Suspendarea este obligatorie şi automată conform art. 94 din Legea nr. 188/1999 şi nimic din această lege nu arată că scopul măsurii atacate de suspendare este punitiv, ci mai degrabă de precauţie şi provizoriu.
Prin constatarea suspendării de drept a raportului de serviciu, conducătorul instituţiei nu s-a pronunţat asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei reclamantei şi nici asupra răspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni a căror soluţionare intră în sfera de activitate a organelor judiciare.
Prin constatarea suspendării de drept a raportului de serviciu, conducătorul instituţiei nu s-a pronunţat asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei reclamantei şi nici asupra răspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni a căror soluţionare intră în sfera de activitate a organelor judiciare.
Având în vedere natura administrativă a acestei măsuri, în speţă nu se pune problema nerespectării prezumţiei de nevinovăţie, care va trebui respectată pe tot parcursul desfăşurării întregului proces penal pornit împotriva reclamantei, până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Având în vedere natura administrativă a acestei măsuri, în speţă nu se pune problema nerespectării prezumţiei de nevinovăţie, care va trebui respectată pe tot parcursul desfăşurării întregului proces penal pornit împotriva reclamantei, până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Suspendarea în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/20014 poate fi acordată de către instanţă atunci când, în raport de ansamblul circumstanţelor cauzei, se apreciază că executarea actului ar fi de natură a crea pagube semnificative, dificil de reparat şi când există argumente juridice valabile faţă de legalitatea actului emis.
Prin sentinţa nr. 2397 din data de 04 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Olt, Secţia a II-a Civilă, de Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 3617/104/2013 s-a respins cererea formulată de reclamanta X, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova – A.J.F.P. Olt, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei nr. 2397 din data de 04 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Olt, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 3617/104/2013 a declarat recurs reclamanta.
În motivarea recursului, recurenta reclamantă a arătat că a fost trimisă în judecată de către DIICOT – Serviciul Teritorial Craiova pentru constituire sau aderare la un grup infracţional organizat, infracţiune prevăzută şi pedepsită de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi abuz în serviciu contra intereselor publice, infracţiune prevăzută şi pedepsită de art. 248 raportat la art. 248 indice 1 Cod penal, infracţiuni ce se încadrează în ipoteza reglementată de art. 94 lit. m) din Legea nr. 188/1999/R.
Astfel, a formulat cerere de suspendare a executării actului administrativ, deoarece a considerat că sunt întrunite cerinţele art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 privind paguba iminentă şi ale cazului bine justificat, respectiv acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Recurenta a precizat că prin suspendarea din funcţie se creează premizele unei pagube iminente în ceea ce o priveşte constând în pierderea drepturilor salariale cuvenite. A invocat şi Recomandarea nr. 16/2003 a Comitetului de Miniştrii din cadrul Consiliului Europei, în sensul că executarea deciziilor administrative trebuie să ţină cont de drepturile şi interesele persoanelor particulare. De asemenea, a făcut referire la S. 89/8/13.09.1989, în sensul luării unor măsuri jurisdicţionale provizorii, atunci când executarea deciziei administrative poate provoca daune grave particularilor cărora li se aplică.
Recurenta a precizat că, deşi a fost suspendată din funcţie, fără plata vreunei remuneraţii, este totuşi în imposibilitatea de a presta o activitate profesională, pe toată durata suspendării păstrându-şi calitatea de funcţionar public, aşa încât este incompatibilă cu desfăşurarea oricărei alte activităţi, situaţie în care nu are posibilitatea să-şi asigure existenţa materială zilnică, atât pentru sine, cât şi pentru familia sa.
A invocat, de asemenea, prezumţia de nevinovăţie şi aplicabilitatea prin similitudine a normelor statutului funcţionarului public european, care reglementează dreptul de suspendare a acestui funcţionar pentru o perioadă limitată şi numai în circumstanţe bine definite. În situaţia în care actul de suspendare, cazul în speţă, nu conţine limita perioadei de suspendare şi nici nu asigură un lunar sunt încălcate atât normele dreptului comunitar, cât şi ale dreptului convenţional.
Recurenta a precizat că s-a adresat unităţii angajatoare cu cerere în vederea revocării deciziei de suspendare din funcţie.
Prin cererea de suspendare a executării actului administrativ a pus în discuţie admisibilitatea suspendării deciziei de suspendare din funcţie a unui funcţionar public, suspendare intervenită în baza art. 94 rap. la art. 54 din Legea nr. 188/1999/R.
Instituţia suspendării executării actului administrativ este reglementată în cuprinsul art. 14 din Legea nr. 554/2004. Textul menţionat prevede trei condiţii de admisibilitate a cererii de suspendare a unui act administrativ, respectiv: cazul bine justificat, prevenirea unei pagube iminente şi sesizarea autorităţii emitente a actului.
Paguba iminentă este definită legal în cuprinsul art. 2 alin. 1 lit. ş), în sensul prejudiciului material viitor şi previzibil, sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public. Cea de-a doua condiţie la cazul bine justificat este, de asemenea, concretizată de legiuitor în art. 2 alin. 1 lit. t) şi se referă la împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ. În raport de situaţia de fapt, a considerat că sunt întrunite condiţiile cazului bine justificat.
De asemenea, în ce priveşte paguba iminentă, aceasta este evidentă, fără a se mai pune în discuţie dovada ei, deoarece prin suspendarea raportului de funcţie, reclamanta este în situaţia de a nu mai încasa salariul lunar, aşa încât este lipsită de mijloace de subzistenţă.
A precizat că şi în cazul ai comunităţii europene, Regulamentul 96/2004 prevede suspendarea din funcţie a funcţionarului public, în cazul infracţiunilor de drept comun, numai că în respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi angajatului, acestora li se asigură un nivel minim de subzistenţă, situaţie care lipseşte în cazul legislaţiei naţionale. În acelaşi timp, actul comunitar citat asigură protecţia funcţionarului public şi prin limitarea în timp a perioadei de suspendare, situaţie prevăzută de art. 24 pct. 2 din Regulament.
Astfel, în conformitate cu art. 94 şi urm. din Legea nr. 161/2003, calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu orice altă funcţie privată, cu excepţia a aceleia de cadru didactic şi, întrucât pe perioada suspendării raportului de Serviciul îşi păstrează această calitate, în mod firesc respectivul funcţionar este lipsit de mijloacele de supravieţuire.
În acelaşi timp, recurenta a susţinut că beneficiază de prezumţia de nevinovăţie consacrată atât în României, cât şi în art. 6 paragraful 2 din CEDO.
În baza art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între dispoziţiile din legile interne şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte au prioritate reglementările internaţionale.
În speţa de faţă se constată că legiuitorul român, instituind suspendarea de drept a funcţionarului public, în cazul trimiterii în judecată, pentru unicul motiv al trimiterii în judecată fără cercetare disciplinară prealabilă, se află în situaţia de a răsturna prezumţia de nevinovăţie, instituită de art. 6 paragraful 2 din CEDO. Recurenta a solicitat să se dea eficienţă prevederilor convenţionale citate, întrucât România a ratificat CEDO prin Legea nr. 30/18.05.1994 şi ca urmare aceasta face parte din ordinea juridică naţională.
Astfel, pentru întărirea drepturilor consacrate în Convenţie şi din necesitatea înlăturării eventualelor consecinţe determinate de încălcări din partea statului, judecătorul naţional va aplica în mod direct normele prevăzute de art. 6 din CEDO, aşa încât consideră că sunt suficiente elemente legate de starea de fapt şi de drept de natură a crea o serioasă îndoială în privinţa actului administrativ de suspendare.
La soluţionarea cauzei a solicitat să se aibă în vedere şi S.R. 89/08/13.09.1989 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei, în conformitate cu care autoritatea jurisdicţională competentă, în speţa de faţă instanţa judecătorească, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor, cărora li se aplică decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare.
În cauza de faţă, executarea deciziei administrative de suspendare a raporturilor de serviciu va provoca daune grave, aşa cum a precizat anterior, funcţionarului căruia i se aplică, aşa încât se impune luarea de măsuri provizorii, în sensul suspendării executării actului administrativ până la pronunţarea asupra legalităţii acestuia de către instanţa competentă să judece fondul litigiului.
A mai susţinut că în cauză este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie cerută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, în sensul că reclamanta a formulat plângere prealabilă la autoritatea pârâtă.
In concluzie, recurenta reclamantă a solicitat să se admită recursul şi să se dispună suspendarea executării Deciziei nr. 276/03.07.2013 până la pronunţarea instanţei de fond.
In drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 483 şi următoarele Noul Cod procedură civilă.
Intimata pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.
Intimata pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art. 411 Cod procedură
civilă.
Recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare şi concluzii scrise.
Recursul a fost apreciat nefondat pentru considerentele ce succed:
Cu prioritate, Curtea a constatat că, deşi recurenta nu a indicat motivele de nelegalitate a hotărârii prevăzute expres în art. 488 din Noul Cod de procedură civilă, ci a reluat susţinerilor din cererea de chemare în judecată şi şi-a întemeiat recursul formal pe dispoziţiile art. 483 şi urm. Noul Cod procedură civilă, în cauză se impune analizarea soluţiei pronunţate de către instanţa de fond din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Noul Cod de procedură civilă, conform cu care: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.
Din actele dosarului, Curtea a constatat că prin Decizia nr. 276/03.07.2013 emisă de către directorul D.G.F.P. Olt s-a constatat suspendarea de drept a reclamantei din funcţia publică deţinută, în temeiul prevederilor art. 86 alin. 2 coroborat cu art. 54 lit. h şi art. 94 alin. 1 lit. m din Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, avându-se în vedere adresa nr. 174/P/2011 din 27.06.2013 a DIICOT – Serviciul Teritorial Craiova, prin care s-a înaintat o copie a rechizitoriului emis în cauza penală, din care rezultă că s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a reclamantei pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire sau aderare la un grup infracţional organizat, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 7 din Legea 39/2003, precum şi de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă calificată şi continuată, faptă prevăzută de art. 248 raportat la art. 2481 cu aplic. art. 41 alin. 2 din Codul penal, precum şi adresa nr. 21318/01.07.2013 a Serviciului juridic prin care se precizează că pe rolul instanţei a fost înregistrat dosarul penal nr. 946/54/2013.
Curtea a reamintit că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumţia autenticităţii şi veridicităţii. Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum şi anumite garanţii de echitate pentru particulari, întrucât acţiunile autorităţilor publice nu pot fi discreţionare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului.
Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorităţii emitente sau a instanţei de judecată, pentru a asigura respectarea principiului legalităţii, fiind echitabil ca atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
In considerarea celor două principii incidente în materie – al legalităţii actului administrativ şi al executării acestuia din oficiu – suspendarea executării constituie însă, o situaţie de excepţie, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, din interpretarea prevederilor art. 14 din Legea 554/2004 rezultă că pentru admiterea cererii de suspendare a executării actului administrativ este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi existenţa unei pagube iminente.
Îndeplinirea condiţiilor se analizează în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care ar trebui să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.
Suspendarea executării actelor administrative constituie o situaţie de excepţie care intervine când legea o prevede, în limitele şi condiţiile anume reglementate. Având caracterul unei măsuri procesuale facultative şi nu obligatorii pentru instanţă, suspendarea poate fi dispusă numai după verificarea condiţiilor impuse de art. 14 şi dovedirea faptului că este mai oportună neaplicarea temporară şi provizorie a actului administrativ, decât aplicarea acestuia.
Necesitatea asigurării unei protecţii jurisdicţionale provizorii persoanelor ale căror drepturi pot fi lezate prin emiterea unor acte administrative este recunoscută şi pe plan european, prin Recomandarea R (89) 8 adoptată de Consiliul de Miniştrii din cadrul Consiliului Europei, aplicabilă şi României.
Potrivit acesteia, instanţa, în calitate de autoritate jurisdicţională chemată să decidă măsura de protecţie provizorie, trebuie să ţină cont de ansamblul circumstanţelor şi intereselor prezente şi să acorde asemenea măsuri atunci când executarea actului administrativ este de natură a crea pagube grave, dificil de reparat şi când există un argument juridic, aparent valabil, faţă de nelegalitatea lui.
Aprecierea existenţei cazului bine justificat, definit de art. 2 alin. 1 lit. t din Legea 554/2004, implică analiza unor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ. Aprecierea existenţei cazului bine justificat se realizează de către instanţa de judecată prin prisma analizei legalităţii sau nelegalităţii aparente a acestuia.
Cât priveşte cazul bine justificat, trebuie menţionat că judecătorul investit cu o cerere de suspendare a executării actului administrativ este chemat să realizeze o verificare sumară a motivelor de nelegalitate invocate de parte, legiuitorul neacordând instanţei posibilitatea să rezolve pe această cale fondul pretenţiei.
Existenţa unui caz bine justificat nu poate fi reţinută decât dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate, care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative.
În limitele permise de natura specifică a procedurii, instanţa de fond a apreciat corect că nu există împrejurări legate de starea de fapt şi de drept din care să rezulte aparenţe de nelegalitate care să creeze o îndoială puternică asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ.
Instanţa de fond a reţinut corect faptul că invocarea unor aspecte de nelegalitate ce vizează principiile răspunderii penale a funcţionarului public în legătură cu o infracţiune de serviciu, aşa cum rezultă din extrasul rechizitoriului întocmit de organele de parchet, nu se circumscriu sintagmei de „caz bine justificat”, atâta timp cât prin decizia de suspendare a raporturilor de serviciu au fost transpuse dispoziţiile legale imperative ale Legii nr. 188/1999, autoritatea publică constatând suspendarea de drept a acestor raporturi de serviciu.
Simpla susţinere a formulării contestaţiei administrative, făcută în conţinutul cererii de suspendare a executării actului administrativ nu este suficientă pentru înlăturarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul, întrucât dispoziţiile legale cuprinse în art. 2 alin. 1 lit. t din Legea nr. 554/2004 se referă, în mod expres, la împrejurări de fapt şi de drept, iar nu la afirmaţiile părţilor.
Din analiza sumară a actului a cărui suspendare a executării se solicită, se observă că sunt menţionate actele care au stat la baza emiterii sale, dispoziţiile legale şi motivele pentru care respectivele acte au aplicabilitate, astfel că, cel puţin în aparenţă, în drept şi în fapt, nu există o îndoială puternică asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ.
Măsura suspendării nu încalcă prezumţia de nevinovăţie întrucât autoritatea care a emis decizia de suspendare nu a formulat raţionamente şi nici nu a lăsat să se înţeleagă că şi-a format deja opinia asupra vinovăţiei penale a reclamantei pe care a suspendat-o din funcţia publică.
În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 23 alin. 11 din Constituţie, precum şi a dispoziţiilor art. 6 par. 2 CEDO, instanţa de recurs a constatat că dispoziţia constituţională reglementează premisele prezumţiei de nevinovăţie, în materie penală, fără ca această garanţie a dreptului la un proces echitabil, precum şi a dreptului la apărare să fie aplicabilă în speţa de faţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile vreunei răspunderi administrativ disciplinare, reclamantei nefiindu-i imputată săvârşirea vreunei abateri disciplinare.
În cauza Marcel Ţehanciuc împotriva României, Decizia din 22.11.2011, cererea nr. 20286/2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului « notează că autoritatea publică nu a pretins că reclamantul a comis vreun act ilegal şi nimic din decizia sa nu indica vreo apreciere sau antepronunţare a vinovăţiei reclamantului cu privire la acuzaţiile penale aduse împotriva acestuia [a se vedea Dubos împotriva Franţei (dec.), nr. 31104/96, 14 ianuarie 1998]. Intr-adevăr, suspendarea sa era obligatorie şi automată conform art. 79 din Legea nr. 188/1999 (a se vedea supra, pct. 10). Mai mult, nimic din această lege nu arată că scopul măsurii atacate de suspendare este punitiv, ci mai degrabă de precauţie şi provizoriu [a se vedea, mutatis mutandis, Escoubet împotriva Belgiei (MC), nr. 26780/95, pct. 37, CEDO 1999-VII], în măsura în care priveşte apărarea interesului public prin suspendarea din funcţie a unei persoane acuzată de comiterea unei infracţiuni de serviciu, şi astfel de prevenire a altor posibile acte similare sau consecinţe ale unor asemenea acte ».
Instanţa de recurs a înlăturat apărarea recurentei reclamantei privind aplicarea directă a dispoziţiilor din Statutul Funcţionarilor Publici Europeni, întrucât nu sunt îndeplinite, în speţă, cerinţele priorităţii de aplicare a acestor dispoziţii, reclamanta nefăcând parte din categoria de funcţionari publici cărora le sunt aplicabile aceste dispoziţii de statut.
Curtea a raşinut că există două categorii de funcţii publice în ţările Uniunii Europene: funcţionarii care lucrează la nivelul instituţiilor comunitare şi care pot fi desemnaţi cu titulatura de funcţionari europeni şi corpul de funcţionari care lucrează în administraţia proprie a fiecărui stat. În acest domeniu se verifică principiul general al subsidiarităţii legislaţiei comunitare.
În limitele permise de natura specifică a procedurii, instanţa de recurs constată, ca şi instanţa de fond, că nu există împrejurări legate de starea de fapt şi de drept din care să rezulte aparenţe de nelegalitate care să creeze o îndoială puternică asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ.
Condiţia cazului bine justificat poate fi reţinută în ipoteza în care, la o privire sumară a actului, acesta apare ca fiind ilegal. Cu alte cuvinte, prezumţia de legalitate este obturată, temporar, de aparenţa de ilegalitate. Reclamanta nu a răsturnat prezumţia de legalitate de care se bucură, în principiu, un act administrativ.
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. ş din Legea nr. 554/2004 modificată, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Sub aspectul îndeplinirii condiţiei pagubei iminente, în raport de specificul speţei, se reţine că îndeplinirea acestei condiţii nu poate fi analizată decât subsumat noţiunii de „prejudiciu material viitor, previzibil” deoarece reclamanta solicită protejarea îndreptăţirii sale la funcţia publică.
Susţinerile reclamantei referitoare la paguba iminentă creată prin decizia nr. 276/03.07.2013 se referă la crearea unui prejudiciu de natură materială, ca urmare a pierderii salariului, susţinere care nu este suficientă şi concludentă pentru a se considera că este întrunită cerinţa legală pentru a se dispune suspendarea, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, care a precizat şi faptul că reclamanta nu este împiedicată să desfăşoare alte activităţi în perioada de suspendare, precum şi faptul că suspendarea are efect temporar şi nu definitiv, aspect menţionat în decizia a cărei suspendare se solicită.
Curtea a apreciat că susţinerile referitoare la pierderea salariului, situaţia economică şi implicaţiile financiare şi sociale ale reclamantei şi ale familiei sale, nu sunt suficiente şi concludente pentru a se considera că sunt întrunite cerinţele legale pentru a se dispune suspendarea. De asemenea, lipsirea de salariu pentru o anumită perioadă nu conduce la concluzia unei lipsiri absolute de mijloace de subzistenţă.
Paguba invocată de către reclamantă ca fiind creată urmare a emiterii deciziei de suspendare a raportului de serviciu nu se circumscrie noţiunii de „pagubă iminentă” în înţelesul art. 2 alin. 1 lit. ş din Legea nr. 554/2004, respectiv de prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului.
Această concluzie se desprinde din faptul că, în eventualitatea anulării actului administrativ, principalul efect este restabilirea situaţiei anterioare şi plata drepturilor băneşti de care reclamanta a fost lipsită pe perioada de până la anularea actului.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din faptul că, la încetarea măsurii suspendării din funcţia publică, funcţionarul public îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.
In cauza Marcel Ţehanciuc împotriva României, Decizia nr. 22.11.2011, cererea nr. 20286/2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat că « În ceea ce priveşte argumentul reclamantului conform căruia susţinerea măsurii de suspendare pentru o perioadă de timp prelungită încalcă per se prezumţia de nevinovăţie, Curtea este de acord că, chiar şi în absenţa unui scop punitiv, trebuie evaluat impactul acestei măsuri asupra drepturilor individuale apărate la art. 6 § 2 din convenţie. In mod special, trebuie să se ţină seama de garanţiile, dacă există, prevăzute de lege în acest sens. In această privinţă, Curtea notează că dispoziţiile relevante din Statutul funcţionarilor publici prevăd că, la terminarea procesului, persoana este repusă în funcţie dacă nu este găsit/ă vinovată, cu plata retroactivă a salariului în cazul achitării ».
Instanţa de recurs a constatat că instanţa de fond a apreciat corect că nu sunt întrunite cumulativ cerinţele legale obligatorii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea putând fi acordată de către instanţă atunci când, în raport de ansamblul circumstanţelor cauzei, se apreciază că executarea actului ar fi de natură a crea pagube semnificative, dificil de reparat şi când există argumente juridice valabile faţă de legalitatea actului emis.
Analizând argumentele instanţei de fond reţinute pentru a înlătura susţinerile reclamantei, instanţa de recurs a constatat că acestea sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a normelor legale, în speţă nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Noul Cod de procedură civilă.
Pentru aceste considerente, criticile formulate de recurenta reclamantă sunt nefondate, astfel că, în temeiul art. 496 alin. 1 Noul Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat. (Decizia nr. 18910/2013 – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, rezumat judecător Liliana Mădălina Dună)
