Legea nr. 50/1991, republicată, art. 12 alin. (2) Legea nr. 554/2004, art. 14 alin. (1)
Faţă de temeiul juridic al acţiunii (art. 14 din Legea nr. 554/2004) şi de împrejurarea că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii procedurii administrative prealabile, faţă de conţinutul art. 12 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, republicată, care consacră posibilitatea unei cereri de suspendare a autorizaţiei de construire şi de oprire a executării lucrărilor, până la soluţionarea pe fond a cauzei, odată cu introducerea acţiunii în anulare, dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 nu au nicio legătură cu art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, iar de aici rezultă principiul executării din oficiu (executio ex officio), întrucât actul este titlu executoriu. Se poate afirma că suspendarea actelor administrative apare ca o situaţie de excepţie, care poate interveni numai în condiţii expres şi limitativ prevăzute de lege.
C.A. Bucureşti, s. a VII l-a cont. adm. şi fisc., decizia nr. 1330 din 14 mai 2009, ne publicată
Prin sentinţa civilă nr. 3092 din 17 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IX-a administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC O.E. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Primarul oraşului Voluntari şi B.V.Ş.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a reţinut că, în raport de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, suspendarea executării actului administrativ, în condiţiile dreptului comun, presupune întrunirea a trei cerinţe: formularea plângerii prealabile împotriva actului administrativ a cărui suspendare se solicită; dovedirea cazului bine justificat (a împrejurărilor de fapt şi de drept de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ); executarea actului este susceptibilă să cauzeze subiectului de sezină o pagubă iminentă. în concepţia Tribunalului, în raport de caracterul derogator al art. 12 din Legea nr. 50/1991, republicată, este evident că, pe lângă întrunirea condiţiei formulării plângerii prealabile, a dovedirii cazului bine justificat şi a necesităţii prevenirii unei pagube iminente, suspendarea autorizaţiei de construire necesită şi dovada introducerii acţiunii în anularea actului administrativ.
In cauza de faţă, Tribunalul a reţinut că, deşi reclamanta a formulat cerere de suspendare a executării autorizaţiei de construire la 24 iunie 2008, aceasta nu a introdus până la închiderea dezbaterilor în cauză o
acţiune având ca obiect anularea actului administrativ contestat. In concepţia judecătorului fondului, nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat în cauza de faţă: prezumţia de legalitate a actului administrativ în discuţie subzistă, instanţa luând act că autorizaţia de construire este emisă de o autoritate competentă, potrivit Legii nr. 50/1991, republicată, fiind însoţită de avizele şi documentaţia
tehnică necesară. In plus, Tribunalul a arătat că împrejurările de fapt invocate de reclamantă în acţiunea sa, respectiv nerespectarea retragerii minime faţă de proprietatea sa, cu consecinţa lipsirii imobilului său de lumină naturală, executarea unei terase cu deschidere asupra proprietăţii sale, nerespectarea frontului minim şi a procentului de ocupare a terenului, constituie aspecte ce nu pot fi analizate decât în cadrul unei acţiuni în anularea actului administrativ.
împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a fost promovat recurs, în termen legal, de către reclamanta SC O.E. SRL, care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii cererii.
In motivarea acestei căi extraordinare de atac, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., reclamanta susţine că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a
legii. In concepţia recurentei, Tribunalul a realizat o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, în sensul că a inclus şi condiţia obligativităţii introducerii acţiunii în anularea actului administrativ. Recurenta-reclamantă reaminteşte faptul că cererea sa a fost motivată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. în optica recurentei, art. 12 din Legea nr. 50/1991 a fost avut în vedere de legiuitor numai raportat la prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004. Sub aspectul cazului bine justificat, recurenta arată că a probat instanţei, prin planşele aferente PAC, amplasarea imobilului la o distanţă nelegală de limita laterală a parcelei, cât şi încălcarea flagrantă a dispoziţiilor imperative cuprinse în Regulamentul aferent PUG Voluntari. Recurenta mai precizează că amplasarea clădirii la doar 2 m de limita laterală a parcului reprezintă o veritabilă derogare de la prevederile Regulamentului aferent PUG Voluntari (art. 6), derogare care nu se putea realiza legal decât prin aprobarea unui PUD, conform art. 32 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 350/2001, document inexistent.
In plus, recurenta menţionează că PAC nu a fost înregistrat Ia
O.A.R., în conformitate cu prevederile art. 41 alin. (1) lit. j) şi alin. (2) din Ordinul nr. 1430/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991. De asemenea, recurenta mai susţine că nu au fost depuse planurile topo 1:500 şi 1:2000, aşa cum prevede art. 15 alin. (1) lit. b) din Ordinul nr. 1430/2005. Cât priveşte paguba iminentă, recurenta arată că instanţa de fond nu a făcut nicio apreciere. Sunt invocate fotografiile depuse la dosar, din care se observă lipsirea imobilului reclamantei de lumină naturală, ca urmare a edificării
clădirii vecine cu încălcarea prevederilor legale de urbanism. In plus, sunt prezente mai multe ferestre şi o terasă la nivelul etajului 1 cu vedere directă către proprietatea societăţii, încălcându-se dreptul la intimitate.
Analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Curtea apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea recursului ca nefondat.
Sentinţa atacată este legală şi temeinică, în speţă nefiind întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii. Instanţa de control judiciar constată că s-a făcut, în general, o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în materie, precum şi faptul că Tribunalul a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză.
Obiectul prezentei acţiuni este reprezentat de suspendarea executării autorizaţiei de construire nr. 36 din 20 martie 2008 până la pronunţarea instanţei de fond, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.
In raport de prevederile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să solicite instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Din interpretarea acestui text normativ rezultă că suspendarea executării actului administrativ presupune întrunirea a trei cerinţe, respectiv: formularea plângerii prealabile, dovedirea cazului bine justificat şi a faptului că executarea actului este susceptibilă să cauzeze reclamantului o pagubă iminentă. Faţă de temeiul juridic al acţiunii din cauza de faţă şi de împrejurarea că recurenta-reclamantă a făcut dovada îndeplinirii procedurii administrative prealabile la 18 iunie
2008, faţă de conţinutul art. 12 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, republicată, care consacră posibilitatea unei cereri de suspendare a autorizaţiei de construire şi de oprire a executării lucrărilor, până la soluţionarea pe fond a cauzei, odată cu introducerea acţiunii în anulare, evident art. 12 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 nu are nicio legătură cu art. 14 din Legea contenciosului administrativ. Pe cale de consecinţă, în speţă, nu se impunea dovada depunerii unei acţiuni în anularea autorizaţiei de construire.
Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi formal-juridic el există. După cum se cunoaşte, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, iar de aici rezultă principiul executării din oficiu (executio ex officio), întrucât
actul este, el însuşi, titlu executoriu. In plus, se poate afirma că suspendarea actelor administrative apare ca o situaţie de excepţie, care poate interveni numai în condiţii expres şi limitativ prevăzute de lege.
Cele două cerinţe, cea a cazului bine justificat şi cea a prevenirii unei pagube iminente, trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ. Prin urmare, în situaţia în care numai una dintre cerinţele cumulative avute în vedere de legiuitor nu este îndeplinită în cauză, măsura suspendării unui act administrativ nu poate fi dispusă de instanţa de judecată.
In primul rând, instanţa de control judiciar apreciază că, în speţă, recurenta-reclamantă a dat dovadă de pasivitate, în sensul că a introdus cu întârziere cererea de anulare a autorizaţiei de construire, deşi primise răspunsul la plângerea prealabilă din partea autorităţii publice emitente. Or, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public. Cu alte cuvinte, îndeplinirea
acestei cerinţe implică acceptarea unei prezumţii de urgenţă. Insă, atitudinea recurentei nu poate conduce la ideea că există o urgenţă în suspendarea executării autorizaţiei de construire. De altfel, dintr-un act depus la dosar rezultă că, în luna martie 2009, s-a încheiat un proces-verbal de recepţie parţială la stadiul fizic al lucrărilor de 80%, act din care rezultă că finisajele exterioare s-au executat în proporţie de 100%.
Cât priveşte cazul bine justificat, trebuie remarcat faptul că judecătorul învestit cu o cerere de suspendare a actului administrativ este chemat să realizeze o verificare sumară a motivelor de nelegalitate invocate de parte, legiuitorul neacordând instanţei posibilitatea să
rezolve pe această cale fondul pretenţiei. In speţa de faţă, instanţa de control judiciar constată că nu există împrejurări care să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea autorizaţiei de construire
aflate în discuţie. In plus, aşa cum a reţinut şi Tribunalul, împrejurările de fapt invocatc de reclamantă în acţiunea sa, respectiv ncrespectarea retragerii minime faţă de proprietatea sa, lipsirea imobilului de lumină naturală, executarca unei terase cu deschidcre asupra proprietăţii sale, ncrespectarca frontului minim şi a procentului de ocupare a terenului trebuie analizate de judecătorul sesizat cu cererea de anulare a actului administrativ.
In raport de cele expuse anterior, recursul apare ca nefondat şi a fost respins ca atare.
