Taxa pe cladiri. Obligatia reevaluarii activelor fixe. Acte ale autorităţilor publice


Prin sentinţa nr. 262/CA/2010, Tribunalul Bihor a admis cererea formulată de reclamanta SC IANOR COMEX SRL în contradictoriu cu pârâtele PRIMĂRIA MUNICIPIULUI ORADEA şi PRIMARUL MUNICIPIULUI ORADEA şi în consecinţă a dispus anularea Dispoziţiei Primarului Municipiului Oradea nr. 3742 din 17.07.2009 si implicit anularea procesului verbal de impunere nr. 40529/28/05/2009 precum si obligarea paratei la restituirea sumelor achitate cu titlu de impozit pe clădire si la recalcularea taxei pe clădire datorata pentru anii 2007, 2008 si 2009.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că prin procesul verbal de impunere nr.40529 din data de 28.05.2009 s-a stabilit în sarcina reclamantei o taxă pentru clădiri datorată de reclamantă, în sumă de 33.313,84 lei . Contestând actul administrativ menţionat, reclamantei i s-a emis Decizia nr. 3742/17.07.2009, prin care s-a menţinut procesul verbal de impunere.

Reclamanta a încheiat contractul de închiriere nr. 2953 din data de 26.08.2003, privind spaţiul reprezentând bucătăria si spălătoria Spitalului Clinic C.F. din Oradea, str. Republicii nr. 56. Prin contract societatea se obliga la prestarea serviciilor de hrana si spălătorie pentru acest spital.

Conform prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, prin art. 249 alin. 3, nemodificat: “in cazul unei clădiri aflata in administrarea sau in folosinţa, după caz, a altei persoane si pentru care se datorează chirie in baza unui contract de închiriere, impozitul pe clădire se datorează de către proprietar”, iar la art. 250 “scutiri” al.1 pct.1, se prevede ca “impozitul nu se datorează pentru clădirile unităţilor sanitare de interes naţional care nu au trecut in patrimoniul autorităţilor locale”, in consecinţă, proprietarul nu a plătit impozitul pe clădire unităţii administrativ-teritoriale.

Prin modificarea adusa Legii nr. 571/2003, de Legea nr. 494/2004, art. 249, alin. 3, primeşte o noua semnificaţie in sensul ca: “Pentru clădirile proprietate publica sau privata a statului ori a unităţilor administrativ teritoriale, concesionate, închiriate, date in administrare ori in folosinţa, după caz, impozitul pe clădiri reprezintă sarcina fiscala a concesionarilor, locatarilor, titularului dreptului de administrare sau folosinţa, după caz”.

Art. 250, privind scutirile, a rămas neschimbat, adică acele clădiri ale unităţilor sanitare de interes naţional care nu au trecut in patrimoniul autorităţilor locale sunt scutite de impozitul pe clădire.

Prin modificarea adusa art. 249, alin 3, s-a dispus ca impozitul pe care îl plătea pana in acest moment proprietarul sa treacă in sarcina persoanelor care închiriază un spaţiu, ori daca instituţia de la care reclamanta a închiriat spaţiul era scutita de plata impozitului, este evident că reclamanta, în calitate de chiriaş nu putea avea această obligaţie. Aceste prevederi legale îşi au aplicabilitatea pentru anii fiscali 2005 şi 2006.

În mod greşit au reţinut pârâţii că taxa pe clădiri a fost introdusă pentru prima dată prin L.494/2004, aceasta fiind reglementată în premieră prin dispoziţiile L nr.343/2006.

Prin Legea nr. 343 din 17 iulie 2006 se aduc noi modificări si astfel, art. 249, alin. 3 primeşte un nou înţeles: “pentru clădirile proprietate publica sau privata a statului ori a unităţilor administrativ teritoriale/concesionate, închiriate, date in administrare ori in folosinţa, după caz, persoanelor juridice, se stabileşte taxa pe clădire care reprezintă sarcina fiscala a concesionarului, locatarului după caz, in condiţii similare impozitului pe clădire”.

Articolul 250, alin. 5, se modifica si el in sensul ca impozitul pe clădire pentru încăperile in care se desfăşoară activităţi economice la unităţile sanitare, se plăteşte de către chiriaş.

Articolul 250, prevede pentru prima data obligaţia de plata a taxei de clădire pentru spatiile in care se desfăşoară activităţi economice. Prevederile acestei legi au devenit aplicabile începând cu data de 01.01.2007 si au atras după ele obligativitatea plaţii taxei pe clădire astfel cum o prevede legea.

În virtutea principiului tempus regit actum şi al neretroactivităţii legii, instanţa reţine că în mod nelegal s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia plăţii sumei reprezentând taxa pe clădiri aferentă anilor 2005 şi 2006.

Pentru anii 2007, 2008 si 2009 organul fiscal a perceput taxa pe clădire cu o majorare de 12% din valoarea de inventar a imobilului, cu argumentul ca nu s-a efectuat reevaluarea imobilului.

În conformitate cu dispoziţiile art.253 alin 6 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, dispoziţii de care se prevalează instituţiile pârâte, „In cazul unei clădiri care nu a fost reevaluata in ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţa, cota impozitului pe clădiri se stabileşte de Consiliul local/Consiliul General al Municipiului Bucureşti intre 5% si 10% si se aplica la valoarea de inventar a clădirii înregistrata in contabilitatea persoanelor juridice, pana la sfârşitul lunii in care s-a efectuat prima reevaluare….”

Din interpretarea textului legal citat, rezultă, fără echivoc, că aceasta majorare, conform prevederilor Codului Fiscal, se aplica impozitului pe clădire datorat de către proprietarii – persoane juridice si nu taxei pe clădire perceputa chiriaşului (care în mod întâmplător este o persoană juridică).

Deşi temeiul juridic al actului administrativ contestat, anume al Dispoziţiei nr. 3742/17.07.2009, constă în însăşi dispoziţiile art.253 al.6 din C.fiscal, si cele din cuprinsul art.54 alin 5 lit. a din HG nr.44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, această încadrare juridică nu este corectă , prevederile legale invocate nefiind aplicabile reclamantei.

Reevaluarea imobilului in cauza, conform prevederilor Normelor Metodologice de Aplicare a Codului Fiscal, se realizează in urma unei dispoziţii legale, fiind vorba in acest caz de O.G. nr. 81/2003 cu modificările si completările ulterioare. Instituţiile statului aveau obligativitatea de a reevalua imobilul, conform O.G. nr. 81/2003, privind reevaluarea si amortizarea activelor fixe.

Potrivit O.G. nr. 103/2007, pentru modificarea si completarea O.G. 81/2003 privind reevaluarea si amortizarea activelor fixe aflate in patrimoniul instituţiilor publice, art. 2.2, prevede ca: “începând cu 01.01.2008, activele fixe corporale de natura construcţiilor si terenurilor aflate in patrimoniul instituţiilor publice vor fi reevaluate cel puţin o data la 3 ani pe baza ratei inflaţiei comunicate de Institutul Naţional de Statistica pentru luna decembrie a anului anterior sau de către evaluatori autorizaţi …… rezultatele reevaluării urmând a fi înregistrate in pana la finele anului in care s-a efectuat reevaluarea”. In acelaşi sens sunt si prevederile art. 11 din Ordinul nr. 3471/2008 pentru aprobarea si amortizarea activelor fixe corporale aflate in patrimoniul instituţiilor publice.

Legiuitorul a stabilit cui îi revine obligaţia reevaluării activelor fixe şi anume, instituţiilor publice în patrimoniul cărora se află aceste bunuri, în cazul reclamantei – Spitalului Clinic C.F.Oradea.

Penalităţile calculate si majorările impuse de autoritatea pârâtă nu pot fi justificate atâta timp cat reclamanta, în calitate de chiriaşă a unei încăperi din imobil, nu poate face evaluarea sau reevaluarea imobilului care nu-i aparţine.

Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 1, 8 şi 18 din L.554/2004, va admite acţiunea reclamantei şi va dispune anularea Dispoziţiei Primarului Municipiului Oradea nr. 3742 din 17.07.2009 si implicit anularea procesului verbal de impunere nr. 40529/28/05/2009 precum si obligarea paratei la restituirea sumelor achitate cu titlu de impozit pe clădire si la recalcularea taxei pe clădire datorata pentru anii 2007, 2008 si 2009.

Fiind în culpă procesuală pârâta va fi obligată în favoarea reclamantei, în temeiul art.274 al.1 C.pr.civ la plata sumei de 4, 3 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea a rămas irevocabilă prin Decizia Curţii de Apel Oradea, nr. 1029/CA/2010 – R