Prin sentinţa penală nr.517/2005, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată cererea de reabilitare formulată de condamnatul D.C.V., privind pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.25/1994 a Tribunalului Prahova, definitivă prin decizia penală nr.182/04.10.1994 a Curţii de Apel Ploieşti, cu motivarea că nu este îndeplinită condiţia “bunei conduite” prevăzută de art. 137 alin.1 lit.c C.p., întrucât prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni în perioada mai – august 2000.
Curtea de apel a admis apelul condamnatului, a desfiinţat sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se proceda la suspendarea examinării cererii de reabilitare până la soluţionarea definitivă a cauzei privitoare la noua învinuire, în conformitate cu dispoziţiile art.500 C.p.p.
În motivarea deciziei s-a reţinut că, prin respingerea cererii de reabilitare pe motivul neîndeplinirii condiţiei bunei credinţe, în condiţiile arătate, s-ar încălca principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de prevederile Constituţiei României şi de disp.art. 5 C.p.p., apreciindu-se că, în lipsa unei hotărâri de condamnare definitive, nu se poate aprecia că această condiţie a fost înfrântă.
De altfel, dispoziţiile art. 500 C.p.p., constituie încă un argument în favoarea acestei concluzii deoarece, ele stabilesc şi procedura în astfel de situaţii, statuând că, până la soluţionarea definitivă a cauzei privitoare la noua învinuire, examinarea cererii de reabilitare, se suspendă.
