– Codul fiscal: art. 134, art. 145
Potrivit art. 134 şi 145 C. fisc., dreptul de deducere ia naştere în momentul în care deductibilă devine exigibilă, iar acesta devine exigibilă la data
livrării bunurilor. Cu toate acestea, reclamanta nu poate beneficia de deducere întrucât furnizorul mărfurilor a fost radiat în anul 2008 şi, în condiţiile în care nici până la data inspecţiei fiscale nu au fost livrate bunurile, nu s-a putut dovedi îndeplinirea cerinţei prevăzute de art. 145 alin. (3) pentru deducerea TVA ca bunurile să fie destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile.
De asemenea, în condiţiile în care este prescris dreptul reclamantei de a cere rambursarea TVA/compensarea creanţelor, aceeaşi sancţiune se impune şi în privinţa dreptului organelor fiscale de a stabili obligaţii noi pentru perioada respectivă ce excede termenului de 5 ani anterior controlului.
(Decizia nr. 1456/RC din 3 noiembrie 2010)
Prin sentinţa nr. 379/CAF din 29 martie 2010, Tribunalul Argeş, Secţia de administrativ şi fiscal, a respins cererea reclamantei SC V. SRL în contradictoriu cu DGFP Argeş, ca neîntemeiată, reţinând următoarele:
în urma inspecţiei fiscale parţiale referitoare la TVA pentru perioada 1 ianuarie 2004 – 30 iunie 2009, organul fiscal a reţinut că, deşi nu mai are activitate de la data de 1 ianuarie 2007, SC V. SRL are stoc de marfă în valoare de 224.864 lei, rezultată din factura nr. 6492403 din 19 iunie 2003. Reclamanta în mod corect nu a primit drept de deducere TVA în sumă de 42.72.4 lei, deoarece nu a dovedit că emitenta facturii. SC S.D. SRL este plătitoare de TVA, potrivit art. 29 pct. B lit. a) şi b) din Legea nr. 345/2002 în vigoare la data tranzacţiei.
în privinţa facturii nr. 5652254/2004 emisă de SC A.G.C. SRL cu TVA în suma de 14.452 lei, tribunalul a reţinut că TVA devine exigibilă la data livrării de bunuri, potrivit art. 134 alin. (3) şi art. 145 alin. (1) din Legea nr. 571/2003/R, iar dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei. Or, bunurile din factură nu au fost primite de reclamantă, deci taxa nu a devenit exigibilă şi nu poate fi exercitat dreptul de deducere.
Pe de altă parte, ambele sunt radiate în prezent din Registrul Comerţului, aşa încât organul fiscal nu a putut efectua controlul încrucişat pentru a stabili realitatea şi legalitatea tranzacţiilor.
în privinţa accesoriilor fiscale, tribunalul a reţinut ca acestea sunt datorare în temeiul art. 108 şi 109 C. pr. fisc., deoarece reclamanta nu a achitat la scadenţă debitul principal de 60.176 lei reprezentând TVA suplimentar.
împotriva sentinţei a formulat recurs reclamanta care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 3041 C. pr. civ., a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând următoarele:
în mod greşit nu a reţinut tribunalul faptul că reclamanta avea dreptul de a-i fi compensate sumele de 42.724 lei şi 3.991,60 lei cu datoriile pe care organul fiscal le are către ea. De asemenea, tot greşit a fost calculată suma de 3.434 lei TVA plus penalităţi. TVA nu se plăteşte pentru marfa aflată pe stoc, ci doar din momentul în care acesta este vândută. Marfa se afla pe stoc de 9 ani, astfel că trebuia casată conform art. 131-137 C. pr. fisc.
Cu atât mai mult nu se poate plăti TVA pentru o marfă neprimită. Pe de altă parte, cu privire la marfa respectivă, nu s-a reţinut că reclamanta a primit factură de la SC A.G.C. SRL şi a avansat suma de 25.000 lei.
Tribunalul nu a avut rol activ pentru a stabili dacă partenerii reclamantei sunt sau nu plătitori de TVA, reţinând doar ca aceştia sunt radiaţi din şi nu pot fi supuşi unei verificări încrucişate. însă, până la momentul radierii, aceştia trebuie să fi ţinut o evidenţă contabilă care putea fi verificată.
Tribunalul nu a motivat sentinţa prin considerente proprii, ci cu argumentele pârâtei şi greşit a stabilit că dreptul de deducere al reclamantei s-a prescris şi că aceasta trebuie să plătească şi accesorii fiscale.
Intimata pârâtă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat pentru faptul că, în ceea ce priveşte suma de 42.724 lei, pe de o parte s-a prescris dreptul reclamantei de a cere rambursarea, potrivit art. 135 C. pr. fisc., iar pe de altă parte că reclamanta nu a făcut dovada că SC S.D. era plătitor de TVA, iar în ceea ce priveşte suma de 17.452 lei pentru faptul că, de vreme ce marfa nu a fost livrată reclamantei, TVA nu a devenit exigibilă, iar în baza art. 134 şi 145 C. pr. fisc. dreptul de deducere nu s-a născut.
Intimata pârâtă a mai arătat că şi accesoriile fiscale au fost corect calculate şi impuse, potrivit art. 108 şi 109 C. pr. fisc.
Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a constatat că recursul este fondat.
Astfel, în luna iulie 2009 reclamanta a solicitat Administraţiei Finanţelor Publice Piteşti să-i fie rambursată suma de 56.742 lei TVA.
La solicitarea organului fiscal respectiv, DGFP Argeş a efectuat un control la sediul reclamantei în vederea stabilirii realităţii şi legalităţii operaţiunilor pentru care s-a cerut rambursare TVA.
Prin raportul de inspecţie fiscală din 14 august 2009, DGFP Argeş a reţinut că reclamanta are un stoc de marfă în valoare de 224.864 lei din care TVA în sumă de 42.724 lei rezultată din factura fiscală seria DJ ACB nr. 6492403 din 19 iunie 2003 emisă de SC S.D. SRL. Organul fiscal a stabilit că nu poate fi acordat drept de deducere pentru TVA întrucât reclamanta nu a prezentat copie de pe documentul legal care atestă calitatea de plătitor TVA a societăţii furnizoare, respectiv pentru faptul că pe factură nu a fost completată adresa furnizorului conform art. 29 pct. B lit. a) din Legea nr. 345/2002.
De asemenea, organul fiscal a reţinut că, în luna aprilie 2004, reclamanta a înregistrat în evidenţa contabilă factura fiscală nr. 5652254 din 1 aprilie 2004 emisă de SC A.G.C. SRL, în valoare de 91.850 lei, din care TVA în sumă de 17.452 lei, reprezentând contravaloarea unor diverse piese metalice, dar pe care reclamanta nu le-a primit niciodată, deşi a plătit un avans de 25.000 lei. La data de 16 ianuarie 2008, societatea furnizoare figura ca fiind radiată din Registrul Comerţului, astfel că nu mai putea fi subiectul unui control încrucişat. Ca atare, organul fiscal a aplicat art. 134 alin. (3) şi art. 145 C. fisc., stabilind că dreptul de deducere ia naştere la data la care TVA deductibilă devine exigibilă, adică la data livrării bunurilor.
Totodată, organul de inspecţie fiscală a reţinut că, în perioada 2004-2006 (din data de 1 ianuarie 2007 reclamanta nemaidesfăşurând activitate comercială), reclamanta nu a respectat prevederile legale privitoare la momentul de depunere la organul fiscal teritorial (AFP Piteşti) a deconturilor TVA, aşa încât trebuie să plătească o diferenţa de 2.981 lei ca TVA de plată înregistrată şi nedeclarată.
în concluzie, organul fiscal a stabilit că reclamanta trebuie să plătească TVA suplimentar în cuantum de 3.434 lei şi majorări de întârziere de 3.372 lei.
Prin decizia de impunere nr. 807 din 17 august 2009, DGFP Argeş a stabilit în sarcina recurentei reclamante plata sumei de 3.434 lei TVA suplimentar şi plata sumei de 3.372 lei majorări de întârziere la suma anterioară.
Prin decizia nr. 238 din 26 octombrie 2009, DGFP Argeş a respins contestaţia administrativă formulată de reclamantă, reţinând în privinţa TVA solicitată spre rambursare în sumă de 42.724 lei faptul că aceasta a fost înscrisă în decontul lunii iunie 2003 şi că dreptul de a cere rambursarea s-a prescris potrivit art. 135 C. pr. fisc. care arată că dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut.
în privinţa legalităţii exercitării dreptului de deducere a TVA în suma de 17.452 lei. DGFP Argeş a reţinut că bunurile înscrise în factura nr. 5652254 din 1 aprilie 2004 nu au fost livrate reclamantei până la data efectuării inspecţiei fiscale. Ca atare, TVA nu a devenit exigibilă şi dreptul de deducere nu poate fi exercitat, potrivit art. 134 alin. (3) şi art. 145 C. fisc.
în final, DGFP Argeş a concluzionat că, având în vedere că organele de inspecţie fiscală au stabilit în sarcina reclamantei o diferenţă de TVA de plată în sumă totală de 60.176 lei, în mod corect au fost aplicate majorările de întârziere de 3.372 lei.
Curtea a constatat că este corectă susţinerea DGFP Argeş că, în privinţa TVA în sumă de 42.724 lei aferentă tranzacţiei din luna iunie 2003, cerută la rambursare de către recurenta-reclamantă în luna iulie 2009, a intervenit prescripţia extinctivă. Astfel, potrivit art. 142 din O G. nr. 61/2002, republicată, preluat de art. 125 C. pr. fisc., dreptul recurentei de a mai primi suma respectivă după împlinirea celor 5 ani de la data de 1 a anului următor celui în care a avut loc tranzacţia şi a putut să ceară rambursarea sumei, s-a stins din punct de vedere material, astfel încât aceasta nu mai poate obţine suma în prezent apelând la forţa coercitivă a statului.
Legală a fost şi argumentaţia inspectorilor fiscali, înscrisă în raportul de inspecţie fiscală şi în decizia de impunere, potrivit căreia recurenta reclamantă avea obligaţia de a prezenta dovada că partenerul său de tranzacţie era plătitor de TVA, având în vedere că valoarea tranzacţiei lor a fost de 2.248.641.000 lei vechi, deci peste 50.000.000 lei vechi avuţi în vedere de art. 29 pct. B lit. b) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, în vigoare la momentul tranzacţiei în discuţie în cauză. Recurenta avea obligaţia de a solicita respectiva dovadă şi de a o prezenta organelor de inspecţie fiscală, iar neîndeplinirea respectivei obligaţii nu poate fi „acoperită” de către instanţă prin demersuri procesuale efectuate în baza rolului activ, aşa cum pretinde recurenta.
în privinţa TVA în suma de 17.452 lei aferentă tranzacţiei din 1 aprilie 2004, în mod legal a decis intimata pârâtă că nu se putea admite deducerea acesteia. într-adevăr. potrivit art. 145 şi 134 C. fisc., dreptul de deducere ia naştere în momentul în care taxa pe valoarea adăugată deductibilă devine exigibilă, iar acesta devine exigibilă la data livrării bunurilor.
însă, potrivit art. 134 alin. 5, „Exigibilitatea este anticipată faptului generator şi intervine:
a) la data la care este emisă o factură fiscală, înaintea livrării de bunuri sau a prestării de servicii;
b) la data încasării avansului, în cazul în care se încasează avansuri înaintea livrării de bunuri sau a prestării de servicii (..
în speţă, se constată că a fost emisă o factură înainte de livrarea bunurilor şi a fost achitată o anumită sumă cu titlul de avans din preţul înscris în factură.
Cu toate acestea, reclamanta nu poate beneficia de deducere întrucât furnizorul mărfurilor a fost radiat în anul 2008 şi, în condiţiile în care nici până la data inspecţiei fiscale nu au fost livrate bunurile, nu s-a putut dovedi îndeplinirea cerinţei prevăzute de art. 145 alin. (3) pentru deducerea TVA ca bunurile să fie destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile.
în privinţa TVA suplimentar de plată de 3434 lei stabilită în sarcina reclamantei, Curtea constată că nici în raportul de inspecţie fiscală, nici prin decizia de impunere nr. 807/2009 şi prin decizia nr. 288/2009, DGFP Argeş nu arată în mod concret de unde/din ce operaţiuni rezultă suma respectivă. Dimpotrivă, deşi în raportul de inspecţie fiscală şi în decizia de impunere se arată generic faptul că suma ar proveni din activitatea aferentă perioadei august-decembrie 2006, în acelaşi timp aceleaşi acte fiscale şi decizia administrativă nr. 238/2009 o înscriu în suma totală de 60.176 lei TVA rezultată din cele două facturi analizate mai sus.
în aceste condiţii, precum şi în condiţiile în care pentru factura din 19 martie 2003 este prescris nu doar dreptul reclamantei de a cere rambursarea TVA/compensarea creanţelor, ci şi dreptul organelor fiscale de a stabili obligaţii noi pentru perioada respectivă ce excede termenului de 5 ani anterior controlului, rezultă că reclamanta nu datorează suma respectivă. Pe cale de consecinţă, nu datorează nici majorări de întârziere.
Pentru cele expuse, în baza art. 312 alin. (1)-(3) C. pr. civ., Curtea a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea, a anulat în parte decizia nr. 238/2009, a admis în parte contestaţia şi a anulat raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere pentru sumele de 3434 lei şi 3372 lei. A menţinut sentinţa în restul dispoziţiilor ei.
