O.U.G. nr. 17/2000, art. 19, art. 25
Norma legală aplicabilă pentru acordarea dreptului de deducere a T.V.A. este legea în vigoare la momentul emiterii facturilor, iar nu cea de la data cererii, respectiv a controlului fiscal. Nu se poate deduce T.V.A. dacă documentele justificative (facturi şi bonuri) nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunilor comerciale pentru care se solicită deducerea T.V.A. (facturile provin de la societăţi inexistente sau care nu sunt înregistrate ca plătitoare de T.V.A.).’
Decizia nr. 74/R din 7 aprilie 2006 – C.M.
Tribunalul Covasna a respins acţiunea în fiscal introdusă de reclamanta S.C. E.I. S.R.L. întorsura Buzăului, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Covasna, pentru anularea deciziei nr. 215 din 20 noiembrie 2002, emisă de pârâtă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că acţiunea nu este fondată. Direcţia de control fiscal (D.C.F.) a efectuat un control la reclamantă. Verificarea fiscală a cuprins perioada 1 ianuarie 2000 — 31 martie 2002 şi s-a materializat în procesul-verbal din 8 august 2002. S-a arătat că durata de timp între data controlului şi data redactării actului de control se explică prin scurgerea de timp necesară verificării încrucişate de către organele de control cu organele fiscale, respectiv din judeţele Suceava, Timiş, Braşov, Hunedoara, Harghita, Maramureş, Neamţ.
Verificând modul de înregistrare a deductibilă, înregistrată de către reclamantă în anii 2001 – 2002, s-a constatat că aceasta ar fi „ achiziţionat” material lemnos în baza unui număr de 83 de facturi fiscale, care nu conţineau informaţiile prevăzute de formularul respectiv, adică: adresa completă a furnizorului, contul şi banca furnizorului, judeţul furnizorului, date privind expediţia (delegat şi mijloc de transport, avize de însoţire a materialului).
Constatând că înregistrarea în a celor 83 facturi fiscale s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 19 lit. a), b) şi art. 25 lit. B) pct. a) şi b) din O.U.G. nr. 17/2000, organele fiscale au procedat la verificarea încrucişată a „societăţilor” ce ar fi avut aşa-zise relaţii comerciale cu reclamanta.
La solicitarea D.C.F. Covasna s-au primit următoarele răspunsuri:
Din adresa nr. 73575/14 mai 2002 emisă de D.G.F.P. Suceava rezultă faptul că în judeţul Suceava nu există nici o societate cu denumirea S.C. A. S.R.L., 7856866, iar numărul de înregistrare la O.R.C. J 32/176/ 1993J32 nu aparţine judeţului Suceava.
Conform adresei de răspuns nr. 4775 şi 4810/24 iunie 2002, emise de D.C.F. Timişoara, S.C. G. S.R.L. din comuna Darova, sat Hodoş,
judeţul Timiş, nu a ridicat şi nu a utilizat facturi fiscale, nu a fost plătitoare de T.V.A. şi este lichidată conform Legii nr. 314/2001.
S.C. L.S. S.R.L. din comuna Ghiroda, judeţul Timiş nu a mai desfăşurat activitate de 7 ani, nu a depus deconturi de T.V.A. şi declaraţii fiscale. De la data de 10 decembrie 2001 figurează ca desfiinţată, conform prevederilor Legii nr. 314/2001.
Din adresa de răspuns nr. 3987/4 iunie 2002, emisă de D.C.F. Timiş, rezultă că S.C. P.C. S.R.L., din localitatea Balşa nu figurează în baza de date a judeţului Timiş, iar localitatea Balşa nu se găseşte în judeţul Timiş. Codul fiscal 15544330 este inexistent, iar la O.R.C. J3 5/223/1998 figurează o altă societate.
S.C. S. S.R.L. din comuna Recaş, judeţul Timiş este inexistentă, codul fiscal 9346655 este inexistent, iar la O.R.C. J35/271/1997 figurează S.C. M. S.R.L. din Sânnicolau Mare. Facturile emise de S.C. S. S.R.L. nu figurează în baza de date a D.G.F.P. Timiş.
Organele de control au mai constatat că, în perioada 1 ianuarie -31 martie 2002, reclamanta a dedus T.V.A. în sumă de 24.001.433 lei, pe baza unor bonuri fiscale emise de case de marcat, cu încălcarea normelor legale mai sus-arătate, în sensul că bonurile fiscale nu conţineau denumirea şi codul fiscal al firmei cumpărătoare.
Pentru efectuarea deducerilor de T.V.A. aferentă intrărilor, contribuabilii sunt obligaţi să justifice suma de T.V.A. prin documente întocmite conform legii de către contribuabilii înregistraţi ca plătitori de T.V.A. şi să justifice că bunurile în cauză sunt destinate pentru nevoile firmei şi sunt proprietatea acesteia.
Prin înregistrarea în evidenţele contabile a celor 83 facturi fictive şi bonurile fiscale neconforme legilor în vigoare arătate, reclamanta s-a sustras de la plata T.V.A. în sumă de 1.799.569.386 lei, iar pentru neplata acestei creanţe bugetare s-au calculat în mod legal majorări de întârziere în sumă de 580.867.163 lei şi penalităţi în sumă de 61.124.404 lei.
Actul de control a fost atacat de reclamantă printr-o contestaţie care a fost respinsă de către pârâta D.G.F.P. Covasna prin decizia nr. 215/20 noiembrie 2002, atacată de reclamantă, şi care, pentru considerentele de drept şi de fapt arătate, este legală şi la adăpost de orice fel de critică.
Aserţiunile reclamantei relativ la faptul că solicitarea dovezii de plătitor de T.V.A. este obligatorie numai pentru un plafon de 50 milioane lei, că învinuitul M.C.S. ar fi fost scos de sub urmărire penală de către parchet, iar două expertize contabile au constatat o evidenţiere corectă a documentelor în contabilitate, nu au nici o relevanţă juridică în raport de evidenţele sus-arătate, respectiv că cele 83 facturi fictive emană de la societăţi fantomă, cu furnizori înscrişi fictiv în aceste facturi fictive, care nu figurează în evidenţele direcţiilor judeţene de finanţe (Suceava, Timiş, Braşov, Hunedoara, Harghita, Maramureş, Neamţ) ori registrul comerţului, iar o parte din ele nu aparţin reclamantei, ci unei terţe persoane juridice (S.C. M.I. S.R.L.).
împotriva sentinţei civile nr. 1249/2005 a Tribunalului Covasna a declarat recurs reclamanta S.C. E.I. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. în dezvoltarea motivelor de recurs se arată că societatea a contestat legalitatea şi temeinicia actului constatator nr. 2556/17 septembrie 2002 încheiat de D.C.F. Covasna, precum şi a deciziei nr. 215/20 noiembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Covasna, pentru încălcarea flagrantă a unor dispoziţii imperative şi pentru modul abuziv în care acest act de control a fost întocmit, iar instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la aceste aspecte; s-au ignorat cu rea credinţă prevederile Legii nr. 345/2002, act în vigoare la data controlului, care obliga solicitarea dovezii de plătitor de T.V.A. doar pentru facturi de 50 milioane lei, nu de la 20 milioane lei, cum s-a menţionat în actul de control; instanţa de fond nu a ţinut cont de rapoartele de expertiză efectuate, interpretând eronat explicaţiile experţilor; s-a făcut dovada că s-au înregistrat corect în toate documentele; s-au interpretat greşit prevederile legii fiscale,
D.G.F.P. nu a probat vinovăţia societăţii reclamante şi complicitatea la acceptarea unor facturi de la societăţi care nu există sau nu funcţionau legal; reprezentantul reclamantei a fost scos de sub urmărire penală; datoria sa către bugetul de stat, aşa cum a fost calculată, nu este reală, expertizele contabile stabilind diferenţe semnificative; la dosar s-a depus o decizie emisă de D.G.F.P. Covasna – A.F.P. întor-sura Buzăului, în care se arată o altă sumă ca fiind datorată bugetelor de stat.
La dosar a depus întâmpinare intimata pârâtă D.G.F.P. Covasna, solicitând respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, ca temeinică şi legală, arătând că se aplică legea în vigoare la momentul emiterii actului, respectiv O.U.G. nr. 17/2000 corect reţinută de tribunal, că şi prin rezoluţia parchetului s-a constatat că există facturi contrafăcute, că rapoartele de expertiză nu analizează respectarea legislaţiei în vigoare cu privire la T.V.A., ci alte aspecte, iar decizia invocată de la A.F.P. întorsura Buzăului se referă doar la dobânzi şi penalităţi, nu la toate obligaţiile fiscale ale reclamantei.
Recursul este nefondat.
Recurenta S.C. E.I. S.R.L. întorsura Buzăului a fost controlată cu privire la activitatea desfăşurată în perioada 1 ianuarie 2000 – 31 martie 2002. S-au verificat 83 de facturi emise între ianuarie 2001 şi martie 2002. Legea în vigoare la momentul emiterii facturilor era O.U.G. nr. 17/2000. Corect a reţinut prima instanţă norma legală aplicabilă în speţă. Legea nr. 345/2002 nu retroactivează. Conform art. 15 alin. (2) din României „legea dispune numai pentru viitor (…)”, principiu consacrat şi de Codul civil în art. 1. Legalitatea şi îndeplinirea cerinţelor se analizează la momentul întocmirii actului şi nu ulterior, la momentul sesizării organului de control sau instanţei de judecată. Ar fi şi aberant să se ceară părţilor să încheie acte valabile după o lege ce va exista în viitor, aşa cum susţine reclamanta recurentă.
Reclamanta a încălcat prevederile art. 25 lit. B pct. a) şi b) din O.U.G. nr. 17/2000, referitor la modul de completare a facturilor cu toate datele necesare (lipsesc contul şi banca furnizorului, judeţul furnizorului, contul şi contul beneficiarului, datele privind expediţia, etc.) şi de asemenea nu a solicitat furnizorilor copie după documentul legal care atestă calitatea de plătitor de T.V.A. pentru facturile fiscale cu valoarea T.V.A. —ului mai mare de 20 milioane lei.
Acestea sunt concluziile raportului de expertiză nr. 9/2003 întocmit de expert B.E.
Faptul că expertul apreciază că nu a avut loc o evaziune fiscală sau că s-a ţinut contabilitatea, în general, cu respectarea Legii nr. 82/1991 a contabilităţii, nu are relevanţă în speţă.
Controlul s-a efectuat cu privire la posibilitatea deducerii T.V.A. înscrisă în aceste facturi.
Potrivit prevederilor art. 19 lit. a) din O.U.G. nr. 17/2000,,pentru efectuarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă intrărilor, contribuabilii sunt obligaţi să justifice suma taxei prin documente legale întocmite conform legii, de către contribuabilii înregistraţi ca plătitori de T.V.A.”. Iar art. 25 lit. B pct. b) din O.U.G. nr. 17/2000 prevede „ contribuabilii plătitori de T.V.A. sunt obligaţi să solicite de la furnizori sau prestatori facturi fiscale, ori documente legal aprobate, pentru toate bunurile şi serviciile achiziţionate şi să verifice întocmirea corectă a acestora, iar pentru facturile fiscale cu o valoare a T.V.A. mai mare de 20 milioane lei, să solicite şi copia de pe documentul legal care atestă calitatea de plătitor de T.V.A. a furnizorului sau prestatorului”.
Legea obligă comerciantul să se informeze, să verifice întocmirea corectă a facturilor şi să solicite documentul care atestă calitatea de plătitor de T.V.A. a furnizorului. Nu se cere ca nerespectarea acestor obligaţii să fie intenţionată, este suficientă simpla neglijenţă pentru ca societatea să nu poată beneficia de această deducere de T.V.A.
în acest sens sunt şi prevederile H.G. nr. 401/2000.
Comerciantul care solicită deducerea T.V.A. -ului este obligat să justifice suma prin documente legal întocmite (facturi fiscale, bonuri fiscale). în speţă, s-a constatat că facturile nu erau completate cu toate datele şi/sau proveneau de la „societăţi fantomă” (inexistente sau lichidate), iar bonurile fiscale nu conţineau denumirea şi codul fiscal al firmei cumpărătoare.
Administratorul reclamantei a fost scos de sub urmărire penală, pentru că nu a acţionat cu intenţie în scopul prejudicierii bugetului statului, iar nu pentru că fapta nu ar exista sau că documentele ar fi fost legal întocmite.
Indiferent de buna credinţă a reprezentanţilor reclamantei, aceasta nu poate fi exonerată de plata T.V.A.-uIui. Raţiunea textului de lege privind deductibilitatea T.V.A. este evitarea dublei impuneri. Reclamanta recurentă nu poate dovedi că furnizorul său a plătit T.V.A.-ul aferent facturilor, deci nu are dreptul la deducerea acestor sume.
Decizia emisă de A.F.P. întorsura Buzăului se referă la obligaţiile de plată aferente obligaţiilor fiscale, deci Ia dobânzi şi penalităţi. Nu se indică totalul datoriilor către bugetul de stat.
Nici această apărare a recurentei nu este întemeiată. De asemenea, corect a procedat prima instanţă când a reţinut doar elementele utile soluţionării cauzei din rapoartele de expertiză. Comentariile pe baza legii ale expertului sau afirmaţiile referitoare la fapte penale ori ţinerea contabilităţii, nu sunt pertinente soluţionării cauzei.
în consecinţă, Curtea a reţinut că prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt. Hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină. Legea a fost corect aplicată, iar actele deduse judecăţii au fost bine interpretate.
Recurenta nu a precizat în ce a constatat modul abuziv în care actul de control a fost întocmit, pentru a se analiza şi acest aspect.
Calculul sumelor nu a fost contestat prin cererea introductivă de instanţă, s-a solicitat doar anularea deciziei prin care i s-a respins recurentei contestaţia la actul de control. Această decizie a fost analizată de instanţa de fond.
