în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei penale, este dominant principiul disponibilităţii, astfel că numai partea vătămată poate decide dacă se constituie parte civilă, precum şi să precizeze întinderea despăgubirilor ce le solicită, propunând probele necesare şi utile în acest sens.
Sarcina de a administra aceste probe revine exclusiv părţii civile.
Prin sentinţa penală nr. 171 din 11.05.1999 a Judecătoriei Olteniţa, inculpatul B.M. a fost condamnat la două pedepse de câte 10 luni închisoare fiecare, pentru săvârşirea a două fapte de vătămare corporală din culpă (art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal).
Conform art. 33 lit. a -34 lit. b Cod penal, s-a hotărât ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 luni închisoare.
în temeiul art. 81 şi 82 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o perioadă de 2 ani şi 10 luni, punându-se în vedere inculpatului prevederile art. 83 Cod penal.
Au fost admise în parte cererile părţilor civile C.A. şi M.N., dispunându-se obligarea inculpatului la plata către acestea, cu titlu de daune morale, a sumelor de 15.000.000 lei, respectiv 5.000.000 lei.
A mai fost obligat inculpatul la plata către unitatea medicală ce a asigurat tratamentul părţilor civile a cheltuielilor de spitalizare.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de despăgubiri civile formulată de Institutul Oncologic din Bucureşti.
Instanţa de fond, din probele administrate în cauză, a reţinut că inculpatul, conducând autoturismul proprietate personală, a efectuat o depăşire imprudentă, împrejurare în care a tamponat frontal un alt autoturism, care
circula regulamentar din sens invers. In urma impactului produs, au fost vătămate corporal grav două persoane, care s-au constituit părţi civile în cauză. Acestea au fost internate în spital, necesitând ample şi îndelungate tratamente şi îngrijiri medicale.
Instanţa de fond a acordat celor două ale accidentului numai daune morale, cu motivarea că nu s-a administrat nici o probă în susţinerea sumelor pe care le-au pretins cu titlu de despăgubiri civile.
Cererea de despăgubiri civile, formulată de Institutul Oncologic Bucureşti – unde una dintre victime a fost ulterior internată – a fost respinsă, ca nefondată, întrucât nu există nici o legătură de cauzalitate-între accidentul de circulaţie şi îngrijirile medicale acordate de această instituţie sanitară.
împotriva sentinţei mai sus arătate au declarat apeluri inculpatul – care a pretins că nu este singurul vinovat de producerea accidentului – şi cele două părţi civile, persoane fizice – care au pretins că, nejustificat, li s-au respins pretenţiile materiale şi că instanţa fondului a fost lipsită de rol activ.
Prin decizia penală nr. 211/Â din 14.07.1999 a Tribunalului Călăraşi, au fost respinse, ca nefondate, cele trei apeluri, reţinându-se că sentinţa apelată este legală şi temeinică sub toate aspectele de fapt şi de drept.
împotriva acestei decizii au declarat recurs părţile civile M.N. şi C.A., invocând că instanţa de fond şi instanţa de apel au fost lipsite de rol activ şi că acestea aveau obligaţia de a dispune şi de a administra din oficiu probele necesare pentru stabilirea completă şi corectă a adevărului pe latura civilă a cauzei.
Curtea apreciază că recursurile de faţă nu sunt fondate.
Constituindu-se părţi civile încă din faza de urmărire penală, cele două părţi vătămate, prin mandatarii lor, au solicitat la instanţa de fond proba cu acte în dovedirea pretenţiilor lor.
Apreciind utile probele, instanţa le-a încuviinţat şi a acordat termenul necesar în vederea administrării acestor probe.
La dosarul cauzei au fost depuse o serie de copii ale unor acte medicale, privind pe partea civilă C.A.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, cele două părţi civile şi-au precizat pretenţiile şi au solicitat ca instanta de fond, dacă consideră neîndestulătoare dovezile administrate în latura civilă a cauzei, să dispună din oficiu suplimentarea acestor probe.
Potrivit art. 17 Cod procedură penală, acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu atunci când persoana vătămată este o unitate din cele la care se referă art. 145 Cod penal ori este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
în speţă, părţile vătămate nu se încadrează în nici una din prevederile enumerate de textul mai sus arătat, fiind persoane fizice majore cu capacitate de exerciţiu deplină.
Este adevărat că art. 65 alin. 1 Cod procedură penală prevede că sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată, numai că, în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei penale este dominant principiul disponibilităţii, astfel că partea vătămată este singura în măsură să decidă dacă se constituie parte civilă şi să precizeze cuantumul pretenţiilor sale, apoi să administreze probele necesare în dovedirea pretenţiilor.
Mai mult, art. 1169 prevede că „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.
Propunând generic proba cu acte şi depunând la dosarul cauzei numai înscrisuri fără relevanţă şi concludenţă, privind pretenţiile formulate, manifestând pasivitate în ceea ce priveşte suplimentarea probatoriilor, părţile civile nu se pot prevala de prevederile art. 129 şi 130 Cod procedură civilă şi nu pot transfera organelor judiciare sarcina de administrare a probelor pe latura civilă a cauzei.
Aşa fiind, se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de părţile civile. (Judecator Lucian Popescu – sectia I penala CAB)
(Secţia l-a penală, decizia penală nr. 1.725/1999)
