Principiul legalităţii actelor administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu încalce legea, cât şi ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.
Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum şi anumite garanţii de echitate pentru particulari, întrucât acţiunile autorităţilor publice nu pot fi discreţionare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului.
Tocmai de aceea suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind, în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorităţii emitente sau a instanţei de judecată pentru a asigura respectarea principiului legalităţii, fiind echitabil ca atât timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
C.A. Ploieşti, secţia comercială şi de administrativ şi fiscal, decizia nr. 315/23.02.2010
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa, Secţia comercială şi de contencios administrativ, sub nr. (…)009, reclamantul T. TBC N. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Judeţean D., pentru ca, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, să se dispună suspendarea executării Hotărârii Consiliului Judeţean nr. 131/28.08.2009 pentru atribuirea în folosinţă gratuită pe o perioadă de 10 ani a două clădiri, proprietate publică a judeţului D., aflate în administrarea T. TBC N., către Asociaţia pentru Siguranţă Comunitară şi Antidrog.
Prin sentinţa nr. 802, pronunţată în data de 20 noiembrie 2009, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de reclamantul T. TBC N., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean D. şi a suspendat executarea Hotărârii Consiliului Judeţean nr. 131/28.08.2009 până la soluţionarea dosarului de fond nr. (…).
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că, potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, se poate dispune suspendarea executării unui act administrativ, până la pronunţarea instanţei de fond asupra legalităţii acestuia, cu îndeplinirea cumulativă a unor condiţii reprezentate de existenţa unui caz bine justificat şi a unei pagube iminente.
Reclamantul a făcut dovada existenţei unui litigiu pe fondul cauzei prin depunerea, atât a plângerii formulate în temeiul art. 7 din lege, cât şi a cererii de chemare în judecată.
Tribunalul a apreciat că, în speţă, reclamantul a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 14 în sensul existenţei unui caz bine justificat şi pentru prevenirea unei pagube iminente, prin executarea hotărârii nr. 131/2009, de atribuire în folosinţă gratuită a două clădiri aflate în administrarea reclamantului, cătrc Asociaţia pentru Siguranţă Comunitară şi Antidrog.
Chiar dacă în soluţionarea ccrerii de suspendare instanţa nu poate antama fondul cauzei, s-a constatat că înscrisurile depuse la dosar, respectiv adresa nr. 42767/15.10.2009, prin care Ministerul Sănătăţii a comunicat că nu şi-a dat acordul cu privire la schimbarea destinaţiei celor două imobile din incinta T.N., ceea ce vine să confirme susţinerile din cererea introductivă privind lipsa obţinerii avizelor necesare, de către pârât, anterior adoptării hotărârii nr. 131/28.08.2009, sunt de natură să creeze o îndoială justificată cu privire la legalitatea
hotărârii a cărei suspendare se cere. In acelaşi sens a fost luat în considerare şi contractul de lucrări de servicii, din care rezultă investiţiile efectuate de către reclamant în imobilele ce fac obiectul hotărârii, în vederea folosirii acestora în interesul reclamantului şi care, prin atribuirea în folosinţă gratuită către acea asociaţie, ar conduce la producerea unor pierderi financiare.
S-a avut în vedere şi sentinţa cu nr. R89/8/13.09.1989 a Comitetului de Miniştri privitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, conform căreia tocmai posibilitatea conferită celui care se consideră vătămat de a solicita suspendarea executării unui act administrativ, măsură pe carc instanţa o dispune atunci când, în raport dc ansamblul circumstanţelor şi intereselor, se apreciază că executarea actului administrativ ar fi de natură a crca pagube semnificative, dificil de reparat şi când există şi argumente juridice valabile faţă de regularitatea actului emis.
împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul Consiliul Judeţean D., criticând-o pentru nelegalitate, motivat de faptul că proba-toriile administrate în cauză nu ar fi de natură să justifice producerea unei pagube iminente, ci mai mult având în vedere starea avansată de degradare a imobilelor paguba iminentă se produce în detrimentul judeţului D., proprietarul de drept al acestor clădiri.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ., precum şi sub toate aspectele conform art. 3041 C. proc. civ., curtea reţine că recursul este nefondat, astfel cum se va arăta în continuare:
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumţiile autenticităţii şi veridicităţii fiind el însuşi titlu executoriu.
Principiul legalităţii actelor administrative presupune însă atât ca autorităţile administrative să nu încalce legea, cât şi ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.
Prin urmare, în proccsul exccutării din oficiu a actclor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum şi anumite garanţii dc echitate pentru particulari, întrucât acţiunile autorităţilor publice nu pot fi discreţionare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului.
Tocmai de aceea suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind, în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorităţii emitente sau a instanţei de judecată pentru a asigura respectarea principiului legalităţii, fiind echitabil ca atât timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-şi producă efecte asupra celor vizaţi.
In considerarea celor două principii incidente în materie – al legalităţii actului şi al executării acestuia din oficiu – suspendarea executării constituie însă o situaţie de excepţie, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.
In plan intern, suspendarea executării actului administrativ este reglementată prin art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, putând fi dispusă numai în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
In sensul acestei legi, cazurile bine justificate reprezintă acclc împrejurări legate dc starea de fapt şi de drept, carc sunt de natură să crceze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, iar paguba iminentă constă în prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, astfel cum se prevede prin art. 2 lit. t) şi ş).
In plan juridic, cu privire la suspendarea exccutării actelor administrative au existat şi la nivel european, prin perspectiva accstora [dc exemplu, R(89)/8, referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă], instanţa putând acorda asemenea măsuri, în raport cu ansamblul circumstanţelor şi intereselor prezente, atunci când executarea actului este de natură a cauza pagube grave, dificil de reparat şi când există un argument aparent valabil de nelegalitate a acestuia.
In speţă, examinând sumar actele dosarului, fară a fi posibilă anta-marea fondului în această etapă a procedurii, prima instanţă a concluzionat în mod corect că este îndeplinită condiţia cazului bine justificat impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004, în raport de conţinutul Hotărârii Consiliului Judeţean nr. 131/28.08.2009.
Actele dosarului şi ansamblul circumstanţelor cauzei atestă, totodată, îndeplinirea condiţiei privind iminenţa pagubei, raportat la specificul activităţii reclamantei, care a fost declanşată, putând genera dificultăţi reale în executarea obligaţiilor asumate, sistarea serviciilor, precum şi grave probleme sociale.
Cerinţa depunerii unei cauţiuni pentru judecata la fond a fost îndeplinită în recurs, reclamanta conformându-se obligaţiilor stabilite în acest sens în sarcina sa.
Nu poate fi reţinută critica recurentei în ceea ce priveşte faptul că imobilele în litigiu nu fac obiectul unor lucrări de reamenajare şi reabilitare nefiind cuprinse în bugetul de investiţii pe anul 2010, întrucât ar însemna să se intre pe fondul pricinii şi totodată, pentru că reclamanta a susţinut doar că în perioada 2007-2008 s-au efectuat lucrări de investiţii de peste 200.000 lei din bugetul propriu.
Reţinând că sentinţa recurată este temeinică şi legală sub aspectul tuturor criticilor formulate, curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a respins recursul, ca nefondat, în cauză nefiind incident niciunul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Notă: Adoptarea unei astfel de soluţii este în concordanţă şi cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului care statuează că autorităţile trebuie să asigure aplicarea normelor cu claritate şi o coerenţă rezonabilă pentru a evita posibila insecuritate juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de măsurile care însoţesc aplicarea
acestei soluţii.
De altfel, curtea a statuat constant că revine, în primul rând, instanţelor naţionale competenţa de a interpreta legislaţia internă, fiind vorba în special de reguli de natură procedurală, rolul său limitându-se la a verifica compatibilitatea cu Convenţia a efectelor unei asemenea interpretări (cauza Tejedor H. c. Spaniei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VIII, paragraful 31, p. 2.796). Cu toate acestea, având în vedere că reglementarea privind formalităţile şi termenele ce trebuie respectate este menită să asigure buna administrare a justiţiei şi respectul principiului securităţii juridice, cei interesaţi trebuie să se poată aştepta ca aceste reguli să fie puse în aplicare (cauza Stone Court T.D. SA c. Spaniei, cererea nr. 55.524/2000, paragraful 34, 28 octombrie 2003).
Cum Convenţia nu îşi propune să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (cauza Artico c. Italiei, Hotărârea
din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, paragraful 33), dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt într-adevăr „auzite”, adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat. Altfel spus, art. 6 impune „tribunalului” obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi a cererilor de probatoriu ale părţilor, cu excepţia aprecierii pertinenţei (cauza Van de I. c. Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, paragraful 59, şi cauza Dulaurans c. Franţei, Hotărârea din 21 martie 2000, cererea nr. 34.553/1997, paragraful 33)
