Acţiune civilă exercitată în cadrul procesului penal. Accident de circulaţie. Trimitere în judecată doar pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă. Solicitare de despăgubiri reprezentând contravaloarea autoturismului avariat. Netemeinicie


Este neîntemeiată cererea părţii vătămate – constituită parte civilă – privind obligarea inculpatului la despăgubiri reprezentând contravaloarea autoturismului avariat în urma unui accident de circulaţie câtă vreme instanţa nu a fost învestită şi cu judecarea infracţiunii de distrugere.

(Judecătoria sectorului 1, Bucureşti, sentinţa penală nr. 92 din 23 ianuarie 2001)

INSTANŢA,

Asupra acţiunii penale de faţă;

La data de 12.05.2000 sub nr. 10058 a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe spre rejudecare acţiunea penală având ca obiect tragerea la răspundere penală a inculpatului N.G., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzute de art. 184 alin. 2 şi 4 C. pen., infracţiune pentru care la data de 4.07.1996 a fost trimis în judecată prin rechizitoriul procurorului din 12.12.1995 întocmit în dosarul nr. 9645/P/1995 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.

în considerentele rechizitoriului se reţine că la data de 3.04.1995 inculpatul, în timp ce se deplasa cu autoturismul proprietatea părţii responsabile civilmente, pe Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, pe banda a ll-a de mers, în timp ce a efectuat virajul la stânga, fără a se asigura şi fără a semnaliza această mişcare,
a intrat în coliziune cu autoturismul c’ondus pe banda alăturată de partea vătămată M.A. în urma impactului, partea vătămată a pierdut controlul autoturismului, incident în urma căruia partea vătămată a suferit o vătămare corporală ce a necesitat 120-140 de zile de îngrijiri medicale.

Prin sentinţa penală nr. 2058/15.12.1999, Judecătoria sectorului 1 a dispus condamnarea inculpatului la 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute la art. 184 alin. 2 şi 4 C. pen., iar în baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar în baza art. 1 din Legea nr. 37/1997 s-a constatat pedeapsa graţiată. în baza art. Uşi art. 346 C. pr. pen. inculpatul a fost obligat la 40 milioane lei despăgubiri civile către partea vătămată M.A. şi 1.640.945 lei despăgubiri civile către partea civilă Spitalul Militar Central.
împotriva sentinţei penale au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, partea vătămată M. A. şi inculpatul N.G.

Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 a criticat sentinţa penală nr. 2058/1999 sub următoarele aspecte: instanţa a încălcat dispoziţiile art. 357 C. pr. pen. în sensul că dispozitivul hotărârii nu cuprinde denumirea infracţiunii şi textul de lege în care se încadrează: instanţa a coborât în mod nelegal pedeapsa aplicată sub minimul special prevăzut de lege; a încălcat dispoziţiile art. 120 alin. 2 C. pen. în sensul că a stabilit în mod greşit termenul de încercare a suspendării condiţionate a executării pedepsei; s-au încălcat de asemenea dispoziţiile art. 346 C. pr. pen. în sensul că a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea vătămată împotriva S.C. „Dobro Corf S.R.L. în calitate de parte responsabilă civilmente.

Inculpatul a criticat sentinţa penală sub aspectul modului defectuos în care au fost administrate probele, ceea ce a condus la reţinerea unei situaţii de fapt eronate, ce a determinat condamnarea sa, precum şi obligarea la plata unor despăgubiri civile care după părerea sa nu au fost dovedite de către partea vătămată.

Partea vătămată a criticat sentinţa penală doar în latura civilă.

Prin decizia penală nr. 555 A din 07.04.2000, Tribunalul Bucureşti a admis apelurile declarate de Parchetul de pe iângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, inculpat şi partea vătămată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

în fond după casare a fost audiat inculpatul N. G. si martorii P. N. si G. G., prin încheierea de şedinţă din 07.11.2000. ‘

Instanţa a respins cererea inculpatului privind efectuarea unor noi expertize: medico-legale şi tehnică având în vedere că în cauză s-au efectuat deja astfel de expertize, iar obiectivele propuse de inculpat fie au fost clarificate deja, fie nu sunt utile cauzei.

Astfel, numărul de zile de îngrijiri medicale necesitate de partea vătămată au fost clar stabilite respectiv 120-140 de zile; partea vătămată nu a reclamant vreo infirmitate dobândită în urma accidentului şi nici nu a făcut dovada că a fost expusă vreunei intervenţii chirurgicale în Germania; este de notorietate faptul că o persoană care a suferit politraumatisme şi fracturi are nevoie de o alimentaţie
şi medicaţie suplimentară; viteza cu care se deplasau ambele autoturisme implicate în coliziune a fost clar şi fără echivoc stabilită; s-a stabilit că partea vătămată putea evita producerea accidentului prin frânare dacă ar fi pilotat autoturismul cu viteză inferioară, cel mult legală cu valoarea de 50 km/h (viteza inferioară limitei admise în localitate pentru autovehicul, respectiv de 60km/h); aşadar dacă partea vătămată ar fi circulat cu viteza maximă admisă nu ar fi putut evita accidentul prin frânare; faptul că la intersecţie, la data producerii accidentului era linie continuă rezultă cu certitudine atât din concluziile raportului de expertiză tehnică, cât şi din cuprinsul procesului-verbal de cercetare la faţa locului şi din planşa foto. Faţă de aceste considerente instanţa a considerat că efectuarea unor noi expertize nu mai sunt utile cauzei, ci ar conduce doar la tergiversarea judecăţii.

Instanţa a respins şi proba cu înscrisuri solicitate de inculpat a fi depuse de partea vătămată, dat fiind faptul că dacă partea vătămată ar fi încasat o primă de asigurare, în baza unui contract de persoane, acest fapt nu este de natură a influenţa latura civilă a prezentei cauze.

Din analiza şi coroborarea probelor administrate în cauză, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:

La data de 03.04.1995, inculpatul în timp ce se deplasa cu autoturismul marca ARO, cu nr. CT-02-FXE (proprietatea părţii responsabile civilmente) pe Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, fără a ocupa din timp util banda din stânga de lângă axa mediană şi fără a semnaliza intenţia de a schimba direcţia de drum cu cel puţin 50 de metri şi fără a se asigura corespunzător, a efectuat un viraj la stânga, peste marcajul dublu continuu, moment în care a intrat în coliziune cu autoturismul marca Ford Escort, cu nr. B-02-PAE, condus de partea vătămată, care circula în aceeaşi direcţie de mers; în urma impactului partea vătămată care circula la rândul său cu o viteză de circa 87,5km/h, depăşind viteza legală pentru acea zonă, respectiv 6 km/h, a pierdut controlul asupra autoturismului, izbindu-se lateral stânga de un stâlp de beton. în urma accidentului a rezultat avarierea celor două autoturisme, iar partea vătămată a suferit o vătămare corporală ce a necesitat un număr de 120-140 de zile de îngrijiri medicale. în perioada 03.04.-21.04.1995 partea vătămată a fost internată la Spitalul Militar Central cu diagnosticul „politraumatism cranio-cerebral acut închis, fractură cu deplasare 1/3 mediu femur stâng operat, imobilizări aparat gipsat; fractură deschisă ambele vase antebraţ stâng – imobilizare aparat gipsat”.

Fiind examinată medical la data de 12.07.1999 s-a constatat că partea vătămată necesită tratament recuperator şi chirurgical (antebraţ stâng) încă aproximativ 3,4-5 luni.

Inculpatul, în calitate de şofer, a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. 1 lit. b), art. 14, art. 25 din Decretul nr. 328/1996.

Cele ce precedă s-au stabilit pe baza următoarelor mijloace de probă: proces-verbal de constatare, schiţa cu locul producerii accidentului, planşe fotografice, raport de expertiză medico-legală, raport de expertiză tehnică, raport de expertiză criminalistică, declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile inculpatului, declaraţiile martorilor P. N.,

G. G., procesul-verbal de cercetare la faţa locului.

Prezent şi interogat în instanţă inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei pentru care a fost trimis în judecată menţionând totodată că trebuie reţinută şi culpa părţii vătămate în producerea accidentului şi mai ales a urmărilor acestuia.

Partea vătămată s-a constituit iniţial parte civilă cu suma de 30.000.000 lei, iar ulterior i-a majorat cuantumul pretenţiilor la 150.000.000 lei (despăgubiri civile şi daune morale).

Dat fiind faptul că în momentul producerii accidentului inculpatul se afla în executarea unor obligaţii de serviciu cu autoturismul unităţii la care era angajat ca şofer, în baza art. 1000 alin. 3, s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de parte responsabilă civilmente a unităţii la care inculpatul era salariat, respectiv S.C. „D.“ S.A. Cernavodă.

Faţă de situaţia de fapt mai sus reţinută, instanţa consideră că fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată întruneşte în drept elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzute de art. 184 alin. 2 şi 4 C. pen.; existenţa faptei, a urmărilor produse şi a vinovăţiei inculpatului sunt amplu şi temeinic dovedite.

în consecinţă, urmează ca în temeiul textului de lege mai sus arătat, instanţa să-l condamne pe inculpat la o pedeapsă la a cărui individualizare va avea în vedere dispoziţiile art. 52 şi ale art. 72 C. pen.

Faţă de modul concret în care a fost săvârşită fapta, de împrejurările în care aceasta a fost comisă (s-a reţinut şi culpa părţii vătămate cu privire la
depăşirea limitelor legale de viteză), la persoana inculpatului, care este tânăr, la primul contact cu legea penală, căsătorit cu un copil minor în întreţinere, instanţa consideră că scopul special al pedepsei poate fi atins, iar inculpatul poate fi reeducat şi fără executarea pedepsei, condiţii în care urmează ca în baza art. 81 C. pen., să dispună suspendarea condiţionată a executării pedepsei ce urmează a se aplica inculpatului.

Instanţa având în vedere că infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată a fost săvârşită la data de 03.04.1995, va constata în baza art. 1 din Legea nr. 137/1997, pedeapsa graţiată.

în baza art. 82 C. pen., şi având în vedere dispoziţiile art. 120 alin. 2 C. pen., urmează a fi fixat termenul de încercare şi totodată se va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. -referitoare la revocarea suspendării condiţionate -şi ale art. 10 din Legea nr. 137/1997.

în baza art. 14 C. pr. pen. şi a art. 346 C. pr. pen. şi având în vedere dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi ale art. 100 alin. 3 C. civ., instanţa va admite în parte acţiunea civilă formulată de partea vătămată, urmând a-l obliga pe inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata unor despăgubiri civile reprezentând contravaloarea alimentaţie şi medicaţie suplimentare refacerii, precum şi daune morale considerând în acest sens că prin îmbinarea răspunderii penale a inculpatului cu răspunderea patrimonială a acestuia se asigură o mai bună protecţie a dreptului persoanei vătămate. Astfel instanţa consideră că inculpatul prin fapta sa a creat părţii vătămate atât un prejudiciu material cât şi o suferinţă psihică şi fizică ce impune o acoperire patrimonială prin acordarea unor daune morale.

Instanţa constată că deşi partea vătămată a solicitat obligarea inculpatului la plata unor despăgubiri reprezentând contravaloarea intervenţiei chirurgicale, proteza necesară refacerii membrului stâng inferior, nu a făcut nici un fel de dovadă în susţinerea pretenţiilor sale civile.

Cu privire la contravaloarea autoturismului condus de partea vătămatăîn momentul accidentului, instanţa consideră neîntemeiată cererea părţii vătămate având în vedere că nu a fost sesizată cu judecata infracţiunii de distrugere prevăzute de art. 217 C. pen., în care pe latura civilă nu s-ar fi putut pune problema achitării contravalorii autoturismului avariat ca urmare a faptei inculpatului.
Dat fiind faptul că în cauză sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 1000 alin. 3 (răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor), instanţa urmează ca în latura civilă să oblige inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente la despăgubiri civile către părţile civile M. A. şi Spitalul Clinic Militar Central.
Ca o consecinţă a condamnării, instanţa urmează ca în baza art. 1 C. pr. pen., să oblige inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate în cauză de către stat şi în baza art. 193 C. pen. la plata cheltuielilor judiciare către partea vătămată.

COMENTARIU

Soluţionarea laturii civile a cauzei este eronată, întrucât inculpatul trebuia obligat şi la despăgubirile materiale, reprezentând contravaloarea autoturismului condus de partea civilă, care a fost distrus în momentul accidentului de circulaţie. Motivarea instanţei, de respingere a cererii părţii civile pentru aceste daune materiale, în raport de faptul că nu a fost sesizată cu judecarea infracţiunii de distrugere prevăzute de art. 217 C. pen., este contrară principiului răspunderii civile integrale pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, instituit de art. 998-1003 din C. civ.

în conformitate cu art. 998 C. civ., „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar prin art. 999 C. civ. se precizează că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa“.

Aplicarea în practică a principiului răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu a dezvoltat o diversitate cu totul deosebită de soluţii, unele soluţionate în timp de instanţele judecătoreşti, iar altele fiind şi în prezent controversate.

Printre problemele care privesc soluţii contrare în prezent este şi aceea, dacă prejudiciul la care este obligat inculpatul, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare din culpă prevăzute de art. 184 alin. 2 şi 4 C. pen., urmare a unui accident de circulaţie, cuprinde numai daunele (materiale şi moraie), reprezentând vătămarea sănătăţii părţii vătămate sau inculpatul trebuie obligat la prejudiciul integral, reprezentând atât vătămarea sănătăţii părţii civile, precum şi distrugerea sau deteriorarea unor bunuri (autoturism, obiecte de îmbrăcăminte etc.)

în opinia noastră, într-o cauză penală, în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală (prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 C. pen.), urmare a unui accident rutier, acesta trebuie obligat la plata prejudiciului integral, reprezentând atât despăgubirile pentru vătămarea sănătăţii victimei, cât şi acelea reprezentând distrugerea sau deteriorarea obiectelor de îmbrăcăminte şi a autoturismului în care se afla persoana vătămată, în momentul impactului.

în motivarea opiniei pe care o susţinem, invocând dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., din care rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ patru condiţii generale şi anume: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Urmare a unui accident rutier, sunt întrunite cumulativ aceste condiţii generale, din care rezultă că s-a provocat un prejudiciu unic, urmare a unei singure fapte ilicite, a unui unic raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, toate acestea având la origine imprudenţa cu care inculpatul a condus autoturismul său pe drumurile publice.

O primă concluzie care se evidenţiază este aceea că, din punct de vedere al răspunderii civile delictuale nu sunt elemente care să justifice împărţirea prejudiciului în daune reprezentând vătămarea sănătăţii părţii vătămate şi daune pentru distrugerea şi deteriorarea unor bunuri (îmbrăcăminte, autoturism etc.), care să determine proceduri diferite de recuperare, una penală şi alta civilă.

Nici nu este posibilă o asemenea împărţire, cu consecinţe diferite asupra procedurii de recuperare, din punct de vedere al răspunderii civile delictuale, întrucât condiţiile generale enumerate mai sus nu lasă loc vreunei interpretări diferenţiate a componentelor prejudiciului provocat printr-un accident rutier.

Unicitatea prejudiciului este determinată, aşa cum am arătat mai sus, de unicitatea culpei şi a faptei ilicite, precum şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

împrejurarea că fapta comisă de inculpat, prin care a provocat accidentul rutier respectiv, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă (prevăzută de art. 184 C. pen.) nu conduce la concluzia că partea civilă a suferit două prejudicii total diferite, cărora nu li se pot aplica decât două proceduri distincte una de alta, penală şi respectiv civilă.

In acest caz este vorba de două sau mai multe componente (cheltuieli pentru medicamente, supraalimentaţie, îngrijire, transport, intervenţii chirurgicale, contravaloare, îmbrăcăminte şi încălţăminte, contravaloare autoturism distrus sau avariat etc.) ale unuia şi aceluiaşi prejudiciu, provocat într-un singur accident rutier şi care, potrivit legii civile, trebuie să intre în conţinutul unei obligaţii de răspundere civilă delictuală.

Avarierea autoturismului persoanei vătămate este o simplă componentă a prejudiciului unic provocat prin accidentul rutier, nefiind provocată printr-o altă faptă ilicită de distrugere.

în conformitate cu art. 14 alin. 3 C. pr. pen., în cadrul procesului penal „repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile”, iar în cazul de faţă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile generale privind răspunderea civilă delictuală, prin exercitarea acţiunii civile, alături de acţiunea penală.

Din analiza prevederilor art. 998-1003 C. civ. şi a art. 14 C. pr. pen., rezultă o a doua concluzie şi anume, prin admiterea acţiunii civile, în cadrul procesului penal, trebuie să fie obligat inculpatul la repararea integrală a prejudiciului, cu toate componentele sale, inclusiv daunele privind deteriorarea autoturismului persoanei vătămate, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că inculpatul a fost judecat numai pentru vătămare corporală din culpă, nu şi pentru infracţiunea de distrugere (prevăzută de art. 217 C. pen.), pentru angajarea răspunderii civile delictuale fiind necesară şi suficientă existenţa unei fapte ilicite.

Respingerea daunelor materiale reprezentând distrugerea autoturismului persoanei vătămate, în procesul penal, cu recomandarea de a se formula acţiune separată la instanţa civilă, nu are fundament juridic şi nici justificare practică şi apare, în acelaşi timp, ca o violare a dispoziţiilor art. 1, 2, art. 4, art. 346 şi ale art. 347 C. pr. pen.

în conformitate cu art. 1 alin. 2 C. pr. pen, „procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia …“, iar potrivit dispoziţiilor art. 4 C. pr. pen.” … instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal.”

Nici o eventuală întârziere a soluţionării procesului penal nu poate justifica soluţia admiterii parţiale a acţiunii civile, deoarece într-o asemenea situaţie, soluţia este dată de art. 347 C. pr. pen., potrivit căruia „instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă, în cazul când rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale.