Abuz de încredere. Schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de înşelăciune. Consideraţii.
Primirea în detenţie a unei sume de bani de la victimă printr-un consimţământ viciat al acesteia, cauzat de mijloace de inducere în eroare, respectiv achitarea contravalorii mărfii cumpărate de la un terţ, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art.215 alin.1 Cod penal şi nu a infracţiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 Cod penal.
Secţia penală – Decizia penală nr. 520/09 octombrie 2008
Prin sentinţa penală nr. 442/30.03.2007 a Judecătorie Alba, a fost condamnat inculpatul C.C. la 1000 lei amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.213 Cod penal cu aplicarea art. 37 litera b Cod penal.
Prima instanţă a reţinut în fapt că la 25 martie 2002, inculpatul s-a oferit să-i achiziţioneze victimei o cantitate de BCA, sens în care s-au deplasat la depozitul societăţii.
Inculpatul a primit de la victimă suma de 4000000 lei ROL, destinate achitării contravalorii mărfii, sumă cu care acesta a părăsit incinta SC M. SA Deva fără a efectua plata.
Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Deva, aducându-i critici pentru nelegalitate sub aspectul încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului şi care în opinia Parchetului constituie infracţiunea de furt calificat, inculpatul neavând nici posesia şi nici detenţia bunului, ci doar un contact material asupra sumei de 400 lei RON remise de către partea vătămată pentru a efectua plata cantităţii de BCA achiziţionată de la SC M. SA Deva.
Prin decizia penală nr. 319/A/2007 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr.864/221/2006 s-a dispus respingerea ca nefondat a apelului Parchetului de pe lângă Judecătoria Deva, cu argumentaţia că prima instanţă a dat o apreciere concretă probelor administrate şi o interpretare judicioasă a exigenţelor art.213 Cod penal.
Decizia Tribunalului Hunedoara a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă acesta instanţă, pentru aceleaşi considerente ca şi cele expuse în apel.
Recursul este fondat în ceea ce priveşte greşita încadrare a faptei.
Curtea reţine că inculpatul a prezentat că adevărata faptă de a efectua o plată, folosind ca mijloc de inducere în eroare contactarea martorului SA, pe care l-a rugat să transporte cantitatea de 3,6 mc BCA, precum şi încărcarea materialului de construcţie în autocamion deşi acesta luase rezoluţia infracţională de a-şi însuşi bani şi a nu plăti marfa, sens în care a părăsit incinta societăţii, ulterior sustrăgându-se urmăririi penale.
Mijloacele de inducere în eroare au prezentat o aparenţă de veridicitate, victima crezând că există o deplină concordanţă între plata contravalorii BCA şi intenţia inculpatului.
În speţă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere, deoarece inculpatul a primit banii în detenţie printr-un consimţământ viciat al victimei cauzat de mijloace de inducere în eroare, respectiv afirmaţia că merge să achite contravaloarea mărfii şi nici infracţiunea de furt, deoarece inculpatul a luat banii din posesia victimei cu consimţământul acesteia, dar prin crearea unei false reprezentări asupra realităţii, partea vătămată L.A. fiind indusă în eroare.
Recursul a fost admis, iar hotărârea instanţei de fond şi de apel casate, sub aspect penal a faptei cu consecinţa schimbării încadrării juridice din infracţiunea de abuz de încredere prevăzută de art.213 Cod penal în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin.1 Cod penal şi a condamnării inculpatului C.C. la 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
