– Legea nr. 571/2003: art. 176 alin. (1) lit. a)
Pentru a exista operaţiuni valabile conform art. 176 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, din punctul de vedere al TVA, operaţiunile trebuie să fie efectuate cu plată.
(Sentinţa civilă nr. 419 din 4 octombrie 2010, Secţia administrativ şi fiscal, R.O.)
Prin acţiune reclamanta persoană juridică a chemat în judecată pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad şi a cerut anularea deciziei nr. 319 din 24 iunie
2008 şi a deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de Inspecţia fiscală nr. 430 din 6 noiembrie 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 419 din 4 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara a respins acţiunea, reţinând în privinţa TVA suplimentară în sumă de 8.855 lei aferentă datoriilor prescrise în sumă de 57.568 lei, reamintind că pârâta a considerat că reclamanta datorează TVA pentru aceste datorii, întrucât, potrivit art. 126 (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, din punct de vedere al TVA acestea sunt operaţiuni taxabile, dacă sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii, una dintre aceste condiţii fiind ca operaţiunile care constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau prestări de servicii să fie efectuate cu plată.
Astfel, organele fiscale au invocat dispoziţiile art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, care -reglementând sfera de aplicare a – precizează:
„(1) în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se cuprind operaţiunile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a) constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plată;
b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România;
c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1);
d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2)”.
Instanţa constată că reclamanta a dedus TVA în sumă de 8.855 lei aferentă unor facturi emise de către diverşi furnizori ai reclamantei – facturi în valoare totală de 57.568 lei – în condiţiile în care se împlinise dreptul furnizorilor respectivi de a acţiona reclamanta în justiţie pentru obligarea acesteia la plata acestor sume de bani.
Instanţa constată ca nefiind contestat că reclamanta nu a plătit furnizorilor respectiv sumele datorate conform facturilor respective şi că s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului furnizorilor de a recupera sumele respective.
în consecinţă, instanţa reţine că reclamanta nu a plătit furnizorilor respectivi sumele datorate conform acestor facturi, deci nu a plătit nici aferentă acestor facturi în sumă de 8.855 lei.
Or, conform art. 145 alin. (1) şi (3) C. fisc., care reglementează dreptul de deducere al TVA:
„(1) Dreptul de deducere ia naştere în momentul în care taxa pe valoarea adăugată deductibilă devine exigibilă. (…)
(3) Dacă bunurile şi serviciile achiziţionate sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile, orice persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată are dreptul să deducă:
a) taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să îi fie livrate, şi pentru prestările de servicii care i-au fost prestate ori urmează să îi fie prestate de o altă persoană impozabilă;
b) taxa pe valoarea adăugată achitată pentru bunurile importate”.
Or, în condiţiile în care dreptul la acţiune al furnizorilor reclamantei era prescris, reclamanta nu mai avea, din punct de vedere juridic, obligaţia de a le plăti acestora sumele menţionate în facturi, inclusiv taxa pe valoarea adăugată aferentă acestor facturi.
Nefiind vorba despre o sumă datorată sau achitată de reclamantă, aceasta nu îndeplinea condiţiile pentru deducerea taxei pe valoarea adăugată respective.
Totodată, instanţa nu poate reţine că prin refuzul deducerii de către organul fiscal a acestei taxe pe valoarea adăugată s-ar determina o obligaţie în sarcina reclamantei de a plăti de două ori aceeaşi sumă de bani. Astfel, instanţa reţine că reclamanta nu a plătit furnizorilor respectivi sumele datorate conform acestor facturi, deci nu a plătit nici taxa pe valoarea adăugată aferentă acestor facturi în sumă de 8.855 lei, deşi a procedat la deducerea acestei sume prin decontul de TVA, reducând, astfel, cu această sumă, diferenţa dintre TVA colectată şi TVA datorată.
în măsura în care reclamanta ar fi procedat în mod legal şi nu ar fi dedus TVA aferentă unor datorii prescrise şi pe care nu le-a plătit, aceasta ar fi fost obligată să verse la bugetul de stat o taxă pe valoarea adăugată colectată mai mare cu 8.855 lei,
astfel încât nu se poate reţine că reclamanta ar fi obligată la o plată dublă a taxei pe
valoarea adăugată prin refuzul deducerii acestei sume de către organul fiscal.
C. Competenţa instanţei de contencios administrativ
şi fiscal
