Nu se poate stabili că hotărârea judecătorească sau soluţia în sine reprezintă o îndeplinire „defectuoasă” a atribuţiilor de serviciu de către magistratul judecător, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea dispoziţiilor art. 124 alin. (3) şi a dispoziţiilor art. 129 din României, coroborat cu art. 16 şi art. 17 din Legea nr. 304/2004, republicată, efectuându-se astfel un control judiciar al hotărârilor judecătoreşti în alt cadru decât cel al căilor de atac prevăzute de lege.
Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Sentinţa nr. 3 din 7 ianuarie 2008
La data de 4.10.2007, petenții H.F., G.O., L.C. au formulat, în temeiul art. 2781 alin. (1) C.proc.pen., plângere împotriva rezoluției nr. 49/P/2007 din 8.06.2007, a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorii D.C., C.C., A.C., magistrați judecători cu rang profesional de tribunal.
Petenții au respectat termenele de decădere prevăzute de art. 2781 alin. (1)-(2) C.proc.pen., îndeplinind procedura prealabilă reglementată de prevederile art. 277 și art. 278 C.proc.pen.
Ca primă instanță de judecată, Curtea de Apel Constanța a fost legal sesizată, dobândind competență de judecată față de calitatea persoanelor reclamate (care potrivit legii, vor fi indicate sub sintagma „făptuitori”), potrivit dispozițiilor art. 2781 alin. (1) C.proc.pen. raportat la art. 281 pct. 1 lit. b) C.proc.pen.
Astfel, la data săvârșirii faptelor reclamate, făptuitorii își desfășurau activitatea de judecător în cadrul Tribunalului Constanța, secția civilă, iar în prezent judecătorii D.C., C.C. își desfășoară activitatea în cadrul Tribunalului Constanța, iar judecătorul A.C. își desfășoară activitatea în cadrul Tribunalului Galați.
Pentru a pronunța prezenta hotărâre, curtea a analizat piesele dosarului de cercetare penală nr. 49/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, lucrarea nr. 195/II/2/2007 a aceleiași instituții și înscrisurile depuse de petenți.
Argumentele aduse de petenți în sprijinul plângerii formulate se circumscriu unor critici juridice aduse hotărârii judecătorești pronunțate de cei 3 făptuitori, în condițiile în care se reclamă că, actele materiale imputate a fi săvârșite cu rea credință de către aceștia, considerate a reprezenta conținutul constitutiv al infracțiunii de „abuz în serviciu împotriva intereselor persoanelor”, prevăzute de art. 246 C.pen., îl constituie pronunțarea deciziei civile nr. 1070 din 4.10.2006 a Tribunalului Constanța, secția civilă, prin care s-a respins recursul declarat de petenți.
Faptele cu caracter penal alegate sunt, în totalitate, circumscrise activității de judecată, fără ca, din susținerile petenților sau din actele dosarului să rezulte că activitatea materială imputată excede în vreun fel activității de judecată, în sens strict, respectiv în ce privește luarea hotărârii și motivarea acesteia.
în raport de această situație, curtea constată că, pe această cale, în lipsa unor elemente formale care să exceadă activității de rezolvare logico-juridică a raporturilor litigioase deduse judecății, nu se poate analiza critic modul în care s-a pronunțat hotărârea judecătorească, dacă temeiurile de fapt sau de drept sunt reale și corect invocate, sau dacă, în esență, hotărârea este legală sau nu.
Astfel, nu se poate stabili că hotărârea judecătorească, prin prisma considerentelor, a temeiurilor de fapt sau de drept, sau că soluția în sine, reprezintă o îndeplinire „defectuoasă” a atribuțiilor de serviciu a magistratului judecător, întrucât, în caz contrar s-ar ajunge la încălcarea dispozițiilor art. 124 alin. (3) și a dispozițiilor art. 129 din Constituția României, coroborat cu art. 16 și art. 17 din Legea nr. 304/2004, republicată, efectuându-se astfel un control judiciar al hotărârilor judecătorești în alt cadru decât cel al căilor de atac prevăzute de lege.
Rezoluția atacată, în esență, se întemeiază pe aceleași considerente de fapt și de drept ca cele ce preced și nu cuprinde neregularități apte să conducă la desființarea acesteia.
Invocarea unui greșit temei al neînceperii urmăririi penale – art. 10 lit. a) C.proc.pen., fapta nu există, în raport de corectul temei – art. 10 lit. d) C.proc.pen. – fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de „abuz în serviciu”, nici sub aspectul laturii subiective, lipsind reaua credință – nici sub aspectul laturii obiective – lipsind caracterul defectuos al îndeplinirii atribuțiilor, nu poate conduce la admiterea plângerii și trimiterea cauzei la procuror pentru începerea urmăririi penale, câtă vreme este evident că în cauză urmărirea penală nu poate fi începută, în condițiile art. 228 C.proc.pen., întrucât rezultă unul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzută de art. 10 C.proc.pen., respectiv cel prevăzut de art. 10 lit. d) C.proc.pen.
Ca atare, pentru considerentele ce preced, curtea a respins ca nefondată plângerea, menținând rezoluția atacată, cu aplicarea corespunzătoare a art. 192 C.proc.pen.
