Statutul funcţionarului public. Drepturi salariale. Acorduri colective de muncă. Drepturi ce pot fi negociate prin aceste acorduri


Statutul funcţionarului public, categorie din care fac parte şi consilierii juridici angajaţi la nivelul autorităţii publice locale, are reglementări exprese cu privire la acordurile de muncă, ca de altfel şi cu privire la salarizarea acestora.
Astfel, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999, salariul are componentele enumerate de text, iar potrivit alin. (2) „Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.”
Este vorba, aşadar, de alte drepturi salariale care pot fi şi sporuri, dar numai dacă acestea sunt prevăzute de lege pentru că, aşa cum corect se susţine în recurs, salarizarea personalului bugetar are, în principal, natură legală, componenta convenţională fiind restrânsă la aspecte enumerate, de asemenea, limitativ de actul normativ precitat.
Prin acordurile colective de muncă, ce se încheie anual cu funcţionarii publici sau reprezentanţii acestora, se pot conveni „numai măsuri referitoare la: a) constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă; b) sănătatea şi securitatea în muncă; c) programul zilnic de lucru; d) perfecţionarea profesională; e) alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecţia celor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale.”(art. 72).
Aşadar, prin acordurile de muncă nu pot fi convenite nici un fel de alte drepturi decât cele ce privesc elemente expres menţionate de text, iar inserarea lor fără un suport legal nu poate avea alte consecinţe decât cele reţinute de organele de financiar.
Trimiterea pe care instanţa o face la contractele colective de muncă este lipsită de relevanţă câtă vreme funcţionarii publici nu intră în categoria persoanelor ce încheie astfel de convenţii, iar faptul că, prin statutul consilierilor juridice se recunoaşte dreptul acestora la anumite sporuri nu este de natură să susţină concluzia tribunalului. Reglementarea din Legea nr. 514/2003 şi Statut are valoare generală pentru toţi consilierii juridici, fie ei angajaţi bugetari, fie părţi într-un contract colectiv de muncă. Cei care sunt însă funcţionari publici se supun reglementărilor aplicabile acestei categorii socio-profesionale, inclusiv sub aspectul salarizării.

Secţia comercială şi de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 908 din 13 aprilie 2011

Prin acțiunea înregistrată la 31 martie 2010, Primarul Municipiului R.V. a chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Vâlcea pentru a se dispune anularea pct. 6, 16 și 17 din Decizia nr. 41 din 7 decembrie 2009 și din încheierea nr. VI 72 din 17 martie 2010.

în motivare s-a arătat că, în urma unui audit financiar asupra contului de execuție al reclamantei pentru anul 2008, s-a reținut de către organele de control ale pârâtei săvârșirea unor abateri, abateri ce au fost consemnate în procesul-verbal nr. 37706 din 30 noiembrie 2009.

Contestația formulată a fost respinsă și s-a dispus luarea măsurilor de recuperare a prejudiciului cauzat.

Constatările și măsurile dispuse sunt lipsite de suport întrucât:

La pct. 6 se reține neurmărirea și neîncasarea veniturilor provenind din amortizare și redevență în urma concesionării unor servicii publice către SC C.G. SA. Astfel, amortizarea de 2.390.956,96 lei nu se impunea a fi recuperată de concedent, întrucât ea privește mijloace proprii și investiții efectuate de concesionară și nu bunurile proprietatea municipiului.

în ceea ce privește redevența de 37.977,78 lei, s-a arătat că reclamanta a respectat prevederile contractului de concesiune nr. 9692 din 16 mai 2002 și cele ale Ordinului ANRSC nr. 66/2007.

La pct. 16 și 17 s-a reținut că au fost încălcate normele de drept ce reglementează activitatea consilierilor juridici și legislația muncii prin acordarea unui spor de mobilitate și confidențialitate și a unui spor pentru refacerea capacității de muncă.

Concluzia este greșită și nu poate fi susținută nici prin Decizia LXXVIII/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție pe de o parte, pentru că aceasta nu poate privi drepturile anterior născute în temeiul unor acte administrative ce nu au fost desființate, iar pe de altă parte, pentru că ea nu putea privi hotărâri judecătorești anterior pronunțate și prin care mai multe categorii de consilieri juridici au obținut aceste drepturi bănești.

Acordarea sporurilor s-a făcut printr-un act emis la începutul anului 2007 și a avut în vedere complexitatea muncii consilierilor juridici, dispozițiile Legii nr. 514/2003 și a Statutului, dar și ale Legii nr. 188/1999 și ale Legii nr. 130/1996.

Prin sentința nr. 1490/CAF/2010, Tribunalul Vâlcea a admis în parte acțiunea, a dispus anularea pct. 16 și 17 și a menținut pct.6.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că SC C.G. SA avea obligația să includă în tarife cota legală de amortizare a mijloacelor fixe concesionate, pe care să o vireze concedentului, așa cum s-a stabilit de către părți. Aceeași destinație trebuia să o primească și redevența încasată în plus de concesionar, care revenea reclamantei în temeiul contractului nr. 9692/2002.

Referitor la pct. 16 și 17 instanța a apreciat că, în condițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, funcționari publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, iar în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 514/2003 consilierii juridici pot negocia clauzele de mobilitate și confidențialitate, ca de altfel și dreptul pentru refacerea capacității de muncă.

împotriva acestei sentințe au declarat recurs Primarul Municipiului R.V. și Curtea de Conturi a României.

în calea de atac exercitată de reclamantă au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.proc.civ., susținându-se în esență următoarele:

– prin contractul de concesiune s-a prevăzut obligația virării cotei de amortizare pentru mijloacele fixe concesionate, însă, în condițiile OG nr. 81/2003 și Legii nr. 15/2004, nu se supun amortizării mijloacele fixe aflate în proprietate publică. în această categorie se încadrează mijloacele fixe concesionate către SC C.G. SA, iar amortizarea facturată de către aceasta privește bunurile proprietatea agentului economic;

– redevența achitată reclamantei a fost în conformitate cu cea stabilită de principiu prin contractul de concesiune și apoi, ulterior, în fiecare an, respectându-se astfel Ordinul ANRSC nr. 66/2007.

în recursul Curții de Conturi a României au fost invocate dispozițiile art. 394 pct. 9 și art. 3041 C.proc.civ. susținându-se că drepturile salariale ale personalului bugetar nu pot fi altele decât cele prevăzute în actele normative elaborate de legiuitor, fiind caracterizate prin natura lor legală și prin interdicția de stabilire a altor drepturi prin acorduri de muncă sau prin hotărâri luate la nivel local.

Examinând criticile formulate Curtea a constatat că ele sunt fondate pentru următoarele considerente:

în ceea ce privește recursul Primarului Municipiului R..V. privind pct. 6 din actele de control, se apreciază că sunt întemeiate susținerile formulate.

Organele de audit financiar au reținut că nu s-a respectat urmărirea și încasarea veniturilor din concesionarea unor servicii publice, în concret, aprecierea privind contractul nr. 9692 încheiat la 16 mai 2002 între Primăria R.V. și SC C.G. SA și în particular, clauzele de la art. 5, 6 și 16.

Astfel, s-a apreciat că nu a fost încasată suma de 2.390.956,96 lei, reprezentând amortizare bunuri, deși, potrivit art. 16 din convenția precitată, sumele reprezentând amortizarea calculată pentru mijloace fixe concesionate se virează lunar de concesionar către concedent, urmând ca acesta să le utilizeze pentru realizarea de investiții noi în domeniu ori pentru lucrări de reparații capitale și modernizare.

S-a arătat că nu există nicio concordanță între inventarierea efectuată de autoritatea publică și cea efectuată de agentul economic, existând diferențe nejustificate s-au solicitat celei dintâi clarificări pentru că sumele amortizate sunt facturate și încasate.

Este real că părțile au convenit în acest sens la data încheierii contractului, însă, este, de asemenea, corectă susținerea potrivit căreia, prin acte normative ulterioare a fost schimbat regimul amortizării pentru mijloacele fixe din domeniul public.

Astfel, potrivit art. 9 din OG nr. 81/2003, „Activele fixe corporale aflate în patrimoniul instituțiilor publice, care nu se supun amortizării, sunt următoarele: a) bunurile care aparțin domeniului public al statului și al unităților administrativ-teritoriale potrivit legii, inclusiv investițiile efectuate la acestea;”.

Așadar, autoritatea publică era îndreptățită să primească cota de amortizare convenită și care a fost facturată de agentul economic, numai în măsura în care aceasta privea bunuri aflate în domeniul privat și nu în cel public.

în cauză, însă, având în vedere dispozițiile III din Anexa la Legea nr. 213/1998, aparțin domeniului public al localității „4. rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente;”.

Concluzia care se impune este aceea că bunurile pe care Municipiului R.V. le putea concesiona către SC C. G. în temeiul contractului din 2002, nu puteau să aparțină decât domeniului public al acestei localități, ele fiind afectate producerii, transportului și distribuirii energiei termice și apei calde, iar față de dispozițiile legale precitate, pentru ele nu se putea calcula amortizare.

Este, așadar, lipsită de relevanță sub acest aspect eventuala necorelare a inventarelor, deoarece amortizarea pe care SC C. G. SA a facturat-o nu putea să privească decât mijloacele fixe proprietatea sa, nu și pe cele ale autorității locale care, așa cum s-a arătat mai sus, aparțineau domeniului public.

în măsura în care agentul economic nu a respectat dispozițiile legale precitate, facturând, fără temei, o amortizare, constituie un aspect ce excede însă analizei pe care organele de audit financiar aveau a o face.

în ceea ce privește redevența ea face obiect de reglementare a art. 5 din același contract prin care s-a convenit, printre altele, faptul că anual se renegociază acest preț al concesiunii, așa încât s-a plecat de la o redevență de 166.800 USD/mp. și s-a ajuns în anul 2008 la o redevență de 234.410 USD/mp.

Sub acest aspect, reprezentanții Curții de Conturi au reținut numai că Primăria R.V. putea solicita precizări privind modul de calcul al tarifelor calculate și încasate de agentul economic, întrucât astfel s-a ajuns la creșterea valorii energiei termice și implicit a subvenției acordate furnizorului.

Această posibilitate conferită autorității publice nu naște în sarcina acesteia obligații de natură financiară și nici nu-i dă dreptul să pretindă primirea unei alte sume cu titlu de redevență decât cea convenită, în condițiile în care nu se susține existența vreunui motiv de înlăturare sau desființare a convenției părților.

Reținând că suma pe care recurenta a primit-o cu titlu de redevență respectă clauza contractuală, se apreciază că și sub acest aspect calea de atac este întemeiată și se impune a fi admisă.

în ceea ce privește recursul Curții de Conturi, recurs ce privește pct. 16 și 17 din actul de control, Curtea a apreciat că acesta este fondat.

Statutul funcționarului public, categorie din care fac parte și consilierii juridici angajați la nivelul autorității publice locale, are reglementări exprese cu privire la acordurile de muncă, ca de altfel și cu privire la salarizarea acestora.

Astfel, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999, salariul funcționarilor publici are componentele enumerate de text, iar potrivit alin. (2) „Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.”

Este vorba, așadar, de alte drepturi salariale care pot fi și sporuri, dar numai dacă acestea sunt prevăzute de lege pentru că, așa cum corect se susține în recurs, salarizarea personalului bugetar are, în principal, natură legală, componenta convențională fiind restrânsă la aspecte enumerate, de asemenea, limitativ de actul normativ precitat.

Prin acordurile colective de muncă, ce se încheie anual cu funcționarii publici sau reprezentanții acestora, se pot conveni „numai măsuri referitoare la: a) constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă; b) sănătatea și securitatea în muncă; c) programul zilnic de lucru; d) perfecționarea profesională; e) alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale.”(art. 72).

Așadar, prin acordurile de muncă nu pot fi convenite nici un fel de alte drepturi decât cele ce privesc elemente expres menționate de text, iar inserarea lor fără un suport legal nu poate avea alte consecințe decât cele reținute de organele de audit financiar.

Trimiterea pe care instanța o face la contractele colective de muncă este lipsită de relevanță câtă vreme funcționarii publici nu intră în categoria persoanelor ce încheie astfel de convenții, iar faptul că, prin statutul consilierilor juridice se recunoaște dreptul acestora la anumite sporuri nu este de natură să susțină concluzia tribunalului. Reglementarea din Legea nr. 514/2003 și Statut are valoare generală pentru toți consilierii juridici, fie ei angajați bugetari, fie părți într-un contract colectiv de muncă. Cei care sunt însă funcționari publici se supun reglementărilor aplicabile acestei categorii socio-profesionale, inclusiv sub aspectul salarizării.

Este întemeiată și susținerea recurentei privind lipsa de relevanță sub aspectul drepturilor salariale, a hotărârilor luate la nivel local de autoritate deliberativă.

Verificând atribuțiile consiliului local (art. 36 din Legea nr. 215/2001) se impune aprecierea că printre acestea nu se regăsește și aceea care l-ar îndreptăți să aprobe un acord colectiv de muncă prin care s-au negociat drepturi salariale ale funcționarilor publici.

Aprecierea nu este contrazisă de dispozițiile din alin. (2) lit. a) și alin. (3) lit. b) întrucât acestea privesc aspecte ce țin de organizare, stat de funcții, înființarea și desființarea unor compartimente și nu stabilirea drepturilor salariale, însă este susținută de dispozițiile art. 61 și 63 din aceeași lege, care recunosc primarului calitatea de ordonator de credite și deci de persoană îndreptățită la emiterea dispozițiilor de natura celei cu nr. 401/2007.

Așadar, primarul este acela îndreptățit să dispună asupra drepturilor salariale ale consilierilor juridici din aparatul de specialitate, numai că această dispoziție trebuie să se supună prevederilor legale precitate, nefiind posibilă acordarea de sporuri sau alte drepturi pentru care nu există un temei legal.

Trimiterea din actul de control la Decizia nr. LXXVIII/2007 a îCCJ, se constituie numai într-un argument în susținerea concluziilor exprimate cu această ocazie, potrivit căreia drepturile acordate consilierilor juridici sunt lipsite de suport legal, fără însă să se pretindă că astfel s-ar desființa acte administrative anterioare.

Pentru toate aceste considerente se va reține că drepturile privind sporul de mobilitate și confidențialitate, precum și cele pentru refacerea capacității de muncă sunt nedatorate în mod legal și, în concluzie, ele se impun a fi recuperate.

în consecință, s-a reținut că sunt fondate criticile din cele două recursuri și, în baza art. 312 alin. (2) C.proc.civ., au fost admise, iar sentința modificată în sensul anulării actelor contestate numai pentru pct. 6 (referitor la amortizarea și redevența din contractul nr. 9692/2002).

(Judecător Gabriela Chiorniță)