Art.488 alin.1 pct.8 şi alin.2 Cod procedură civilă
Privitor la cauţiune, Curtea a constatat că tribunalul a impus reclamantei plata cu acest titlu a 2% din totalul sumei contestate, iar reclamanta s-a conformat îndeplinindu-şi obligaţia, aspect confirmat şi în recurs, când intimata a depus copia chitanţei nr. ***/1/18.06.2013, din care rezultă depunerea la CEC Banc a sumei de 24.264,98 lei cu titlu de cauţiune în dosarul de faţă nr. 3945/109/2013.
Cât priveşte cazul bine justificat, Curtea constată că prima instanţă a aplicat corect legea şi a considerat justificat că simpla enunţare în decizia de impunere a existenţei unui dosar penal nu constituie o motivare a acesteia în sensul că în acest fel nu se arată în legătură cu ce sume, în ce perioadă şi pentru care din societăţile furnizoare s-a considerat că reclamanta a încălcat dispoziţiile Codului fiscal.
Astfel, în decizia de impunere s-a menţionat că societatea a dedus nelegal cheltuieli, respectiv a dedus nelegal TVA „aferente la 86 de facturi primite de la cele 5 societăţi care au vândut facturi în alb, doar semnate şi ştampilate, către SC BPV SRL, care a înregistrat în facturi fiscale fictive de achiziţii de mărfuri, achiziţionate de la alţi furnizori neidentificaţi fapt menţionat în adresa DIICOT Iaşi nr.27/D/P/05.11.2012”.
Menţiunile respective nu precizează însă care sunt cele cinci societăţi de la care se pretinde că reclamanta a cumpărat facturi în alb şi care sunt bunurile pe care aceasta le-a înscris în în baza facturilor pretins fictive.
Referirile din cuprinsul deciziei de impunere sunt, la un examen de suprafaţă, echivoce şi insuficiente pentru a considera că actul este motivat sub aspectul stării de fapt, stare care trebuie să reiasă cu certitudine din act şi în raport de care se verifică aplicarea corectă a normei de drept.
În condiţiile în care actul fiscal pare a fi evaziv în legătură cu elemente importante ale stării de fapt, care practic identifică împrejurările în care se pretinde că reclamanta a procedat nelegal, în mod corect a apreciat tribunalul că există caz bine justificat de suspendare, adică acea împrejurare care este de natură să pună la îndoială în mod serios legalitatea actului administrativ fiscal.
Sub aspectul pagubei iminente se reţine, de asemenea, că tribunalul a pronunţat o soluţie legală, justificând-o prin argumente a căror realitate nu a fost combătută de recurentă.
(Decizia nr. 3708/R-CONT/27 Noiembrie 2013)
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Argeş la data de 09.05.2013, reclamanta SC BPV SRL a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş solicitând instanţei să dispună, în baza art.14 din Legea nr.554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere nr.***/28.02.2013, a Raportului de Inspecţie Fiscală nr.***/28.02.2013 şi a Deciziei de reverificare nr. ***/05.02.2013.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că pârâta a stabilit în sarcina sa debite fiscale suplimentare constând în impozit pe profit şi TVA, fiecare cu majorări şi penalităţi, în sumă totală de 1.213.249 lei, pentru care ulterior a emis titlu executoriu şi a dispus indisponibilizarea sumelor prezente şi viitoare din conturile reclamantei.
Sub aspectul pagubei iminente reclamanta a arătat că executarea sa silită va duce la imposibilitatea continuării activităţii pentru că debitul fiscal depăşeşte cu mult cifra sa de afaceri anuală.
În ce priveşte cazul bine justificat de suspendare reclamanta a arătat că actele fiscale sunt nelegale pentru că: avizul de inspecţie fiscală a fost comunicat reclamantei mai înainte de expirarea celor 15 zile prevăzute de art.102 Cod procedură fiscală, punând-o în imposibilitatea de a-şi pregăti apărarea; pârâta nu a realizat un control fiscal efectiv, concluziile raportului de inspecţie fiscală neavând la bază studierea sau verificarea documentelor financiar contabile ale societăţii, în pofida art.671Cod procedură fiscală; inspectorii fiscali au preluat concluziile Gărzii Financiare – Secţia Argeş din procesul-verbal nr. ***/27.11.2012 care, la rândul său, a întocmit actul respectiv la dispoziţia imperativă a DIICOT Iaşi; perioada verificată de inspectorii fiscali a mai făcut obiectul unei inspecţii fiscale în urma căreia reclamanta şi-a îndeplinit şi la timp măsurile stabilite de pârâtă. Ca atare, pârâta a încălcat dispoziţiile art.105 alin.3 Cod procedură fiscală; pârâta a încălcat dispoziţiile art.94 şi urm., art.105, 106 şi 107 Cod procedură fiscală.
Reclamanta a mai arătat că Garda Financiară – Secţia Argeş a constatat realitatea şi legalitatea operaţiunilor sale, dar, la solicitarea expresă a DIICOT Iaşi, a stabilit debite suplimentare pe considerentul că „firmele care au comercializat aceste mărfuri (cele cinci) au vândut facturi în alb, doar semnate şi ştampilate”.
Prin sentinţa nr. 3659/28.06.2013, Tribunalul Argeş – Secţia civilă – Complet specializat administrativ şi fiscal a admis în parte cererea reclamantei şi a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. ***/2013 până la pronunţarea instanţei de fond.
În motivare s-au reţinut următoarele:
Prin raportul de inspecţie fiscală nr. ***/28.02.2013 s-a stabilit că reclamanta datorează impozit pe profit suplimentar de 344.501 lei, la care s-au calculat majorări de 76.099 lei şi penalităţi de 51.675 lei, şi TVA suplimentar de 536.195 lei, la care s-au calculat majorări de 124.350 lei şi penalităţi de 80.429 lei.
În baza raportului de inspecţie fiscală s-a emis decizia de impunere nr. ***/28.02.2013, motivată de faptul că facturile în original nu se află la societate, ci la DIICOT Iaşi pentru efectuarea unor cercetări penale în legătură cu furnizori neidentificaţi, care au vândut facturi în alb doar semnate şi ştampilate.
Împotriva acestor acte s-a formulat plângere prealabilă, a cărei soluţionare a fost suspendată, aşa cum reiese din adresa nr.1/30/47107/13.05.2013, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală.
Cu toate acestea pârâta a pornit executarea silită, conform adresei de înfiinţare a popririi nr. ***/09.05.2013.
Examinând condiţia cazului bine justificat, tribunalul a constatat că se regăseşte îndoiala legitimă asupra legalităţii câtă vreme reclamanta a încunoştinţat pe pârâtă despre faptul că facturile în original se află într-un dosar penal la DIICOT Iaşi, astfel că nu se poate reţine culpa acesteia pentru neprezentarea în original a acelor facturi. Mai mult, tribunalul a apreciat că simpla enunţare a acestui motiv în decizia de impunere nu echivalează cu motivarea în fapt a acestui act, câtă vreme nu se precizează concret despre ce sume, pentru ce perioade, şi cu privire la ce societăţi sunt considerate încălcate dispoziţiile codului fiscal. Dacă s-ar aprecia că motivarea în fapt se regăseşte în raportul de inspecţie fiscală, este de observat că acesta nu este anexă a deciziei şi nici nu face parte integrantă din aceasta, ci reprezintă o operaţiune – act premergător emiterii deciziei respective.
Totodată, s-a constatat că raportul de inspecţie fiscală a preluat în mare parte constatările şi concluziile procesului verbal întocmit de Garda Financiară Secţia Argeş la 27.11.2012.
S-a mai arătat că şi din faptul că procedura administrativă nu este finalizată derivă cazul bine justificat, iar executarea înainte de definitivarea procedurii şi mai înainte ca justiţia să se pronunţe asupra legalităţii şi temeiniciei datoriei contestate constituie un motiv întemeiat pentru admiterea cererii de suspendare, existând astfel posibilitatea ca şi alte constatări şi reţineri ale organului fiscal să fie neconforme cu situaţia de fapt şi de drept. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în cursul soluţionării cauzei de faţă, s-a emis decizia nr. ***/2013 prin care s-a dispus suspendarea soluţionării plângerii prealabile formulată de reclamantă până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală.
Cu privire la condiţia evitării unei pagube iminente, s-a observat că suma prevăzută în decizie este foarte mare, iar executarea acesteia ar pune evident în pericol funcţionarea societăţii petente şi deci asigurarea plăţii salariilor şi a altor debite, atât către parteneri comerciali cât mai ales către bugetul de stat.
A fost avută în vedere şi Recomandarea nr. R(89)8/13.09.1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, care a considerat că este de dorit să se asigure persoanelor o protecţie jurisdicţională provizorie, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, pentru a nu cauza acestora un prejudiciu ireparabil şi pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat pe măsura posibilului.
Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâta, invocând dispoziţiile art.488 pct.8 Cod procedură civilă şi criticând-o pentru aplicarea greşită a legii, pentru următoarele motive:
– tribunalul, în mod greşit, nu a pus în vedere reclamantei să depună cauţiunea de 20% din suma contestată, încălcând dispoziţiile art.215 alin.2 Cod procedură fiscală. Pentru acest motive cererea reclamantei trebuia respinsă ca inadmisibilă.
– cererea de suspendare nu întruneşte cerinţa cazului bine justificat întrucât argumentele invocate de reclamantă determină instanţa să soluţioneze fondul cauzei. Or, în cererea de suspendare trebuie invocate doar neregularităţile vădite ce pot fi constatate la o analiză sumară a actelor atacate. Pe de altă parte, actul se bucură de prezumţia de legalitate, suspendarea fiind o măsură extremă şi temeinic motivată. Interesul statului de a executa actul administrativ este mai mare decât cel al reclamantei de a fi suspendată executarea. Reclamanta nu a răsturnat prezumţia de legalitate a actului atacat şi a actelor care au stat la baza acestuia şi în care s-a constatat că în perioada noiembrie 2010 – decembrie 2011 reclamanta s-a aprovizionat cu mărfuri de la cinci societăţi, în baza a 86 de facturi, în valoare totală de 2.770.341,42 lei, cele cinci societăţi vânzând facturile în alb, doar semnate şi ştampilate. În aceste condiţii, reclamanta – care a cumpărat facturile – a înregistrat în contabilitate facturi fiscale fictive de achiziţii de mărfuri, mărfuri achiziţionate de alţi furnizori neidentificaţi. Astfel de facturi nu au însă calitatea de document justificat în sensul art.21 alin.4 lit. f) Cod fiscal.
– nu se confirmă argumentul reclamantei conform căruia a fost verificată înainte de expirarea celor 15 zile de la data comunicării avizului. Decizia de reverificare a fost emisă la 05.02.2013, iar inspecţia fiscală a început după 20 de zile, anume la 25.02.2013. Nu se verifică nici susţinerea că inspectorii fiscali au preluat concluziile Gărzii Financiare care, la rândul său, a încheiat procesul verbal nr.***/27.11.2012, la dispoziţiile imperative ale DIICOT Iaşi, câtă vreme reclamanta nu justifică cele 86 de facturi fiscale înscrise în contabilitate şi care conţin operaţiuni fictive, conform adresei DIICOT Iaşi nr. 27D/P/2012, care nu dau drept de deducere a cheltuielilor de aprovizionare şi TVA aferentă.
– organul fiscal nu se poate pronunţa încă pe fondul cauzei, înainte de a se finaliza procesul penal relativ la operaţiunile reclamantei şi la cele 86 de facturi fiscale, motiv pentru care în mod corect s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative.
– reclamanta nu a dovedit paguba iminentă pe care susţine că ar suporta-o prin executarea deciziei de impunere.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare solicitând în principiu anularea recursului în temeiul art.489 alin.2 Cod procedură civilă, iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat. Astfel, recursul este nul pentru că, deşi invocă pct.8 al art.488 Cod procedură civilă, criticile nu pot fi încadrabile în respectivul text de lege ori în altul. Practic, nu există critici propriu-zise împotriva sentinţei, ci o redare a istoricului cauzei. Recursul este nefondat întrucât cauţiunea a fost plătită potrivit dispoziţiilor instanţei şi cererea reclamantei a întrunit cerinţele cazului bine justificat şi pagubei iminente pentru suspendare.
Examinând excepţia invocată de intimată, Curtea constată că aceasta nu este fondată.
Potrivit art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, printre care şi faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Recurenta a criticat sentinţa pentru faptul că tribunalul a aplicat greşit dispoziţiile art.14 din Legea nr.554/2004 în sensul că cererea reclamantei nu întrunea cerinţele respectivului text de lege. De asemenea, a criticat sentinţa pentru faptul că tribunalul nu a dat eficienţă dispoz. art.215 alin.2 Cod procedură fiscală şi nu a respins ca inadmisibilă cererea pentru care reclamanta nu a achitat cauţiunea.
Aceste motive constituie motive de nelegalitate a sentinţei, astfel că nulitatea invocată de către intimată nu se confirmă.
Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport de dispoz.art.488 alin.1 pct.8 şi alin.2 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul nu este fondat.
Cât priveşte cauţiunea, se constată că tribunalul a impus reclamantei plata cu acest titlu a 2% din totalul sumei contestate, iar reclamanta s-a conformat îndeplinindu-şi obligaţia, aspect confirmat şi în recurs, când intimata a depus copia chitanţei nr. ***/1/18.06.2013, din care rezultă depunerea la CEC Banc a sumei de 24.264,98 lei cu titlu de cauţiune în dosarul de faţă nr. 3945/109/2013.
Cât priveşte cazul bine justificat, Curtea constată că prima instanţă a aplicat corect legea şi a considerat justificat că simpla enunţare în decizia de impunere a existenţei unui dosar penal nu constituie o motivare a acesteia în sensul că în acest fel nu se arată în legătură cu ce sume, în ce perioadă şi pentru care din societăţile furnizoare s-a considerat că reclamanta a încălcat dispoziţiile Codului fiscal.
Astfel, în decizia de impunere s-a menţionat că societatea a dedus nelegal cheltuieli, respectiv a dedus nelegal TVA „aferente la 86 de facturi primite de la cele 5 societăţi care au vândut facturi în alb, doar semnate şi ştampilate, către SC BPV SRL, care a înregistrat în contabilitate facturi fiscale fictive de achiziţii de mărfuri, achiziţionate de la alţi furnizori neidentificaţi fapt menţionat în adresa DIICOT Iaşi nr.27/D/P/05.11.2012”.
Menţiunile respective nu precizează însă care sunt cele cinci societăţi de la care se pretinde că reclamanta a cumpărat facturi în alb şi care sunt bunurile pe care aceasta le-a înscris în contabilitate în baza facturilor pretins fictive.
Referirile din cuprinsul deciziei de impunere sunt, la un examen de suprafaţă, echivoce şi insuficiente pentru a considera că actul este motivat sub aspectul stării de fapt, stare care trebuie să reiasă cu certitudine din act şi în raport de care se verifică aplicarea corectă a normei de drept.
În condiţiile în care actul fiscal pare a fi evaziv în legătură cu elemente importante ale stării de fapt, care practic identifică împrejurările în care se pretinde că reclamanta a procedat nelegal, în mod corect a apreciat tribunalul că există caz bine justificat de suspendare, adică acea împrejurare care este de natură să pună la îndoială în mod serios legalitatea actului administrativ fiscal.
Sub aspectul pagubei iminente se reţine, de asemenea, că tribunalul a pronunţat o soluţie legală, justificând-o prin argumente a căror realitate nu a fost combătută de recurentă.
Pentru cele expuse, în baza art.496 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
