul României, constatându-se că acesta a încheiat o căsătorie de convenienţă cu numita M.I., cetăţean român.
S-a concluzionat existenţa unei căsătorii de convenienţă întrucât, la interviului luat celor doi soţi cu ocazia analizării cererii de prelungire a dreptului de şedere al reclamantului, s-a constatat că aceştia sunt inconsecvenţi în declararea datelor cu caracter personal, nu vorbesc o limbă înţeleasă de amândoi şi nu s-au cunoscut înainte de căsătorie.
Instanţa constată că între părţi, aşa cum corect a reţinut Serviciul pentru Imigrări, s-a încheiat o căsătorie de convenienţă în sensul art. 63 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, astfel că în mod legal s-a refuzat prelungirea dreptului de şedere al reclamantului.
Se constată, în primul rând, că soţii nu s-au cunoscut înaintea căsătoriei, în sensul de a se stabili între aceştia o relaţie care să poată conduce la finalizarea acesteia prin instituţia căsătoriei.
Perioada scurtă de timp cât părţile au avut posibilitatea de a se cunoaşte efectiv anterior căsătoriei este extrem de redusă.
Astfel, conform relatărilor reclamantului, acesta a cunoscut-o pe viitoarea soţie pe data de 27 octombrie 2008, după care a locuit cu aceasta câte 2 zile pe săptămână până la data căsătoriei, 8 ianuarie 2009.
Or, conform înregistrărilor oficiale ale intrărilor şi ieşirilor din ţară ale reclamantului, acesta a plecat din România la data de 26 decembrie 2008 şi a revenit la 4 martie 2009 (fila 46 dosar).
Este evident că o eventuală coabitare a viitorilor soţi, chiar câte 2 zile pe săptămână, nu avea cum să înceapă chiar după prima întâlnire a acestora şi, oricum, încheierea căsătoriei după o perioadă de două luni de la prima întâlnire ridică evidente semne de întrebare asupra scopului încheierii acesteia.
Desigur că această îndoială puternică cu privire la căsătoria părţilor este susţinută şi de faptul că, nici în acest moment, reclamantul nu poate purta un dialog în limba română cu soţia sa, ori într-o altă limbă înţeleasă de amândoi, ceea ce creează certitudinea faptului că viitorii soţi nu s-au cunoscut înaintea căsătoriei, fiind în imposibilitatea de a comunica fără traducător.
Fiind apelat în instanţă, prin intermediul traducătorului, cu privire la cunoştinţele sale de limbă română, reclamantul a exemplificat doar „hai plimbare/hai magazin/ mâncare/pentru bucătărie/Ce faci?”.
De asemenea, un alt aspect relevant este inconsecvenţa declaraţiilor privitoare la datele cu caracter personal, declaraţii date de reclamant şi soţia sa cu ocazia interviului luat de reprezentanţii Serviciului pentru Imigrări.
Trebuie precizat că la interogatoriul luat reclamantului în instanţă, aceste inconsecvenţe nu au mai fost semnalate, însă este evident că de la data interviului luat de Serviciul pentru Imigrări până la data interogatoriului reclamantul şi-a pregătit strategia de apărare.
Astfel, de exemplu, atunci când a fost întrebat de ofiţerul Serviciului pentru Imigrări dacă are copii din prima căsătorie, reclamantul a răspuns „Da, un băiat de 9 ani”, iar soţia acestuia a răspuns „Nu, soţul nu are copii din prima căsătorie”, iar la întrebarea „în Turcia aveţi vreo afacere?”, reclamantul a răspuns „Da, am o afacere cu taxi”, soţia acestuia a răspuns „Nu, soţul meu nu are afaceri în Turcia.”
în aceste condiţii, în mod legal s-a considerat că între părţi s-a încheiat o căsătorie de convenienţă în sensul art. 63 alin. 2 lit. b), d), f) din O.U.G. nr. 194/2002, scopul căsătoriei fiind cel mai probabil ca reclamantul să beneficieze de avantajele materiale care decurg din încheierea căsătoriei cu un cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, respectiv găsirea unui loc de muncă în România ori libertatea de circulaţie, ceea ce contravine scopului real al unei căsătoriei, şi anume acela de a întemeia o familie.
îngrădirea libertăţii reclamantului de a-şi alege în mod liber reşedinţa sa pe teritoriul României este în primul rând o măsură prevăzută de lege şi, în al doilea rând, constituie o măsură necesară pentru protejarea moralei publice, în caz contrar existând probabilitatea de a crea opinia conform căreia căsătoria priveşte doar interesele materiale dintre soţi, fiind înlăturată relaţia de afecţiune reciprocă pe care o presupune instituţia căsătoriei.
Sunt astfel îndeplinire exigenţele art. 2 din Protocolul 4 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Instanţa nu poate reţine ca temei al acţiunii starea de sănătate a soţiei reclamantului, acest aspect putând face, eventual, obiectul protecţiei sociale speciale acordate de statul român acesteia.
Având în vedere cele de mai sus, instanţa, în baza art. 63 şi art. 84 din O.U.G. nr. 194/2002, a respins contestaţia, ca nefondată.
