Acţiune civilă exercitată în cadrul procesului penal. Răspundere civilă delictuală. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Răspunderea pentru “fapta lucrului”. Condiţii. Răspunderea asigurătorului. Condiţii. Calitate procesuală


1. Simpla încredinţare a autovehiculului de către proprietar unei alte persoane, având drept consecinţă producerea unui accident de către aceasta din urmă, nu poate atrage răspunderea proprietarului pentru accidentul persoanei căreia i-a încredinţat autovehiculul spre a-l conduce, în lipsa dovedirii existenţei unui raport de prepuşenie între cei doi.

Tragerea la răspundere a celui ce deţine paza juridică a lucrului are loc în baza art. 1000 alin. 1 din Codul civil, iar răspunderea celui ce deţine paza materială (în speţă conducătorul autovehiculului) este angajată în temeiul art. 998 – 999 din Codul civil, ca răspundere pentru fapta proprie, nefiind vorba într-o asemenea ipoteză despre o răspundere pentru fapta altuia, care să atragă incidenţa art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală.
2. Legea nr. 136/1995 recunoaşte un drept de opţiune în favoarea părţii civile, nu şi o solidaritate între asigurător şi persoana responsabilă de accident. în situaţia în care persoana păgubită se îndreaptă împotriva inculpatului, pentru plata despăgubirilor civile, ca persoană vinovată de producerea accidentului şi responsabilă de producerea pagubei, citarea în proces a asigurătorului este obligatorie (art. 54 alin. 4 din legea sus-menţionată), însă numai pentru a asigura opozabilitatea faţă de asigurător a hotărârii instanţei cu privire la cuantumul despăgubirilor civile datorate în cauză.

în consecinţă, prin hotărâre judecătorească va fi obligat exclusiv inculpatul la plata despăgubirilor civile, urmând ca asigurătorul să plătească efectiv aceste despăgubiri, însă numai dacă a fost citat în cauză.
Obligaţia de plată a acestor despăgubiri are ca temei contractul de asigurare, nefiind vorba despre o răspundere pentru fapta altei persoane, în sensul şi, în consecinţă, nici despre calitatea de parte responsabilă civilmente a asigurătorului în procesul penal, în sensul art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pentru aceleaşi considerente nu se poate vorbi nici despre o solidaritate între inculpat şi asigurător, deoarece, potrivit art. 1041 din Codul civil, solidaritatea nu se prezumă, ea rezultă expres fie din lege, fie din voinţa părţilor.

(Decizia nr. 252 din 15 februarie 2001 – Secţia a Il-a penală)

Prin Sentinţa penală nr. 352 din 14.09.2000, Judecătoria Urziceni, în baza art. 178 alin. 2 din Codul penal, a condamnat inculpatul A.N. la 3 ani închisoare, iar în temeiul art. 184 alin. 2 şi 4 din Codul penal a condamnat acelaşi inculpat la 2 ani închisoare. Infracţiunile fiind săvârşite în concurs, instanţa a făcut aplicarea art. 33- 34 din Codul penal, dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 81 din Codul penal.

Soluţionând latura civilă a cauzei, instanţa a obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente P.M. şi cu societatea de asigurare-reasigurare S.C. “A.” S.A. – Sucursala Constanţa la plata a 65 milioane lei, reprezentând cheltuielile de înmormântare, 50 milioane lei daune morale către partea civilă D.E. şi la 22.886.461 lei plus dobânda legală, de la rămânerea definitivă a hotărârii până la achitarea debitului, către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 17.07.1999, inculpatul a urcat la volanul autoutilitarei de la Moineşti cu destinaţia Bucureşti.

în autoutilitară se mai aflau numiţii P.T. şi P.L., soţi, care se deplasau în Bucureşti în interes personal.

în jurul orei 6,45, autoutilitara a ajuns din urmă o căruţă, care se deplasa în acelaşi sens de mers, căruţă care a fost lovită frontal de autodubă.

în încercarea de a efectua manevra la stânga şi a reintra în carosabil, autoduba s-a răsturnat, iar în urma accidentului a rezultat decesul numitului D.T., care conducea căruţa, şi vătămarea corporală a numitei D.E.

Atât din declaraţiile inculpatului, cât şi din cele ale martorilor audiaţi, precum şi din raportul de expertiză tehnică rezultă că inculpatul a circulat fără să ia măsurile elementare de siguranţă, în sensul că a circulat pe banda de rezervă, adică pe banda de staţionare pentru urgenţe, astfel cum aceasta a fost delimitată, acceptând în acest fel riscul de a întâlni pietoni, căruţaşi sau vehicule staţionate.

împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni, părţile responsabile civilmente şi inculpatul.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni a criticat sentinţa, printre altele, şi pentru încălcarea dispoziţiilor art. 1000 alin. 3 din Codul civil. S-a mai invocat încălcarea prevederilor Legii nr. 136/1995.

Partea responsabilă civilmente P.T. şi societatea de asigurări au criticat sentinţa pentru introducerea lor în cauză, în mod greşit, în calitate de părţi responsabile civilmente.

Inculpatul a susţinut că pedeapsa aplicată este prea mare, iar cuantumul despăgubirilor acordate părţii civile este ridicat.
Prin Decizia penală nr. 462/A din 08.12.2000, Tribunalul Ialomiţa a admis toate apelurile declarate în cauză şi desfiinţând în parte sentinţa a redus pedepsele şi a înlăturat obligarea părţilor responsabile civilmente la plata despăgubirilor civile şi a cheltuielilor judiciare.

împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recurs inculpatul şi partea civilă, invocând motivul de casare prevăzut de art. 385 ind 9 pct. 171 din Codul de procedură penală, în sensul că, în mod greşit, tribunalul a înlăturat răspunderea solidară a proprietarului autoturismului, respectiv P.T., la plata despăgubirilor civile, întrucât acesta, în calitate de proprietar, avea paza juridică a autoturismului implicat în accident şi trebuie să răspundă pentru prejudiciul cauzat părţii civile.

De asemenea, hotărârea instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul obligării societăţii de la plata despăgubirilor civile, întrucât, în calitate de asigurător, această societate poate fi chemată în judecată de persoanele păgubite în limitele stabilite de contractul de asigurare, fiind vorba despre o solidaritate între debitori, conform art. 1039 şi următoarele din Codul civil.

Examinând recursurile declarate în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a cazului de casare menţionat, Curtea constată că acestea sunt nefondate.

în ceea ce priveşte obligarea în solidar a asigurătorului, alături de inculpat, la plata despăgubirilor civile către partea civilă, Curtea reţine că, potrivit Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, persoana păgubită prin producerea accidentului se poate îndrepta pentru acoperirea prejudiciului suferit fie împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, fie direct împotriva asigurătorului. în acest din urmă caz, temeiul juridic îl constituie contractul de asigurare pentru despăgubirile datorate de asigurător chiar şi în cazul în care cel răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul, cum este cazul în speţă.

Rezultă că legea recunoaşte un drept de opţiune în favoarea părţii civile, însă nu şi o solidaritate între asigurător şi persoana responsabilă de accident. în situaţia în care persoana păgubită se îndreaptă împotriva inculpatului, ca persoană vinovată de producerea accidentului şi responsabilă de producerea pagubei, citarea în proces a asigurătorului este obligatorie (art. 54 alin. 4 din legea sus-menţionată), însă numai pentru a asigura opozabilitatea faţă de asigurător a hotărârii instanţei cu privire la cuantumul despăgubirilor civile datorate în cauză. în caz contrar, asigurătorul ar putea refuza în viitor, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, plata despăgubirilor, fiind necesar un nou proces, de această dată direct împotriva asigurătorului, prin care acesta să fie obligat la plata despăgubirilor civile către partea civilă.

Cu alte cuvinte, în măsura în care partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal, urmează ca, prin hotărârea instanţei, să fie obligat exclusiv inculpatul la plata despăgubirilor civile, urmând ca asigurătorul să plătească efectiv aceste despăgubiri, însă numai dacă a fost citat în cauză, hotărârea fiindu-i astfel opozabilă.

Obligaţia de plată a acestor despăgubiri are ca temei contractul de asigurare, nefiind vorba despre o răspundere pentru fapta altei persoane, în sensul Codului civil, şi, în consecinţă, nici despre calitatea de parte responsabilă civilmente a asigurătorului în procesul penal, în sensul art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pentru aceleaşi considerente nu se poate vorbi nici despre o solidaritate între inculpat şi asigurător, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 1041 din Codul civil, solidaritatea nu se prezumă, ea trebuind să rezulte expres fie din voinţa părţilor, fie din lege.

Nefondate sunt criticile cuprinse în recursurile inculpatului şi părţii civile şi în ceea ce priveşte obligarea numitului P.T., proprietarul autodubei implicate în accident, la plata despăgubirilor civile, în solidar cu inculpatul.

Potrivit art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală, partea responsabilă civilmente este persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului. în sistemul Codului civil român, răspunderea pentru fapta altei persoane este angajată exclusiv în cazul părinţilor (pentru fapta copiilor minori), al institutorilor şi meşteşugarilor (pentru faptele elevilor, respectiv ucenicilor) şi al comitenţilor (pentru faptele prepuşilor). Rezultă că numai în aceste cazuri poate fi vorba despre calitatea de parte responsabilă civilmente, cu consecinţa răspunderii solidare a acesteia şi a celui vinovat de fapta ilicită pentru prejudiciul cauzat persoanei vătămate.

în speţă, este indubitabil că nu ne aflăm în nici una dintre situaţiile enumerate anterior, în condiţiile în care din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul era angajat cu convenţie civilă la S.C. “T.” S.R.L., iar maşina implicată în accident era proprietatea numitului P.T., şi nu a societăţii sus-menţionate. De asemenea, conducerea de către inculpat a autodubei implicate în accident s-a realizat în mod ocazional, nefiind nici o legătură între fapta comisă şi atribuţiile ce-i reveneau inculpatului, potrivit contractului încheiat cu societatea de mai sus. în consecinţă, nefiind întrunită nici una dintre cele două condiţii speciale prevăzute de art. 1000 alin. 3 din Codul civil, nu poate fi angajată răspunderea numitului P.T., în calitate de comitent, pentru accidentul comis de inculpat.

în ceea ce priveşte aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 1000 alin. 1 din Codul civil, Curtea reţine că prezumţia de responsabilitate instituită prin acest text se referă la paza juridică concretizată în dreptul de folosinţă, control şi directivă asupra lucrului, cu toate consecinţele în ceea ce priveşte răspunderea, care decurg din aceasta. Dacă tragerea la răspundere a celui ce deţine paza juridică a lucrului are loc în baza art. 1000 alin. 1 din Codul civil, răspunderea celui ce deţine paza materială (în speţă conducătorul autovehiculului) este antrenată în baza art. 998 – 999 din Codul civil, ca răspundere pentru fapta proprie, nefiind vorba, într-o asemenea ipoteză, despre o răspundere pentru fapta altuia, care să atragă incidenţa art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Simpla încredinţare a autovehiculului de către proprietar unei alte persoane, având drept consecinţă producerea unui accident de către aceasta din urmă, nu poate atrage răspunderea proprietarului pentru accidentul produs, decât în condiţiile dovedirii lipsei de diligenţă în alegerea persoanei căreia i-a încredinţat autovehiculul spre a-l conduce (de exemplu, în situaţia în care aceasta nu avea permis de conducere) ori a dovedirii existenţei unui raport de prepuşenie între cei doi (ipoteză care în speţă este exclusă, potrivit celor expuse anterior). Mai mult, pentru a fi vorba despre “o faptă a lucrului”, în sensul art. 1000 alin. 1 din Codul civil, aceasta trebuie să se fi adăugat, ca forţă de sine stătătoare, preponderentă, la simpla energie umană care i-a determinat acţiunea, iar nu să fie o prelungire a gestului uman declanşator, dependent la rându-i de abilităţile celui ce deţine paza materială.

Pentru toate aceste considerente, constatând nefondate criticile formulate şi neexistând un alt caz de casare care să poată fi luat în considerare din oficiu,
Curtea urmează a respinge recursurile declarate în cauză şi a obliga recurenţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.