Transfer – Avocat – Legea nr. 51/1995


C.Ap. Cluj., sent.pen. 257/ 2000

Curtea de apel Cluj a admis acţiunea formulată de R.A împotriva Baroului S. şi a Uniunii Avocaţilor din România şi dispune anularea deciziei Consiliului Baroului S. şi a Deciziei Consiliului U.A.R., şi obligă pârâtele sî-l recunoască reclamantei dreptul său de transfer din Baroul H. în Baroul S.

în fapt s-a reţinut că reclamanta a depus o cerere de transfer din Baroul H în Baroul S, dar după trei luni i s-a răspuns că prin cererea sa încearcă să eludeze dispoziţiile legale privind intrarea în avocatură şi în plus reclamanta nu are domiciliul în judeţul S.

NOTĂ: Prin sentinţa civilă nr. 257/2000, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de administrativ, a admis în parte acţiunea reclamantei R.D. împotriva pârâţilor Uniunea Avocaţilor din România şi Baroul Sălaj şi, în consecinţă, i-a obligat să recunoască acesteia dreptul de transfer din Baroul de Avocaţi Hunedoara în Baroul de Avocaţi Sălaj acesta din urmă fiind de asemenea obligat să emită decizia de transfer a reclamantei în acest barou. Curtea de Apel a respins însă capătul de cerere privitor la acordarea de daune morale în favoarea reclamantei.

Sentinţa este susceptibilă de comentarii din mai multe puncte de vedere.

O primă problemă se leagă de calitatea procesuală pasivă a Uniunii Avocaţilor din România, respectiv a Baroului Sălaj într-un proces de contencios administrativ. Chiar dacă au existat numeroase discuţii pe această temă, în literatura de specialitate2 această dispută a fost deja tranşată (credem noi, definitiv) în sensul că Uniunea Avocaţilor din România respectiv barourile de avocaţi sunt autorităti publice în sensul art. 48 din Constituţie. Şi aceasta pentru că, aşa cum a arătat şi C.S.J.15, esenţial este, în acest caz, nu ca actul atacat (sau refuzul) să provină de la un organ al statului, ci de la o structură cuprinsă în reţeaua celor organizate de stat. Or, U.A.R. şi barourile realizează, în cele din urmă, un serviciu public, acela al organizării dreptului la apărare, drept fundamental prevăzut de art. 24 din legea noastră fundamentală. Aşadar, chiar dacă, în viziunea iniţială a Legii nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, U.A.R. nu intra în noţiunea de autoritate administrativă, aşa

cum întemeiat s-a arătat în doctrină1, aceasta a fost modificată implicit de Constituţie, noţiunea de “autoritate administrativă” din art. 1 al legii înlocuită de aceea mai largă de “autoritate publică”, prevăzută în art. 48 din legea fundamentală. Astfel, a avut loc o lărgire a sferei subiectelor ce pot emite acte care fac obiectul acţiunilor în contencios administrativ, (sau al căror refuz poate fi atacat la aceste instanţe), pe lângă toate categoriile de organe de stat (inclusiv şi regii autonome) precum şi autorităţile autonomiei locale (împreună cu structurile subordonate) fiind incluse aici şi autorităţile autorizate de lege sau de un organ de stat, în baza legii, de a presta servicii publice.2

Conexă acestei probleme este şi aceea dacă, în concret, refuzul de transfer dintr-un barou în altul poate fi atacat la instanţa de contencios. în opinia noastră, pentru ca un refuz să poată fi atacat, în abstract, în instanţă, trebuie să îndeplinească două condiţii:

1. să aibă o natură administrativă sau de drept public;

2. să fie nejustificat.

Chiar dacă prima condiţie nu apare astfel prezentată, în mod explicit, în nici o lucrare din literatura de specialitate, credem că ea se impune. De fapt, ea decurge din prima problemă tratată în acest studiu. Cu alte cuvinte, atunci când refuză, subiectul de drept respectiv trebuie să o facă în calitate de titular de putere publică, de autoritate de drept public. Aşadar, acest refuz nu trebuie să aibă o natură contractuală (de drept civil, comercial sau de dreptul muncii), deci refuzul să nu fie făcut de organul respectiv în calitatea sa de persoană juridică de drept privat, deci de parte într-un contract. în speţă credem că această condiţie este îndeplinită, pe de o parte pentru că de un contract civil sau comercial în acest caz nici nu poate fi vorba, iar, pe de alta, avocatul nu e nicidecum angajat cu contract de muncă, în sensul Codului muncii, pentru ca Baroul să acţioneze în calitate de parte în acest contract.

în ce priveşte cea de a doua condiţie, aceea a caracterului nejustificat al refuzului, credem că şi aceasta este împlinită întrucât potrivit art. 1 al. 1 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat precum şi art. 2 al. 1 din Statutul profesiei de avocat, această profesie este liberă şi poate fi exercitată neîngrădit. Or, a invoca faptul că reclamanta nu are domiciliul în judeţul Sălaj, ni se pare o limitare nepermisă şi o imixtiune în exerciţiul liber al profesiei de avocat, lucru interzis atât de Legea nr. 51/1995 şi de României, cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care România este parte.

în consecinţă, împărtăşim până la acest punct întrutotul soluţia Curţii de Apel Cluj.

în ce priveşte însă neacordarea daunelor morale, credem că soluţia ar fi trebuit să fie alta. Astfel, reclamanta a justificat aceste daune prin aceea că a fost privată timp de 7 luni de exerciţiul liber al profesiei de avocat (timp de 3 luni soluţionarea cererii de transfer a fost tergiversată de Consiliul Baroului Sălaj, astfel încât, până când soluţia contestaţiei introduse la Uniune a fost comunicată reclamantei trecuse termenul arătat mai sus). Or, credem noi, acest simplu fapt dă dreptul reclamantei la daune morale mai ales când este binecunoscut exclusivismul şi reaua-credinţă de care dau dovadă unele barouri atunci când este vorba de a primi în rândurile lor noi membri. Să nu uităm, în plus, că art. 11 din Legea nr. 29/1990 prevede expres posibilitatea acordării daunelor morale. De asemenea, dacă reclamanta ar fi putut dovedi un prejudiciu, ar fi fost îndreptăţită să ceară şi daune materiale în limitele acestuia.