Abandon de familie – Neplata cu rea-credinţă timp de două luni a pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească


Infracţiune continuă – îndeplinirea obligaţiilor civile în cursul procesului penal – Suspendarea condiţionată a executării pedepsei

Prin sentinţa penală nr. 2063 din 4 septembrie 1999, Judecătoria Ploieşti a condamnat inculpatul la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de familie prev. de art. 305 lit. c C.pen.

în fapt, s-a stabilit că, din rea-credinţă, nu a plătit pensia de întreţinere stabilită în folosul copilului său minor, prin sentinţa civilă nr. 12102 din 5 noiembrie 1997 a aceleiaşi instanţe, începând cu luna septembrie 1997 şi până la data judecării cauzei.

Tribunalul Prahova a menţinut această soluţie, respingând ca nefondat apelul declarat de inculpat, deşi s-a făcut dovada achitării pensiei restante, calculate cu ocazia judecării fondului.

S-a motivat că el nu poate beneficia de suspendarea condiţionată a executării pedepsei în condiţiile art. 305 al. 4 C.pen., întrucât nu a achitat la timp pensia stabilită de instanţa civilă şi nu ar fi plătit părţii vătămate sumele datorate după pronunţarea sentinţei atacate.

Decizia e nelegală.

Este ştiut că infracţiunea de abandon de familie, incriminată prin dispoziţiile art. 305 lit. c C.pen., face parte din categoria acelora continue omisive.

Ca urmare, în raport de modalitatea normativă expusă, latura obiectivă se realizează la momentul îndeplinirii celor 2 luni şi durează pe toată perioada cât persoana îndreptăţită e lipsită de pensia de întreţinere stabilită prin hotărârea judecătorească de către instanţa civilă.

De aceea, când făptuitorul nu pune el însuşi capăt actelor omisive, îndeplinindu-şi obligaţia civilă, ciclul infracţional se întrerupe, autonomizând fapta pe data pronunţării sentinţei de către instanţa de fond, prin care s-a dispus condamnarea în temeiul art. 305 lit. c C.pen.

în atare situaţie, eventualele acte de omisiune a plăţii pensiei de întreţinere, constatate după data pronunţării acesteia din urmă, constituie o altă infracţiune, autonomă, pentru care se impune declanşarea unei alte urmăriri penale separate, nefiind îndeplinite condiţiile extinderii procesului penal după regulile înscrise sub art. 335-336 C.proc.pen.

Pe de altă parte, cum legea penală e de strictă interpretare, în raport de prevederile art. 305 al. 4 C.pen., dacă se stabileşte că inculpatul trimis în judecată e vinovat, instanţele sunt obligate să pronunţe o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării, ori de câte ori acesta îşi achită obligaţia în cursul procesului şi nu intervine împăcarea părţilor, chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile prev. de art. 81 C.pen.

Ori, în raport de textele de lege expuse şi consideraţiile făcute pe marginea acestora, rezultă că tribunalul ca instanţă de apel a încălcat dispoziţiile art. 317 C.pr.pen., el fiind competent să verifice legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate în raport de prejudiciul produs de inculpat prin activitatea infracţională desfăşurată până la pronunţarea acesteia, neputându-se investi cu acte materiale pretins a fi comise după această dată şi care intră în compunerea altei infracţiuni autonome, supusă regulilor de sesizare arătate în prev. art. 279 al. 3 lit. b şi urm. C.pr.pen.

în continuare, faţă de conţinutul art. 305 al. 3 C.pen., indiferent că a constatat că recurentul persistă în săvârşirea infracţiunilor de acelaşi gen, întrucât în cursul procesului, el a achitat pensia restantă ce a format obiectul material al faptei dedusă judecăţii, era obligat să admită apelul declarat şi pe fond, pentru că părţile nu s-au împăcat, să dispună suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 6 luni închisoare.

Neprocedând astfel, rezultă că hotărârea adoptată e contrară legii în sensul art. 385/9 al. 1 pct.17 /1 C.proc.pen., impunându-se casarea acesteia în latura penală şi înlăturarea ilegalităţii expuse. (decizia penală nr. 556R din 30 aprilie 1999).