Acţiune civilă exercitată în cadrul procesului penal. Necesitatea dovedirii daunelor materiale


Potrivit art. 62 din Codul de procedură penală, în vederea aflării adevărului, instanţa de judecată este obligată să lămurească cauza sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce priveşte latura ei civilă, pe bază de probe, sens în care, conform art. 67 din Codul de procedură penală, părţile pot propune probe şi cere administrarea lor.

Spre deosebire de daunele morale, al căror cuantum se stabileşte de instanţă prin apreciere, existenţa daunelor materiale şi a întinderii acestora trebuie dovedite prin administrarea de probe.

(.Decizia nr. 1288 din 13 septembrie 2002 – Secţia a Il-a penală)

Prin Sentinţa penală nr. 1782 din 27 noiembrie 2000 a Judecătoriei Buftea, în baza art. 182 alin. 1 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul C.G. la 2 ani închisoare.

A fost admisă în parte cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă V.G. şi a fost obligat inculpatul la 10.000.000 lei daune materiale şi la 15.000.000 lei daune morale către partea civilă.

S-a reţinut că la 2.10.1997, în jurul orei 21,00, în timp ce se aflau într-un bar pe raza comunei Pantelimon, între inculpat şi partea vătămată a izbucnit un conflict pe fondul unor neînţelegeri anterioare, condiţii în care inculpatul a aplicat părţii vătămate mai multe lovituri cu ajutorul unei bâte peste mâini şi picioare, precum şi în cap, după care l-a trântit la pământ.

în urma loviturilor primite, partea vătămată a fost transportată la Spitalul Titan unde i s-au acordat primele îngrijiri medicale şi unde a rămas internată 52 de zile.

Din actele medico-legale existente la dosar rezultă că partea vătămată a suferit leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare în total 65 – 75 de zile de îngrijiri medicale, prezentând la data ultimei examinări sechele posttraumatice neuropsihice care scad capacitatea de muncă, corespunzător gradului III de invaliditate ce constituie infirmitate permanentă.

Leziunile nu i-au pus în primejdie viaţa.

împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, solicitând redozarea pedepsei, iar pe latura civilă obligarea sa la despăgubiri către partea civilă numai în măsura în care ele au fost dovedite de aceasta din urmă.

Prin Decizia penală nr. 432/A din 23.03.2001 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.

S-a reţinut că, în raport de fapta săvârşită, vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. 1 din Codul penal, la aplicarea pedepsei inculpatului instanţa de fond a dat eficienţă juridică tuturor criteriilor generale înscrise în art. 72 din Codul penal, astfel încât coborârea pedepsei sub minimul special ar fi nejustificată.

în ce priveşte despăgubirile civile sub forma daunelor materiale, tribunalul a apreciat că, deşi partea vătămată nu a făcut probe pe latura civilă, acestea sunt întemeiate, întrucât faţă de numărul mare de îngrijiri medicale (în total 75 de zile de spitalizare) cele 10.000.000 lei acordate părţii civile de către instanţa de fond sunt de natură a satisface cerinţele înscrise în art. 998 din Codul civil, având în vedere cheltuielile suplimentare efectuate pentru refacerea sănătăţii, care sunt de notorietate (tratament medical, hrană etc).

împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul C.G.

Examinând recursul declarat de inculpat, Curtea a constatat că din oficiu în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 din Codul de procedură penală, acesta influenţând asupra hotărârilor pronunţate în cauză în defavoarea inculpatului în ce priveşte latura civilă a cauzei.
Curtea a constatat că, la termenul din 15.05.2000, cu ocazia rejudecării în fond a cauzei, partea vătămată V.G. a formulat pretenţii civile în cauză în cuantum de 90.000.000 lei daune morale şi 10.000.000 lei daune materiale, pretenţii care au fost admise în parte de prima instanţă care a dispus obligarea inculpatului la 15.000.000 lei daune morale şi 10.000.000 lei daune materiale, soluţie menţinută şi de către instanţa de apel.

Dacă în ce priveşte daunele morale, Curtea consideră că acestea nu pot fi cenzurate pe calea recursului, devolutiv eminamente asupra chestiunilor de drept, şi nu asupra celor de fapt (cum este şi situaţia daunelor morale, care sunt rezultatul aprecierii la care au ajuns instanţele învestite cu soluţionarea fondului cauzei), în ce priveşte daunele materiale, în cauză s-a comis o gravă eroare de fapt, constând într-o contradicţie evidentă, esenţială şi de necontestat între ceea ce spune dosarul prin actele sale şi ceea ce spun instanţele prin hotărârile recurate.

Astfel, deşi la termenul la care a formulat pretenţii civile, părţii civile i-a fost încuviinţată, în dovedirea acestora, proba cu doi martori, martori a căror identitate nu a fost indicată de partea civilă în ciuda dispoziţiilor instanţei de la termenele din 15.05.2000 şi din 9.10.2000, partea civilă nu a înţeles să administreze nici o probă în dovedirea daunelor materiale a căror existenţă, respectiv întindere, trebuie dovedită şi motivată de instanţă, spre deosebire de daunele morale a căror stabilire se face prin apreciere.

Potrivit art. 62 din Codul de procedură penală, în vederea aflării adevărului, instanţa de judecată este obligată să lămurească cauza sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce priveşte latura ei civilă, pe bază de probe, sens în care, conform art. 67 din Codul de procedură penală, părţile pot propune probe şi cere administrarea lor.

Este necontestat faptul că în urma leziunilor suferite partea vătămată a suferit internări în spital, însă simpla existenţă a acestei împrejurări nu este de natură a conduce la concluzia că pretenţiile civile sub forma daunelor materiale sunt justificate şi deci dovedite în cauză, întrucât “sunt de notorietate”. A accepta o asemenea concluzie, ar însemna că ori de câte ori este vorba de situaţii în care părţile vătămate au suferit internări în spital, acest fapt, prin el însuşi, ar conduce la ideea că pretenţiile civile sub forma cheltuielilor efectuate sunt dovedite în cauză, dispensând astfel partea civilă de obligaţia de a administra în acest sens probe, contrar art. 62 şi 67 din Codul de procedură penală şi principiului că cel care face o cerere în faţa instanţei trebuie să o şi probeze.

în aceste condiţii, reţinând că în cauză pretenţiile civile sub forma daunelor materiale se justifică şi deci sunt dovedite, instanţele de fond, respectiv de apel, au comis o gravă eroare de fapt care afectează soluţionarea laturii civile a cauzei în condiţiile în care la dosar, cum de altfel tribunalul şi recunoaşte, partea vătămată nu şi-a făcut probe pe latură civilă, în speţă, în ce priveşte daunele materiale.

Pentru aceste considerente, Curtea a admis recursul declarat de inculpat, a casat în totalitate decizia penală şi în parte sentinţa primei instanţe şi rejudecând, în fond, a înlăturat obligarea inculpatului la plata către partea civilă a sumei de 10.000.000 lei cu titlu de daune materiale.