Suspendarea de drept a actului administrativ


Reclamanta solicită, pe de o parte, să se constate existenţa unei suspendări de drept a unui act administrativ, care ar fi operat chiar de la data contestării actului – decembrie 2005: pe de altă parte, ca această constatare să se pronunţe în regim de urgenţă. Aşadar, dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. sunt invocate implicit, alături de invocarea expresă a art. 581 din acelaşi cod.

Dar reclamanta îşi întemeiază cererca în constatarc pe dispoziţiile art. 185 alin. (511) C. fisc., potrivit cărora: ,jn situaţia în care antrepozitaml autorizat contestă decizia de suspendare (…) a autorizaţiei de antrepozit fiscal, efectul deciziei se suspendă”.

Aşadar, textul prevede o suspendare de drept a actului administrativ fiscal, astfel încât constatarea existenţei acestui drept, încă o dată. pe temeiul art. 111 C. proc. civ., este inutilă şi inadmisibilă.

Cererea e inadmisibilă. întrucât reclamantul a avut la îndemână realizarea acestui drept şi a şi uzat de el, formulând contestaţia împotriva deciziei de revocare a autorizaţiei, reclamantul a obţinut de drept şi suspendarea acelui act.

Din punct de vedere procedural, dispoziţiile art. 581 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în principiu în contenciosul administrativ, întrucât Legea nr. 554/2004 prevede proceduri speciale pentru suspendarea efectelor actclor administrative, ca proceduri în realizarea dreptului, iar nu în constatarea lui. conform dispoziţiilor art. 14 şi art. 15 din lege.

Aşadar, simpla invocare a dispoziţiilor art. 581 C. proc. civ. în procedura specifică contenciosului administrativ este şi ca inadmisibilă.

în fine. se cuvine a observa că acţiunea de faţă a fost formulată de către contcstator în procedura fiscală din temerea sa că, de la formularea recursului de către autoritatea fiscală, suspendarea de drept a decizici de revocare a autorizaţiei nu ar mai fi operantă. Supoziţia sa este falsă, căci suspendarea actului de revocare, de vreme ce a operat de drept, din momentul formulării contestaţiei împotriva actului, rămâne câştigată şi îşi va produce efectele până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei.

Aşadar, suspendarea prevăzută de art. 185 alin. (5) C. fisc. operează asupra actului administrativ atacat, în vreme ce suspendarea prevăzută de art. 20 alin. (2) din Legea

nr. 554/2004 operează asupra executării unei hotărâri judecătoreşti prin care a fost anulat actul administrativ.

Or, chiar dacă astfel actul este în fiinţă, efectcle lui sunt suspendate încă.

s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 417 din 5 februarie 2008, în jurisprudenţă s. cont. adm. şi fisc. 2008, sem. I, p. 345

în conformitate cu dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ unilateral se poate cere instanţei competente pentru anularea actului fie odată cu acţiunea, fie separat.

Sesizată cu o astfel de cerere, instanţa poate dispune suspendarea actului până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

Astfel fiind şi cum în cauză s-a făcut dovada că pe rolul aceleiaşi instanţe se află în curs de soluţionare acţiunea în anularea deciziei nr. 450 din 20 decembrie 2005, Curtea de Apel Bacău nu putea decât fie să respingă, fie să admită cererea în sensul arătat.

Or, prin hotărârea pronunţată. Curtea de Apel Bacău a constatat suspendarea de drept a efectelor deciziei nr. 376 din 27 octombrie 2005, motivată în drept pe dispoziţiile art. 185 alin. (5:) C. fisc.

Soluţia astfel pronunţată este vădit nelegală şi netemeinică, suspendarea de drept a unui act administrativ ce face obiectul acţiunii în administrativ fiind prevăzută expres numai în situaţiile reglementate de art. 3 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. lără a putea fi extinsă în afara acestora.

Pe de altă parte, nici dispoziţiile art. 185 alin. (5:) din Legea nr. 571/2003, reţinute de instanţa fondului ca temei de drept în justificarea măsurii adoptate, nu-şi găsesc aplicabilitatea. ele fiind prevăzute într-o reglementare specială de soluţionare a contestaţiilor pe cale administrativă, aşa cum o enunţă dispoziţiile art. 174 C. fisc.

în fine, cererea de suspendare formulată de SC T.M.P. SRL se dovedeşte a fi şi neîntemeiată. în cauză nefiind făcută dovada vreunei pagube iminente ce s-ar putea produce prin menţinerea efectelor deciziei nr. 450 din 20 decembrie 2005.

I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 2409 din 28 iunie 2000, în jurisprudenţă s. cont. adm. şi fisc. 2000, sem. II, p. 203

Notă: Cele două speţe trasează două principii în materia suspendării de drept a unui act administrativ şi a raporturilor sale cu suspendarea judiciară:

a) dacă un text legal reglementează un caz de suspendare de drept, o cerere de suspendare judiciară va fi respinsă ca lipsită de interes;

b) mai mult, va fi respinsă de asemenea şi o cerere de consultare a suspendării de drept a actului, de vreme ce reclamantul are acţiune în realizare, pe care a şi urmat-o prin introducerea acţiunii care a determinat suspendarea de dre|>t a acestui act. în opinia noastră, această din urmă soluţie este discutabilă. Astfel, uneori administraţia ori un alt particular (beneficiar al actului în cauză) ignoră cu bună ştiinţă dispoziţiile legale în materie de sus-pendare, încercând să execute (forţat) actul în cauză. Or, este evident că, în această ipoteză, particularul care se simte lezat prin acest act încearcă să obţină o decizie judiciară care atestă suspendarea lui; desigur că, uneori, şi o decizie de respingere a cererii ca lipsită de interes, dar care atestă indirect că actul este suspendat de drept, îşi atinge finalitatea, însă credem că, |)cntru a atrage atenţia asupra gravităţii încălcării legii prin încercarea de a pune în aplicare un act suspendat, nici soluţia de admitere a cererii de constatare a suspendării de drept nu este greşită.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării in concediu”.

Or. dispoziţiile textului de lege sus citat, prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi. fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.

Ulterior, în anii 2001-2006. prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.

Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, atâta timp cât nu există nicio dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept), cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută. să fie vidat de substanţa sa şi. practic, să devină lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă i se cuvine reclamantei pentru perioada precizată în acţiune.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă, odată câştigat, nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi în a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel fiind. înalta Curte a constatat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999. republicată, reclamanta are dreptul la primă de concediu.

I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 4520 din 22 noiembrie 2007, in lurisprudenţa s. cont. adm. şi fisc. 2007, sem. II, p. 329

Notă: în opinia noastră soluţia este fundamental greşită şi are la bază mai degrabă considerente de politică salariată1 decât solide fundamente juridice. Astfel:

a) totul a pornit, probabil, de la o exprimare nefericită a legiuitorului care, în legi bugetare succesive, a utilizat sintagma „se suspendă” atunci când a stabilit dreptul la primă de concediu a funcţionarilor |xiblici în intervalul 2001-2006. însă intenţia legiuitorului a fost, desigur, să afecteze – temporar – însăşi substanţa dreptului la primă, iar nu doar exerciţiul său. Nu a utilizat termenul de „abrogare” pentru simplul fapt că nu a intenţionat să abroge definitiv reglementarea în cauză; dar nici nu a dorit ca, la sfârşitul suspendării să plătească prime de vacanţă retroactiv. în opinia noastră reprezintă o construcţie teoretică perfectă situaţia în care un anumit drept există la nivel abstract în Statutul funcţionarului public însă printr-o lege specială organică se stabileşte că, într-o anumită perioadă, acest drept nu este recunoscut funcţionarilor în cauză.

b) argumente de ordin constituţional, legate de drepturile şi libertăţile fundamentale nu credem că-şi au locul în speţă, de vreme ce dreptul la primă de concediu nu este un asemenea drept; în consecinţă, legiuitorul poate interveni şi să-l restrângă ori să-l suprime, fără a se putea considera că atitudinea sa a fost neconstituţională.

După cum rezultă necontestat din actele dosarului, recurcntul-reclamant P.A., fost judecător la Tribunalul Bihor, a fost suspendat de drept din funcţie, începând cu data de 24 iulie 2002, prin ordin al ministrului justiţiei, în temeiul dispoziţiilor art. 92 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificări şi completări, întrucât împotriva sa a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

Pe parcursul desfăşurării procesului penal, respectiv la data de 5 septembrie 2002, recurcntul-reclamant a fost eliberat din funcţia de judecător prin pensionare, achitarea sa definitivă intervenind ulterior, rcspectiv la data de 24 noiembrie 2006 (decizia nr. 6883 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală).

Potrivit art. 92 alin. (2) din Legea nr. 92/1992, în vigoare la data suspendării recurentului-reclamant, dacă împotriva unui magistrat se pune în mişcare acţiunea penală, acesta va li suspendat de drept din funcţie până la data rămânerii definitive a hotărârii. Alineatul (3) al aceluiaşi articol de lege prevede că. dacă se constată nevinovăţia magistratului, suspendarea sa din funcţie încetează, fiind repus în toate drepturile avute anterior şi plătindu-i-se drepturile băneşti de care a fost lipsit.

înalta Curte a apreciat că instanţa de fond nu a interpretat greşit nici prevederile legale sus-citale şi nici actul dedus judecăţii, stabilind corect că, din moment ce la data de 5 septembrie 2002 recurcntul-reclamant a dobândit calitatea de pensionar, nu se mai poate susţine că suspendarea din funcţia de magistrat a rămas în vigoare şi a operat dincolo de această dată.

Textele legale incidente au în mod evident în vedere calitatea şi situaţia magistratului, suspendat din funcţie, de drept, pentru motivele arătate.

Dc îndată ce a intervenit schimbarea statutului recurentului-reclamant, în sensul că acesta s-a pensionat, nu se mai poate vorbi nici legal, dar nici logic de continuarea „suspendării din funcţie a magistratului”, după cum susţine recurentul.

A susţine contrariul, astfel cum solicită recurentul-reclamant, ar însemna ca pentru perioada indicată să îi fie deopotrivă recunoscute calitatea de judecător eliberat din funcţie prin pensionare (începând cu data de 5 septembrie 2002), dar şi accea de judecător suspendat, ceea ce, desigur, nu este legal posibil şi nici de conceput.

Trimiterile la prevederile Codului muncii şi la Decizia nr. 24 din 22 ianuarie 2003 nu au relevanţă în cauză, pe de o parte, pentru că raporturile magistraţilor sunt reglementate de o lege specială, iar, pe de alta, pentru că nu există nicio contradicţie între prevederile aplicate recurentului şi cele în parte citate, în sensul că. atunci când se dispune suspendarea din funcţie (respectiv a contractului de muncă), nu se pronunţă autoritatea emitentă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei şi nici asupra răspunderii penale, iar măsura suspendării este provizorie şi durează numai până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Dc altfel, din actele dosarului a rezultat câ recurentului-reclamant, după rămânerea definitivă a hotărârii penale de achitare, i-au fost recunoscute şi acordate drepturile salariale de care a fost lipsit pe perioada suspendării şi atât timp cât a avut calitatea de judecător, respectiv 24 iulie 2002 – 5 septembrie 2002, până la pensionare (Ordinul ministrului justiţiei nr. 680/C/2007).

I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 4239 din 6 noiembrie 2007, în Jurisprudenfa s. cont. adm. şi fisc. 2007, sem. II, p. 305

Notă: Potrivit teoriei de drept administrativ, suspendarea se finalizează fie cu repunerea definitivă a actului în vigoare, fie cu revocarea lui (ori, desigur, încetarea definitivă a efectelor sale printr-o altă modalitate permisă de lege). în consecinţă, în această speţă, suspendarea actului de numire în funcţie a încetat o dată cu pensionarea magistratului, moment care limitează temporal şi dreptul la despăgubiri al acestuia.