Prin sentinta penala nr. 175/17.01.2007 a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti s-a dispus în baza art.213 C.p. rap.la art.63 al.3 teza a II a C.p. condamnarea inculpatei L.D., la 600 lei amendă penală pentru săvârşirea infr.de abuz de încredere.
S-au pus în vedere inculpatei disp.art.63 ind.1 C.p.
În baza art.14 şi art.346 C.p.p. rap.la art.998 şi urm.C.civ. a fost respinsa acţiunea civilă promovată de partea civilă SC M. M. S.R.L, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunta aceasta solutie, instanta a retinut urmatoarele:
Prin plângerea înregistrată la această instanţă sub nr. de mai sus partea vătămată SC M. M. S.R.L. a solicitat condamnarea inculpatei L.D. referitor la săvârşirea infr.de abuz de încredere, prev.de art.213 C.p.
În motivare a arătat că între ea şi inculpată a existat un raport de muncă temporar, iar întrucât inculpata nu a corespuns exigenţelor postului, acest raport a încetat la data de 11.04.2004. Totodată prin această notificare i s-a pus în vedere să predea telefonul mobil marca S. pe care îl primise în vederea desfăşurării atribuţiilor ce i se încredinţaseră. Întrucât inculpata a refuzat să înapoieze telefonul mobil a formulat prezenta plângere.
Partea vătmată a mai solicitat pe latură civilă obligarea inculpatei la plata sumei de 5000 lei prejudiciu material suferit ca urmare a imposibilităţii de a utiliza telefonul de la data săvârşirii faptei până în prezent.
În dovedire a depus la dosar notificare 10.04.2006 (fila 3) notificare din 11.04.2006, (fila 4) borderou de expediţii (fila 5), proces verbal din 27.04.2006 (fila 6).
La termenul din 17.05.2006 partea vătămată a precizat că înţelege să se constituie parte civilă cu suma de 5000 lei din care 3500 lei daune materiale şi 1500 lei daune morale.
Ulterior la termenul din 13.09.2006, (fila 64) partea vătămată a precizat din nou cuantumul pretenţiilor sale civile în sumă de 1500 lei reprezentând doar daune morale arătând în mod expres că renunţă la solicitarea despăgubirilor materiale.
S-a audiat partea vătămată, declaraţia sa fiind consemnată şi ataşată la dosar (fila 18), conform art.75-77 C.p.p.
În apărare inculpata audiată fiind (declaraţie la fila 63) nu a recunoscut săvârşirea faptei arătând că într-adevăr i-a fost dat un telefon mobil pe care însă l-a lăsat la birou când a plecat din firmă.
În dovedire, a depus înscrisuri (filele 39-55) reprezentând extrase din corespondenţa electronică tip mail, pe care a avut-o cu patroana părţii vătămate.
În dovedire ambele părţi au solicitat admiterea probei cu martori.
În cauză, în temeiul art.86 C.p.p au fost audiate martorele G.I. şi G.I. (filele 35-37) propuse că către partea vătămată şi martora P.S. (fila 53) martor din oficiu.
Inculpata a propus în dovedire ca martor pe numitul P.R. însă instanţa a constat în temeiul art.327 al.3 C.p.p. imposibilitatea audierii acestuia, întrucât acesta, deşi citat şi cu mandat de aducere nu s-a prezentat.
Analizând plângerea prin prisma materialului probator administrat în cauză, instanţa a reţinut urmărtoarele:
În fapt, între cele două părţi au existat într-o perioadă scurtă de timp relaţii contractuale de muncă în virtutea cărora partea vătămată în calitate de angajator a pus la dispoziţia inculpatei salariat un telefon mobil în vederea facilitării îndeplinirii atribuţiilor ce i le-a încredinţat.
Întrucât aceste relaţii contractuale nu s-au finalizat prin încheierea unui contract de muncă partea vătămată i-a pus învedere inculpatei să restituie telefonul primit în folosinţă.
Din procesul verbal din 27.04.2006, de la fila 13, reise că partea vătămată a notificat inculpata în acest sens şi a covocat-o la sediul său pentru 12.04.2006. procesul verbal a fost semnat de către cele două martore G.I. şi G. I..
Anterior partea vătmată a notificat inculpata la data de 15.04.2006 (notificare fila 11), somând-o să-i restituie telefonul notificare emisă ca urmare a notificarii emise de către inculpată la data de 10.04.2006 (fila 10) prin care aceasta din urmă reclamă plata unor drepturi băneşti pentru muncă prestată.
Ambele martore semnatare ale procesului verbal din 27.04.2006 audiate fiind în instanţă (filele 35-38) au relatat că într-adevăr inculpatei i-a fost dat în folosinţă un telefon mobil cum de altfel au primit şi ele, precum şi alţi angajaţi, telefon ce urma să-i faciliteze contactul cu potenţialii clienţii, pe care l-a primit pur şi simplu fără un proces verbal sau un asemenea act.
După încetarea relaţiilor de muncă inculpata nu a mai restituit telefonul, deşi partea vătămată, prin administrator, i-a solicitat acest lucru de mai multe ori.
Martora P.S. a susţinut aceeaşi situaţie de fapt, a menţionat că telefonul încredinţat inculpatei era destinat exclusiv acesteia şi nu a confirmat susţinerile în sensul că ar fi fost de faţă când inculpata a lăsat telefonul în birou.
Pe de altă partea chiar inculpata a arătat că avea la dispoziţie un telefon mobil, însă a susţinut că îl folosea ca orice telefon fix, fără să îl scoată din incintă şi fără să fie în folosinţa sa exclusivă. Ulterior, pe parcursul audierii sale inculpata precizează că a existat o situaţie în carea folosit telefonul în exteriorul firmei, telefon pe care l-ar fi lăsat în prezenţa martorei P. S., martora care însă după cum a relevat mai sus, nu-i confirmă declaraţia, instanţa apreciază că obiective afirmaţiile acesteia, cu atât mai mult cu cât la momentul susţinerii lor, martora nu mai avea callitatea de salariat al părţii vătămate.
Inculpata mai afirmă că nici nu işi aduce aminte dacă angajatorul i-ar fi solicitat restiturea telefonul mobil cu toate că din corespondenţa ulterioară cu adminstratorul prăţii vătămate reiese că ar exista niste „datorii rămase neonorate de ambele poărţi”, iar în declaraţia de la fila 63 afirmă că prin „notificare mi s-a cerut telefonul mobil”.
În apărare, inculpata nu a mai propus alte probe din care să reiasă netemeinicia situaţiei de fapt reclamată de partea vătămată.
În drept fapta inculpatei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredreprev.de art.213 C.p.
Astfel, inculpata, simplu detentor al bunului (telefon) mobil încredinţat de către partea vătămată pe o perioadă determinabilă (doar în perioada în care îndeplinea atribuţii de salariat al ei), refuzând să-l restituie interverteşte în mod abuziv această detenţie într-o stăpânire deplină abuzând astfel de încrederea celui care i l-a încredinţat.
Bunul, obiect material, al infracţiunii, i-a fost încredinţat în temeiul unui raport juridic care nu îi permitea să dispună de bun, să şi-l însuşească sau să fie îndreptăţit să refuze restituirea.
Refuzul de retituire reiese în speţă din manifestarea de voinţă a inculpatei, dedusă implicit din pasivitatea sa faţă de solicitările părţii vătămate, manifestare nejustificată în nici un fel şi care realizează elementul material al laturii obiective al infracţiunii de abuz de încredere.
Instanţa nu poate reţine vreo justificare a refuzului de restituire în faptul că la rândul său şi partea vătămată ar avea o obligaţie restantă în a achita inculpatei anumite drepturi salariale, întrucât eventuale litigii izvorte din raporturi de muncă pot fi rezolvate în altă modallitate decât în cea a reţinerii ilicite a unui obiect încredinţat. De altfel inculpata nici nu a invocat în apărare acest motiv, ci a negat atât faptul că a primit bunul, cât şi că nu l-ar fi restituit.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, inculpata a săvârşit fapta cu intenţie directă, prevâzând şi urmărind să o pună pe partea vătămată în imposibilitatea dea-şi exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului nerestituit.
În consecinţă pentru considerentele ce preced, instanţa reţine că inculpata a săvârşit infracţiunea de abuz de încredere, în modallitatea refuzului de a restitui bunul şi urmează a o condamna la o pedeapsă de 600 lei amendă penală în temeiul art.213 C.p, rap.la art.63 al.3 teza a II a C.p.
La individualizarea pedepsei instanţa a avut în vedere disp.art.72 C.p. atât persoana inculpatei care nu are un trecut infracţional, se află la prima abatere de acet gen, este o persoană cu educaţie, cât şi gradul de pericol social al faptei care a lovit în acel minim de încredere şi probitate care ar trebui să existe în raporturile patrimoniale dintre angajator şi angajat, dintre membri colectivităţii în general.
Instanţa va pune în vedere inculpatei în temeiul art.631 C.p. că neexecutarea cu rea credinţă a pedepsei amenzii poate duce la înlocuirea acesteia cu pedeapsa închisorii.
În ceea ce priveşte acţiunea civilă a părţii vătămate, instanţa o va respinge ca neîntemeiată.
Astfel, prin ultima precizare partea vătămată a solicitat daune morale în sumă de 1500 lei prejudiciu pe care l-a cuantificat fără să îl descrie şi să-l dovedească într-o măsură.
Daunele morale, prin natura lor pot fi acordate persoanelor fizice care au suferit psihic de pe urma comiterii unei infracţiuni precum şi persoanelor juridice, susceptibile a suferi prejudicii nepatrimoniale, prin atingerea reputaţiei, denumirii etc.
În speţă partea vătămată nu a precizat în ce constă atingerea ce a i-a fost adusă prin săvârşirea infracţiunii de către inculpată, infracţiune de pericol de altfel nesusceptibilă în principiu de producerea unor prejudicii morale.
În temeiul art.191 C.p.p. va oblliga inculpata la 280 lei cheltuieli judiciare către stat.
