Prin Sentinţa penală nr. 469/4 aprilie 2005 a Judecătoriei Caracal, s-a dispus achitarea inculpatului S.G. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 193 şi 2005 C.p., stabilindu-se că faptele nu există şi, constatându-se astfel incidenţa disp. art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a Cpp.
Împotriva acestei sentinţe penale, a declarat recurs partea vătămată P.I., solicitând condamnarea inculpatului pentru infracţiunile pentru care formulase plângere, însă Tribunalul Olt – Secţia Penală, prin Decizia penală nr. 507/27 mai 2005, a respins recursul ca nefondat.
S-a apreciat de către instanţa de control că soluţia pronunţată în cauză este temeinică şi legală, deoarece, în mod corect, s-a dat eficienţă prezumţiei de nevinovăţie potrivit art. 66 C.p.p., ce stipulează că inculpatul nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia, în condiţiile în care nici în faţa instanţei de fond şi nici la instanţa de recurs, partea vătămată nu a solicitat probe în dovedirea vinovăţiei inculpatului, iar acesta nu a recunoscut faptele comise.
