Reaua-credinţă nu se prezumă, ea trebuie dovedită. Venitul mic obţinut de către inculpat nu este de natură să înlăture răspunderea penală a acestuia.
(Decizia nr. 195 din 6 februarie 2004 – Secţia Ipenală)
Prin Sentinţa penală nr. 620 din 24.10.2003 a Judecătoriei Călăraşi, în baza art. 305 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul D.l. la 1 an de închisoare.
în baza art. 81 – 82 din Codul penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani.
S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 din Codul penal şi a fost obligat la plata a 750.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, din examinarea probelor administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 1959 din 01.06.2002 a Judecătoriei Călăraşi, inculpatul a fost obligat la plata către partea vătămată a unei pensii lunare de întreţinere, în cuantum de 545.000 lei, începând de la 8.04.2002.
împotriva acestei sentinţe, inculpatul a declarat recurs.
Prin Decizia civilă nr. 454 din 8.10.2002 a Tribunalului Călăraşi, s-a admis recursul şi s-a modificat cuantumul pensiei de întreţinere la 400.000 lei lunar, obligaţia de plată decurgând tot de la data de 8.04.2002.
Deşi inculpatul a realizat constant venituri până în luna iunie 2003, acesta nu a înţeles să achite obligaţia către partea vătămată.
Audiat în faza de urmărire penală ca şi în instanţă, inculpatul a recunoscut că a realizat venituri în cuantum de 2.581.000 lei până în luna septembrie 2002, când a fost trecut în şomaj, beneficiind de o indemnizaţie în cuantum de 1.137.500 lei până în luna mai 2003.
Inculpatul a mai declarat că nu a achitat pensia de întreţinere întrucât a avut un împrumut la bancă şi a acordat prioritate acestei datorii şi că actuala sa soţie are un copil handicapat, o parte din venituri fiind folosite pentru întreţinerea acestuia.
Partea vătămată a făcut dovada cu adeverinţele nr. 1169 din 5.05.2003 şi nr. 791 din 26.08.2003 că, în perioada 2002 – 2003, a urmat cursurile de zi în cadrul Colegiului Agricol “S.”, iar în prezent este înscrisă în anul universitar 2003 -2004 în anul I la Facultatea de Management din cadrul USAMV Bucureşti, fiind în drept de a beneficia de pensia de întreţinere la care inculpatul a fost obligat prin hotărârea judecătorească.
La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere că acesta este infractor primar, a recunoscut fapta, veniturile realizate de acesta sunt modeste, astfel că a aplicat acestuia o pedeapsă orientată spre minimul special prevăzut de lege.
Apreciind, faţă de persoana inculpatului şi de circumstanţele reţinute în favoarea acestuia, că scopul educativ şi preventiv al pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia, instanţa de fond a făcut în cauză aplicarea dispoziţiilor art. 81 – 82 din Codul penal, dispunând suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, apel ce a fost respins prin Decizia penală nr. 413/A din 10.12.2003 a Tribunalului Călăraşi.
Instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 305 din Codul penal nu diferenţiază dacă debitorul obligaţiei de întreţinere realizează ori nu venituri, apreciind sentinţa ca legală şi temeinică.
în termen legal, împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pe temeiul motivului prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 12 din Codul de procedură penală, susţinând că faptei penale reţinute în sarcina sa îi lipseşte un element constitutiv, respectiv vinovăţia. Acesta a arătat că neplata pensiei de întreţinere nu s-a datorat relei-credinţe, ci faptului că nu a avut posibilităţi financiare, neavând loc de muncă. Totodată, a mai precizat că a achitat o parte din suma restantă, mai având de achitat suma de 3.450.000 lei.
Curtea, examinând potrivit dispoziţiilor art. 3856 din Codul de procedură penală recursul formulat prin prisma criticilor invocate, precum şi din oficiu, a constatat, în opinia majoritară a completului de judecată, că recursul nu este fondat.
Din examinarea probelor administrate în cauză, s-a constatat că instanţa de apel, deşi într-o motivare succintă, a reţinut corect legalitatea şi temeinicia sentinţei.
Recurentul inculpat a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de abandon de familie, prevăzută de art. 305 alin. 1 lit. c) din Codul penal, constând în aceea că, manifestând rea-credinţă, nu a achitat părţii vătămate, pentru perioada aprilie 2002 – mai 2003, pensia de întreţinere în sumă de 5.600.000 lei.
Este de observat că, în timpul judecării apelului, inculpatul a achitat, potrivit recipiselor nr. 307 din 24.11.2003 şi nr. 2124 din 9.12.2003, sumele de 679.500 lei şi, respectiv, 1.436.200 lei.
în cauză, temeinic s-a reţinut existenţa elementelor laturii obiective a infracţiunii, pe care nici inculpatul nu o neagă, dar a susţinut lipsa posibilităţilor financiare.
Sub aspectul laturii subiective, instanţele au reţinut, de asemenea, întemeiat, vinovăţia inculpatului.
în varianta prevăzută de art. 305 alin. 1 lit. c) din Codul penal, legiuitorul foloseşte pentru caracterizarea poziţiei psihice a făptuitorului expresia “cu rea-credinţă”, ceea ce are în vedere ca o cerinţă pentru existenţa intenţiei -directe sau indirecte -, posibilitatea făptuitorului de a îndeplini obligaţia de întreţinere pe care nu şi-o îndeplineşte.
Din probele administrate, Curtea a reţinut că inculpatul a avut posibilităţi financiare de a-şi executa obligaţia de întreţinere, însă din rea-credinţă nu a făcut-o.
Prin adeverinţele nr. 13 din 31.05.2002 şi nr. 1024 din 23.07.2002, eliberate de Grupul Şcolar “A.” Călăraşi, se face dovada că, în perioada iunie 2001 – iunie 2002, inculpatul a fost angajatul acestei unităţi, obţinând venituri salariale.
De asemenea, din Adeverinţa nr. 10333 din 9.06.2003, eliberată de AJOFM Călăraşi, s-a făcut dovada că, pe perioada septembrie 2002 – mai 2003, inculpatul a primit indemnizaţie de şomaj, în cuantum iniţial de 1.137.500 lei, ce a fost majorat apoi la 1.875.000 lei.
S-a observat astfel că nu au lipsit resursele financiare care să-i permită să-şi achite măcar în mare parte, dacă nu integral, obligaţia de întreţinere.
Recurentul a invocat existenţa unor impedimente de ordin medical, privitor la copilul soţiei sale după recăsătorire, dar acestea nu pot transforma reaua-credinţă în bună-credinţă şi să genereze piedici de ordin obiectiv.
Că trebuia să se ocupe şi de copilul bolnav este de înţeles, dar faptul de a-şi neglija propriul copil, aflat într-un proces de pregătire profesională, care să-i asigure o perspectivă în a ocupa un loc de muncă şi a-şi procura singur veniturile, nu poate fi justificat prin atitudinea inculpatului şi apărările formulate.
Deşi a invocat că personal a fost internat în spital, din actele dosarului nu rezultă acest fapt, ci doar că i s-a recomandat efectuarea unor analize de specialitate, şi asta în 1995 şi la 10.04.2002.
Astfel că, făcându-se dovada relei-credinţe în neexecutarea obligaţiei de întreţinere, în mod legal şi temeinic inculpatul a fost condamnat, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 305 alin. 1 lit. c) din Codul penal.
Pe cale de consecinţă, şi cum din oficiu nu s-au constatat elemente de nelegalitate, Curtea a respins recursul ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală.
NOTĂ:
Opinia separată este în sensul inexistenţei relei-credinţe a inculpatului, întrucât acesta avea un foarte mic şi era bolnav, astfel încât nu putea asigura din această sumă şi creşterea copilului din căsătoria anterioară.
