C. proc. pen., art. 14 C. civ., art. 998, art. 999
în cazul infracţiunii de vătămare corporală din culpă, inculpatul poate fi obligat la plata unor despăgubiri sub forma unor prestaţii periodice lunare, justificate pe necesitatea suportării unor cheltuieli suplimentare din partea părţii vătămate şi avân-du-şi temeiul juridic în dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Aceste prestaţii trebuie revizuite şi pot fi înlăturate în ipoteza vindecării complete.
Decizia penală nr. 689/R din 17 noiembrie 2005 – M.B.
Prin sentinţa penală nr. 186/2004, Judecătoria Făgăraş, învestită în al doilea ciclu procesual, după trimiterea cauzei spre rejudecare, cu soluţionarea acţiunii civile a cauzei în condiţii de legală citare a părţilor, în temeiul art. 14 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 999 C. civ. şi art. 49 şi art. 54 din Legea nr. 136/1995, combinat cu art. 10 din H.G. nr. 1194/2002, a obligat inculpatul V.C., condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., în solidar cu asigurătorul Societatea de Asigurări U. SA, la plata următoarelor despăgubiri civile: către C.N.A.S. Braşov suma de 26.490.728 lei cheltuieli de spitalizare, plus dobânzile legale prevăzute de art. 2 din
O.G. nr. 9/2000, începând cu data pronunţării sentinţei şi până la plata integrală a sumei, iar către partea civilă S.V. suma de 660 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii cu titlul de despăgubiri civile şi suma de 1300 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii cu titlu de daune morale, suma de 50 Euro lunar sau echivalentul în lei la data plăţii cu titlu de despăgubiri periodice începând cu data pronunţării prezentei sentinţe şi până la completa vindecare a părţii civile.
întrucât prin decizia penală nr. 119/R/2004, Curtea de Apel Braşov a constatat că, deşi în speţă calitate de parte civilă a avut Spitalul Municipal Făgăraş, hotărârea s-a pronunţat în contradictoriu cu C.N.A.S. Braşov, a admis recursurile declarate, a menţinut soluţia cu privire la latura penală a cauzei (apreciind că încadrarea juridică dată faptei comise e legală şi că pedeapsa aplicată inculpatului răspunde pe deplin exigenţelor legii penale, subzistând o culpă concurentă a inculpatului şi a părţii civile în producerea evenimentului rutier) şi a trimis cauza spre rejudecare doar cu privire la modul de soluţionare a laturii civile a cauzei.
Rejudecând în această limită, prima instanţă, pornind de la dispoziţiile art. 998 C. civ., mai precis de la culpa inculpatului constând în aceea că, în timpul opririi şi staţionării vehiculului pe drumurile publice, a deschis portiera fară a se asigura în prealabil, acroşând partea vătămată care circula pe bicicletă, dar care, la rândul său, nu a păstrat în timpul depăşirii o distanţă laterală suficientă faţă de vehiculul depăşit, a purces, în virtutea regulilor privind responsabilitatea civilă, la punerea părţii vătămate într-o situaţie cât mai apropiată posibil de aceea pe care a avut-o anterior producerii faptului prejudi-ciabil. Funcţie de culpa concurentă reţinută cu prilejul soluţionării definitive a laturii penale, de gravitatea traumatismului suferit de partea vătămată, acesteia cauzându-i-se un prejudiciu funcţional major, în prezent putându-se deplasa numai cu ajutorul unui cadru metalic, necesitând supravegherea şi îngrijirea permanentă din partea altei persoane, prima instanţă i-a acordat contravaloarea medicamentelor administrate, contravaloarea plăţii de compactare, retribuţia plătită martorei P.E. care a însoţit-o pe partea civilă pe perioada spitalizării, suma achitată martorei B.E. în schimbul îngrijirii avute de gospodăria părţii civile în intervalul absenţei acesteia, costul alimentaţiei suplimentare necesare restabilirii sănătăţii, precum şi daune morale.
Tribunalul Braşov, prin decizia penală nr. 105/A/2005, admiţând apelul inculpatului şi al părţii responsabile civilmente, desfiinţând hotărârea atacată şi rejudecând, în baza art. 49 şi art. 54 din Legea nr. 136/1995, art. 24 C. proc. pen., a constatat că Societatea de Asigurări U. SA Timişoara are calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal şi a obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente, aceasta din urmă în limita sumei de 100 milioane lei, conform Ordinului nr. 8/2001 emis de Comisia de supraveghere a asigurărilor, la plata despăgubirilor părţilor civile. Totodată, a respins ca tardiv apelul părţii civile S.V.
împotriva hotărârii au declarat recurs inculpatul şi partea civilă S.V., Curtea de Apel Braşov, în compunerea majoritară, respingân-du-le ca nefondate.
Curtea a constatat, pe de o parte, că în mod corect apelul părţii civile a fost respins ca tardiv formulat, nerespectându-se întru totul termenul peremptoriu anume stipulat în acest sens (pronunţarea făcân-du-se la data de 21 mai 2004, apelul declarându-se la 18.06.2004), tribunalul aplicând corect prevederile art. 186 alin. (2) C. proc. pen., iar, pe de altă parte, că plata prestaţiilor periodice lunare, contestată de inculpat, se justifică prin nedispariţia prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, prejudiciu derivat din necesitatea suportării unor cheltuieli suplimentare, făcute periodic, ce pot fi revizuite ori practic înlăturate în ipoteza vindecării complete a părţii civile.
Văzând că handicapul creat antrenează efectiv cheltuielile noi menite a conduce partea vătămată către o ameliorare a stării sale, că acordarea acestor despăgubiri e condiţionată de menţinerea aceleiaşi stări de infirmitate, existentă la data pronunţării prezentei hotărâri, curtea, constatând că partea vătămată necesită supraveghere şi îngrijire permanentă în privinţa menajului şi igienei corporale, medica-mentaţie şi alimentaţie suplimentare, a respins şi recursul inculpatului, menţinând dispoziţiile hotărârilor atacate.
Mai mult, faptul că partea vătămată nu mai poate efectua în căminul său pe care o îndeplinea aici anterior producerii accidentării sale constituie un prejudiciu, deschizând dreptul la reparaţie, inclusiv pentru costul aferent plătit persoanei chemate a presta acest serviciu.
Respingerea recursurilor de faţă a fost corelată cu aplicarea C. proc. pen., inculpatului neputându-i-se agrava situaţia în propria-i cale de atac prin reţinerea dispoziţiilor deciziei nr. 1, dată în recursul în interesul legii de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Notă: Opinie separată. In dezacord cu opinia majoritară, apreciez că se impunea admiterea recursului declarat de inculpat şi respingerea în totalitate a acţiunii civile exercitate de partea civilă S.V., pentru următoarele considerente:
Inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 191/2002 a Judecătoriei Făgăraş la o pedeapsă de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen. şi a fost obligat la plata unor despăgubiri către partea civilă S.V. Prin decizia penală nr. 119/2004, Curtea de Apel Braşov a admis recursurile inculpatului şi părţii civile S.V. şi a casat hotărârile anterioare cu privire la modul de soluţionare a laturii civile a cauzei, trimiţând cauza spre rejudecare la instanţa de fond.
în consecinţă, s-a declanşat un nou ciclu procesual, instanţele de fond şi de apel soluţionând (corect) doar latura civilă a cauzei. Prin urmare, căile de atac exercitate de inculpat şi partea civilă S.V. împotriva deciziei penale nr. 105/2005 a Tribunalului Braşov devoluează în faţa instanţei de recurs numai latura civilă.
însă, deşi sesizată doar cu acţiunea civilă, instanţa de recurs are nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a examina dacă fapta imputată există, dacă ea întruneşte elementele vreunei infracţiuni şi dacă a produs vreo daună, iar numai în cazul în care constată că sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (conform art. 998 şi art. 999 C. civ.) poate obliga pe inculpat la plata despăgubirilor civile.
Temeiul obligării unui inculpat la plata unor despăgubiri civile îl constituie dispoziţiile art. 14 alin. (1) C. proc. pen., care prevăd că acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului. Deşi textul nu exprimă expres, este vorba de răspundere civilă delictuală reglementată de dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ. (pentru fapta proprie). în consecinţă, pentru a se putea exercita o acţiune civilă în procesul penal este necesar a fi întrunite anumite condiţii: 1) existenţa unui prejudiciu produs prin infracţiunea dedusă judecăţii; 2) existenţa unui raport de cauzalitate între infracţiune şi prejudiciul reclamat; 3) prejudiciul să fie cert şi să nu fi fost reparat;
4) existenţa unei manifestări de voinţă din partea celui vătămat în legătură cu dezdăunarea sa.
în speţa de faţă, persoana vătămată s-a constituit parte civilă până la citirea actului de sesizare, astfel că instanţele erau datoare să verifice şi îndeplinirea celorlalte condiţii.
în al doilea ciclu procesual (având ca obiect doar acţiunea civilă), instanţele, deşi au reţinut ca temei al obligării la plata despăgubirilor civile dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ. şi au reţinut că dreptul persoanei vătămate la despăgubire se naşte în momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, nu au mai verificat însă dacă sunt întrunite în fapt toate cerinţele pentru angajarea răspunderii civile delictuale şi au obligat pur şi simplu pe inculpat la plata despăgubirilor civile. Nici instanţa de recurs (în compunerea majoritară) nu a analizat existenţa condiţiilor răspunderii civile delictuale şi a procedat doar la verificarea cuantumului despăgubirilor acordate, considerând că latura penală a fost definitiv soluţionată (prin condamnarea inculpatului), iar hotărârea respectivă are autoritate de lucru judecat, nemai-putând fi puse în discuţie elementele răspunderii civile delictuale.
Trebuie precizat însă că dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen., care prevăd că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, nu sunt incidente în cauză.
Autoritatea de lucru judecat, dedusă din art. 22 C. proc. pen., are în vedere situaţia în care acţiunea civilă se exercită în faţa instanţei civile, ceea ce nu se regăseşte în cazul de faţă, deoarece ambele acţiuni, atât cea penală, cât şi cea civilă au fost exercitate împreună în procesul penal, partea civilă neînţelegând să folosească dispoziţiile art. 19 C. proc. pen. (care vizează acţiunea adresată instanţei civile).
în consecinţă, instanţele aveau obligaţia să constate îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictule şi să admită acţiunea civilă doar în cazul îndeplinirii tuturor acestor cerinţe, urmând ca apelul şi recursul exercitate în cauză să fie admise în funcţie de interesul părţii respective, prin respectarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac.
Această chestiune a mai fost ridicată în teoria şi practica judiciară, fiind posibil ca, de exemplu, partea civilă să atace cu apel şi recurs o hotărâre de condamnare dată de prima instanţă, pe considerentul că cuantumul despăgubirilor este necorespunzător pagubei suferite ca urmare a reţinerii greşite a provocării.
într-o asemenea situaţie, instanţa de recurs putea să constate că provocarea a fost greşit reţinută şi să înlăture în latura civilă culpa victimei, mărind despăgubirile civile la valoarea lor reală, fără a aduce vreo modificare soluţiei în latura penală a cauzei.
Dimpotrivă, este posibil ca prima instanţă să pronunţe o hotărâre de achitare a inculpatului şi să respingă sau să lase nesoluţionată cererea de despăgubiri, iar instanţa de apel sau recurs (învestite dor cu apelul sau recursul părţii civile) să poată constata existenţa infracţiunii, încadrarea juridică a acesteia, vinovăţia inculpatului şi raportul de cauzalitate. Pe această bază, instanţa putea să-l oblige pe inculpat la repararea pagubei în limita sumei pretinse de partea civilă. S-a arătat că, în asemenea situaţie, se va crea o contradicţie între hotărârea primei instanţe asupra acţiunii penale şi cea a instanţei de apel sau recurs asupra acţiunii civile, dar aceasta este o consecinţă necesară a faptului că instanţa ierarhic superioară are competenţa să soluţioneze acţiunea civilă în baza unui examen nou şi independent de examenul acţiunii penale.
Aceleaşi considerente sunt valabile şi în cazul de faţă, deoarece, deşi există o hotărâre definitivă de condamnare a inculpatului, se impunea o nouă examinare a acţiunii civile (atât în recursul inculpatului, cât şi în cel al părţii civile). Constatând că materialul probatoriu administrat în cauză nu a dovedit faptul că inculpatul a comis infracţiunea de vătămare corporală şi că nu este, deci, răspunzător de leziunile suferite de partea civilă, se impunea respingerea acţiunii civile (nefiind îndeplinite condiţiile cerute de lege), ca urmare a admiterii recursului declarat de inculpat.
O asemenea constatare se bazează pe analiza probelor aflate la dosar, respectiv procesul-verbal de cercetare la faţa locului, care nu relevă existenţa nici măcar a unei zgârieturi pe portiera vehiculului condus de inculpat, certificatul medico-legal ce atestă existenţa leziunilor părţii civile, declaraţiile acesteia în care susţine că, aflându-se pe bicicletă, a depăşit vehiculul inculpatului şi a fost lovită de portiera deschisă de acesta, căzând la pământ, şi declaraţiile inculpatului care declară că el nu a lovit pe partea civilă, văzând-o în faţa maşinii, căzută la pământ, după ce s-a dat jos din maşină. Având în vedere că, potrivit art. 75 C. proc. pen., declaraţiile părţii vătămate pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente, iar din dosarul cauzei nu rezultă nici un fel de date care să-i confirme susţinerile, rezultă că în speţa de faţă nu s-a dovedit existenţa unei infracţiuni comise de inculpat şi raportul de cauzalitate dintre această infracţiune şi leziunile părţii civile, astfel că acţiunea civilă exercitată în cauză nu este fondată, nefiind întrunite condiţiile cerute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale. (L.P.)
