Tribunalul CONSTANŢA Sentinţă civilă nr. 381 din data de 17.04.2015
TRIBUNALUL CONSTANȚA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.381
Ședința publică de la 07 aprilie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE – jud.
JUDECĂTOR-
GREFIER –
S-a luat în examinare apelul civil având ca obiect acțiune în răspundere delictuală, promovat de apelantul reclamant …, domiciliat în …, împotriva sentinței civile nr.9705/26.09.2014 pronunțată de Judecătoria … în dosarul civil nr.25971/212/2013, și apelul incident formulat de apelantul pârât …, cu sediul în …, împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu intimații pârâți …, cu sediul în …, …, cu sediul în …, …, cu sediul în ….
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă reprezentantul apelantului reclamant, avocat …, conform împuternicirii avocațiale nr.9/07.04.2015 depusă la dosar și reprezentantul intimaților pârâți … și …, … conform delegației depuse la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Prezentul apel este legal timbrat cu suma de 350 lei conform chitanței seria/nr.CT XWM 5713394 PJ/06.04.2015 depusă și anulată la dosar.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, prin care s-a evidențiat faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, după care:
Reprezentantul apelantului reclamant depune la dosarul cauzei împuternicirea avocațială și dovada achitării taxei de timbru aferente prezentului apel, respectiv chitanța seria CT XWM 5713394 PJ/06.04.2015 în sumă de 350 lei.
Întrebate fiind, părțile precizează că nu au alte cereri sau probe de formulat.
Instanța, având în vedere poziția procesuală a părților, constată terminată cercetarea judecătorească și, în raport de dispozițiile art.392 Cod procedură civilă, deschide dezbaterile asupra apelurilor.
Reprezentantul apelantului reclamant solicită admiterea apelului formulat, să se dispună schimbarea în tot a sentinței civile apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. Apreciază că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, nefiind incidente în cauză premisele care au dus la soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată prin decizia nr.6976/2004. Contrar celor reținute de prima instanță, consideră că în cauză sunt cumulativ îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale. Astfel, în legătură cu existența faptei ilicite, element despre a cărui existență prima instanță a reținut că nu se verifică în cauză întrucât pe toată perioada cercetării penale reclamantul a beneficiat de prezumția de nevinovăție, arată că cercetarea apelantului reclamant s-a făcut abuziv, în condițiile în care acesta nu a efectuat nicio acțiune din cele reținute prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța. Consideră că fapta ilicită a constat în cercetarea abuzivă a apelantului reclamant pentru o perioadă considerabilă de timp, iar prin punerea sub învinuire și punerea în mișcare a acțiunii penale în lipsă, acestuia i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil.
Pentru motivele susținute oral, cât și față de motivele dezvoltate pe larg în cuprinsul cererii de apel, solicită admiterea apelului principal.
În ceea ce privește apelul incident promovat de …, solicită respingerea acestuia ca nefondat.
Reprezentantul intimaților pârâți … și … solicită respingerea apelului formulat de apelantul reclamant … ca nefondat și menținerea hotărârii apelate ca fiind temeinică și legală.
În acest sens, arată că prin criticile referitoare la existența faptei ilicite nu se urmărește decât repunerea în discuție, în cadrul unui proces civil, a legalității desfășurării urmăririi penale și a probelor administrate în cursul acesteia. Precizează că apelantului reclamant îi revine obligația de a proba că sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, or în speță aceste condiții nu sunt îndeplinite. Apreciază că nu se poate reține existența unei fapte ilicite, câtă vreme procurorul de caz a instrumentat dosarul penal conform prevederilor legale, acționând în limitele permise de lege, raportat la actele existente la dosar.
De asemenea, arată că activitatea de urmărire penală nu este supusă unor termene limită, întrucât este necesară administrarea exhaustivă a probatoriului în temeiul căruia organele de urmărire penală pot aprecia asupra existenței sau inexistenței elementelor și indiciilor temeinice ale infracțiunilor. Astfel, durata urmăririi penale de aproximativ 2 ani nu poate fi considerată una excesivă, având în vedere pluralitatea de inculpați, cât și de infracțiuni reținute în sarcina acestora.
În ceea ce privește apelul incident formulat de pârâtul …, solicită respingerea acestuia ca nefondat întrucât statul este singurul în măsură să răspundă pentru faptele celor din subordinea sa, acesta având calitatea de garant al drepturilor cetățenești.
Instanța, în raport de dispozițiile art.394 Cod procedură civilă, declară închise dezbaterile și rămâne în pronunțare.
T R I B U N A L U L
Asupra apelurilor civile de față:
Prin sentința civilă nr.9705/26.09.2014, Judecătoria … a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul … în contradictoriu cu pârâtul … și a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții …, … și … ca efect al admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive; prin aceeași sentință, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului ….
S-a reținut că prin cererea înregistrată la data de 26.09.2013, reclamantul … în contradictoriu cu pârâții …, …, … și …, a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 200.000 lei reprezentând prejudiciu cauzat prin anchetarea abuzivă în dosarul nr.21/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, din care suma de 9.745 lei reprezintă despăgubiri materiale, iar suma de 190.255 lei reprezintă despăgubiri nepatrimoniale, sume actualizate cu indicele inflației, precum și obligarea pârâților la publicarea într-un ziar național a extrasului de pe hotărârea prin care vor fi obligați la plata de despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că prin Rechizitoriul nr.210/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța s-a dispus trimiterea sa în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.26 Cod penal raportat la art.215 alin.1, 3 și 4 din Codul penal, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal; s-a mai arătat că prin sentința penală nr.679/13.04.2007 a Judecătoriei Constanța s-a dispus achitarea sa, pentru lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, hotărâre rămasă definitivă (cu privire la dispozițiile hotărârii privind achitarea inculpatului) prin decizia penală nr.283/04.06.2008 a Tribunalului Constanța și decizia penală nr.589/29.09.2010 a Curții de Apel Constanța; s-a mai învederat că cercetarea penală a fost abuzivă, pe perioada celor 7 ani până la finalizarea procesului penal, fiind expus constant disprețului public prin aducerea în incinta parchetelor și a instanțelor pentru o fapta inexistentă; s-a mai susținut că a avut o carieră sportivă în plan pugilistic mai mult de 20 de ani, a demarat raporturi comerciale în cadrul …., societate la care a trebuit să renunțe imediat după debutul cercetărilor penale și trimiterea în judecată, implicarea în plan politic în perioada de desfășurare a anchetei penale a fost restrânsă, iar imaginea i-a fost afectată în rândul celor apropiați, cunoștințe, vecini, colegi.
Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.30 alin.6 din Constituția României, art.998-999 din Codul civil, art.1000 alin.3 din Codul civil, art.274 și art.242 alin.2 din Codul de procedură civilă, art.54 din Decretul nr.31/1954, art.6 paragraf 2 și art.8 din CEDO, art.89 din Legea nr.304/2004.
În probațiune, au fost depuse înscrisuri.
Prin întâmpinare, pârâții … și … au invocat excepția prescripției, excepția lipsei calității procesuale pasive a …, excepția inadmisibilității, iar pe fond au solicitat respingerea cererii.
Prin întâmpinare, pârâtul … a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
Prin întâmpinare, și pârâtul … a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția inadmisibilității, iar pe fond respingerea cererii ca nedovedită.
Prin Încheierea din 07.05.2014, instanța a respins ca neîntemeiată excepția prescripției, a calificat excepția inadmisibilității ca fiind apărare pe fondul cauzei și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de către pârâții …, …, … și ….
Prin Încheierea din 20.06.2014, instanța a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri, iar suplimentar pentru reclamant proba testimonială cu audierea martorilor …, … și ….
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, prima instanță a reținut următoarele:
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între cel chemat în judecată în calitate de pârât și titularul obligației din raportul juridic dedus judecății.
În speță, s-a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 200.000 lei reprezentând prejudiciu cauzat prin anchetarea abuzivă în dosarul nr.21/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, cerere întemeiată pe dispozițiile art.30 alin.6 din Constituția României, art.998-999 din Codul civil, art.1000 alin.3 din Codul civil, art.274 și art.242 alin.2 din Codul de procedură civilă, art.54 din Decretul nr.31/1954, art.6 paragraf 2 și art.8 din CEDO, art.89 din Legea nr.304/2004.
Conform HG nr.652/2009, … este organul de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului, care elaborează, coordonează și evaluează aplicarea strategiilor și programelor și asigură promovarea acestora, veghind la stricta aplicare a legii, în conformitate cu principiile democratice ale statului de drept.
Conform art.52 din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, conform art.94 alin.1 și 6 din Legea nr.303/2004 statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar persoana vătămată se poate îndrepta numai împotriva statului reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
În teoria de specialitate s-a arătat că între stat și magistrat nu există un raport de prepușenie în înțelesul art.1000 alin.3 și nici nu se poate
asimila raportul stat – magistrat cu un astfel de raport, care presupune o subordonare între prepus și comitent, cel din urma având dreptul de a da dispoziții obligatorii și de a dirija activitatea primului.
Prin urmare, răspunderea statului este o răspundere
directă, de apartenența dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale (decizia civilă nr.nr.422/17.01.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Față de aceste aspecte, instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului … și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții …, … și …, cu consecința respingerii acțiunii formulată de reclamant în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, s-au reținut următoarele:
Prin Rechizitoriul nr.210/P/2005 din 28.0.2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.26 Cod penal raportat la 215 alin.1, 3 și 4 din Codul penal, cu aplicarea art.41 alin.2 din același cod.
Prin sentința penală nr.679/13.04.2007 a Judecătoriei Constanța s-a dispus achitarea inculpatului …, pentru lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, hotărâre rămasă definitivă (cu privire la dispozițiile hotărârii privind achitarea inculpatului) prin decizia penală nr.283/04.06.2008 a Tribunalului Constanța și decizia penală nr.589/29.09.2010 a Curții de Apel Constanța.
Pentru antrenarea răspunderii civile a pârâtului pentru fapta proprie, pe temeiul dispozițiilor invocate de reclamant – art.998 și art.999 C.civ. 1864 (Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeala s-a ocazionat, a-l repara. Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa), trebuie dovedit: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul.
Prin urmare, instanța a analizat îndeplinirea cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale (existența unei faptei ilicite săvârșite de pârât, existența unui prejudiciu produs reclamantului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția pârâtului în săvârșirea faptei ilicite).
În ceea ce privește existența faptei ilicite, fapta procurorului ce a dispus trimiterea în judecată a persoanei nu poate fi considerată o faptă ilicită abuzivă, așa cum s-a reținut și prin decizia civilă nr.6976/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând că “actele de procedură săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria erorilor judiciare, pe toată perioada cercetării penale reclamantul a beneficiat de prezumția de nevinovăție”;.
De asemenea, actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria “erorilor judiciare”, pe toata perioada cercetării penale individul beneficiind de prezumția de nevinovăție.
Conform art.504 coroborat cu art.506 din Codul de procedură penală, acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită împotriva statului, de către persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare sau persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, cazuri neincidente în speță.
Instanța nu a reținut ca acțiuni abuzive punerea sub învinuire, punea în mișcare a acțiunii penale sau “stabilirea”; vinovăției de către Parchet (aspecte invocate de reclamant în dovedirea existenței faptei ilicite), întrucât pe toată perioada cercetării penale reclamantul a beneficiat de prezumția de nevinovăție, care, în speță, s-a și concretizat prin dispozițiile hotărârii definitive care a vizat achitarea reclamantului, pentru fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea sa în judecată.
Față de aceste aspecte, constatând că nu este îndeplinită condiția existenței faptei ilicite, una dintre condițiile cumulativ prevăzute pentru antrenarea răspunderii pe temeiul dispozițiilor art.998 și art.999 C.civ. invocate de reclamant, instanța a respins ca neîntemeiată cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul …, iar în temeiul art.453 din a constatat că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către pârâți.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat apel principal, iar pârâtul … a declarat apel incident.
În apelul principal, reclamantul a susținut că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică. În legătură cu existența faptei ilicite, a arătat că, în ciuda evidenței nevinovăției sale, cercetarea sa a fost abuzivă, în condițiile în care nu a efectuat absolut nicio acțiune dintre cele reținute în rechizitoriu, iar o minimă verificare prealabilă trimiterii în judecată ar fi prevenit coșmarul prin care a trecut.
A arătat că petentul nu s-a plâns de existența unei erori judiciare, ci de fapta abuzivă a procurorului de caz care, în lipsa probelor, a dispus trimiterea sa în judecată. Mai mult decât atât, chiar și după achitarea de către prima instanță, acuzarea a continuat, de aceeași manieră, să-l învinovățească, oferind aceleași probe care deja fuseseră analizate de către instanță. Astfel, fapta ilicită a constat în cercetarea abuzivă a petentului o perioadă considerabilă de către …, punerea sub învinuire în punerea în mișcare a acțiunii penale în lipsa, cu desăvârșire, a probelor și stabilirea e către aceeași instituție a “vinovăției”; petentului, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil și la prezumția de nevinovăție. Timp de 7 ani, până la finalizarea în mod definitiv a procesului prin pronunțarea instanțelor de judecată asupra nevinovăției petentului, acesta a fost expus în mod constant disprețului public prin aducerea în incinta parchetelor și a instanțelor pentru o faptă inexistentă, sentimentul de frustrare fiind accentuat și întreținut prin faptul conștiinței de nevinovăție
Petentul a avut o carieră sportivă în plan pugilistic, apărând culorile țării mai mult de 20 de ani, fiind câștigător a numeroase medalii în competiții naționale și internaționale, determinând atingerea unei poziții sociale care i-a creat un sentiment de prețuire de sine și respect din partea colectivității. A demarat mai multe raporturi comerciale prin intermediul …, la care a trebuit să renunțe după debutul cercetărilor penale și trimiterea în judecată, mulți dintre partenerii de afaceri pierzându-și încrederea în el, datorită publicității negative care i-a fost făcută la vremea respectivă. Prin urmare, și situația sa financiară s-a deteriorat, fiind nevoit să împrumute importante sume de bani pentru a face față cheltuielilor procesului. Marea majoritate a celor apropiați la început l-au evitat, apoi și-au exprimat explicit neîncrederea. Și implicarea pe plan politic a fost restrânsă în acea perioadă, datorită neîncrederii colegilor de partid, dar și a comunității din zona Eforie Sud.
Nimănui nu îi este permis să demareze o anchetă penală, să înceapă urmărirea penală, să pună în mișcare acțiunea penală, să efectueze percheziții domiciliare, să facă publice aceste demersuri, fără ca anterior să verifice veridicitatea acuzației, fără să asculte persoana anchetată și fără să îi dea dreptul să se apere, ori să finalizeze ancheta astfel pornită într-un termen rezonabil. Or, în măsura în care s-a făcut o eroare, dar care a avut consecințe dramatice asupra sa și a familiei sale, această eroare trebuie reparată pe calea acordării unor despăgubiri echivalente.
De asemenea, există legătură de cauzalitate între acțiunile ilicite săvârșite de către prepușii pârâților și prejudiciul produs, faptele fiind săvârșite cu vinovăție.
Pârâtul … a formulat apel incident, solicitând schimbarea în parte a hotărârii în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive.
În motivarea cererii, a arătat că reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art.504 C.pr.pen. rap. la art.52 alin.3 din Constituție, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Disp. art.504 C.pr.pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art.998-999 C.civ., această interpretare putând conduce la ideea că Statul are o răspundere nelimitată și necondiționată. Așa cum s-a decis și în jurisprudența ÎCCJ, răspunderea statului este o răspundere directă, însă este limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.
De asemenea, … a formulat întâmpinare la apelul principal, solicitând respingerea acestuia ca nefondat. A reluat susținerile din apelul incident și a arătat că în cauză nu suntem în prezența unei “erori judiciare”;, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, căci actele procedurale săvârșite de organele de cercetare penală nu pot fi încadrate în această categorie.
De asemenea, intimații … și … au solicitat prin întâmpinare respingerea apelului principal ca nefondat. A arătat că nu se poate reține existența unei fapte ilicite, câtă vreme procurorul de caz a instrumentat dosarul penal conform prevederilor legale, acționând în limitele permise de lege, raportat la actele existente la dosar. Nu se poate reține existența unui raport de subordonare, întrucât, sub aspectul îndeplinirii actelor de urmărire penală, procurorul nu este un prepus al instituției unde este încadrat, așa cum rezultă din prevederile art.64 alin.2 și art.68 din Legea nr.303/2004 republicată. Activitatea de urmărire penală nu este supusă unor termene limită, iar durata urmăririi penale – de aproximativ 2 ani – nu poate fi considerată excesivă în raport cu complexitatea cauzei, fiind menținut justul echilibru între exigența celerității procedurilor judiciare și principiul unei bune administrări a justiției.
Pretins afectare a imaginii publice și disprețul public la care apelantul reclamant susține că a fost supus prin aducerea sa în fața organelor judiciare penale și prin mediatizarea dosarului, nu reprezintă încălcări ale prezumției de nevinovăție, iar autoritățile naționale nu pot fi considerate responsabile pentru acțiunile presei.
De asemenea, s-a arătat că probele administrate în fața primei instanțe nu au fost apte să dovedească situația de fapt invocată de reclamant, sub aspectul afectării drepturilor sale personale nepatrimoniale și al evaluării despăgubirilor ce ar urma să compenseze prejudiciul.
În drept, s-au invocat disp. art.471 alin.5 rap. la art.205 C.pr.civ.
În drept, s-au invocat disp. art.471 alin.5 rap. la art.205 C.pr.civ.
Intimații … și … au formulat întâmpinare și față de apelul incident, solicitând respingerea acestuia ca nefondat. A arătat că în practica judiciară s-a statuat că statul este singurul care poate răspunde pentru organele sale coercitive. Aceasta se explică și prin faptul că autoritatea judecătorească, din care face parte și …, este una dintre cele trei puteri ale statului, astfel că tot statul, în calitate de garant al drepturilor cetățenilor, răspunde pentru eventualele pagube produse printr-una din formele de exercitare a autorității sale.
Analizând sentința apelată în raport de criticile formulate, tribunalul reține următoarele:
Cu privire la apelul incident declarat de pârâtul ….
Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul a invocat în drept disp. art.998-999 Cod civil și art.1000 alin.3 Cod civil 1864, care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului său.
Potrivit art.52 din Constituția României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, textul nefăcând distincție cu privire la natura erorii judiciare. Prin urmare, aceasta poate avea loc în cadrul activității judiciare, iar nu numai în situația prevăzută de art.504-506 C.pr.pen.
De asemenea, conform art.96 alin.1 și 6 din Legea nr.303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, “statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”;, iar pentru repararea prejudiciului “persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice”;.
Prin urmare, este exclusă teza răspunderii delictuale subsidiare a statului în raport de autoritățile care îi exercită atributele conferite prin lege. Curtea Constituțională reține în decizia nr.633/2005 că “problema erorilor judiciare se ridică în principal sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare celui care a suferit în mod injust de pe urma erorilor comise în sistemul judiciar, art.52 alin.3 din Constituție consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări”;.
Față de dispozițiile exprese ale dispozițiilor legale sus-citate, în mod corect prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului …, astfel că în temeiul disp. art.480 alin.1 rap. la art.472 alin.1 C.pr.civ. tribunalul va respinge apelul incident ca nefondat.
Cu privire la apelul principal declarat de apelantul reclamant ….
Situația de fapt ce a constituit premisa declanșării litigiului de față este următoarea:
Prin rechizitoriul nr.210/P din 28.04.2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, s-a dispus trimiterea în judecată a mai multor inculpați, între care și inculpatul …, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la înșelăciune în formă continuată, prevăzută de art.26 Cod penal raportat la art.215 alin.1, 3 și 4 Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal. Prin sentința Judecătoriei Constanța nr.679/13.04.2007 s-a dispus achitarea acestuia în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.d Cod procedură penală. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii. Având în vedere că nu există al infracțiunii de înșelăciune, deși faptele inculpatului … există în materialitatea lor există, acestea nu îmbracă forma complicității la infracțiunea de înșelăciune, lipsind elementele constitutive ale acestei infracțiuni.
Ulterior, prin decizia penală nr.283/4.06.2008 Tribunalul Constanța a respins apelul Parchetului, menținând dispozițiile sentinței penale în ceea ce îl privește pe inculpatul …. Prin decizia penală nr.589/29.09.2010 Curtea de apel Constanța a admis recursul Parchetului, însă a menținut decizia recurată în ceea ce îl privește pe …, reținând că “din probatoriul administrat nu reiese fără putință de tăgadă vinovăția”; sa.
În ceea ce privește temeiul juridic invocat de reclamant și apărările privind inadmisibilitatea acțiunii, susținute de intimații pârâți, tribunalul reține că prin art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale statele membre s-au obligat să asigure prin mecanismele interne (inclusiv prin cele jurisdicționale), protecția cetățeanului în fața ilegalităților, arbitrariului și abuzului instanțelor; ansamblul garanțiilor procedurale care permit punerea în valoare a drepturilor protejate prin Convenție este sintetic exprimat în sintagma “dreptul la un proces echitabil”;.
Convenția stabilește, totodată, că încălcarea unuia dintre aceste drepturi de către autoritățile naționale conferă titularului acestora un “drept de recurs efectiv în fața instanțelor naționale”; conform art.13, text care reflectă principiul subsidiarității consacrat de art.1 din Convenție, potrivit căruia protecția drepturilor omului este, în primul rând, responsabilitatea sistemului juridic național. Art.13 impune, prin urmare, statelor să prevadă o cale de atac internă pentru a face față substanței unei “plângeri”; credibile conform Convenției și să acorde reparații corespunzătoare pentru orice încălcare constatată.
Acesta fiind cadrul general de evaluare a tezei răspunderii civile delictuale, tribunalul reține că art.998 Cod civil 1864 (în vigoare la data săvârșirii faptei pretins cauzatoare de prejudiciu) invocat de reclamant enunță principiul răspunderii civile delictuale potrivit cu care “orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”;.
Această faptă trebuie să aibă caracter ilicit sau, mai nuanțat în cadrul activității organelor din sistemul judiciar, să fie vorba despre o eroare judiciară. În raport de aceste repere, tribunalul constată că nu se poate asimila calitatea de inculpat achitat cu aceea de persoană vătămată într-un proces penal (incluzând aici și urmărirea penală). Pe de altă parte, actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria “erorilor judiciare”;, pe toată perioada cercetării penale reclamantul beneficiind de prezumția de nevinovăție, care s-a și concretizat în speță prin achitarea sa chiar de prima instanță, soluția fiind menținută în căile de atac. De altfel, reclamantul nu s-a plâns de echitatea procedurii derulată în fața instanțelor, care s-au pronunțat în fapt și în drept asupra situației sale, și nici de încălcarea dreptului la apărare.
Pe de altă parte, în această materie instanțele nu sunt îndrituite să verifice legalitatea măsurilor procesuale luate de procuror în cursul urmăririi penale și să stabilească dacă a avut loc sau nu o “anchetare abuzivă”;, în condițiile în care nu s-a stabilit o atare situație într-o procedură disciplinară sau penală anterioară.
Faptul că procurorul, în exercitarea atribuțiilor funcției sale și în limitele permise de lege, a dispus trimiterea în judecată a reclamantului din prezenta cauză, nu poate fi calificat ca reprezentând o faptă cu caracter ilicit. Așadar, nu există faptă ilicită și nici vinovăție, în condițiile în care acesta a acționat în limitele permise legal și în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Potrivit art.64 alin.2 din Legea nr.303/2004, “în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile legii”;, așadar măsurile dispuse de procuror în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale, procurorul fiind liber să aprecieze asupra măsurilor luate.
Nu în ultimul rând, însă într-un mod cu totul subsidiar, susținerile apelantului reclamant nu pot fi reținute și pentru faptul că achitarea sa s-a dispus pentru lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracțiunii, și nu de exemplu, pentru că fapta nu există sau pentru că nu ar fi fost săvârșită de el.
O atare calificare nu poate primi nici faptul că împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în fond și în apel … a exercitat căile legale de atac, disp. art.68 din Legea nr.303/2004 statuând că “procurorul exercită, în condițiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pe care le consideră netemeinice și nelegale”;.
În consecință, în mod corect a apreciat prima instanță că nu există faptă ilicită, astfel că nu se mai pot face discuții asupra cuantumului daunelor pretinse.
În ceea ce privește durata urmării penale, deși prima instanță nu a analizat acest aspect, în cadrul apelului, care are un caracter devolutiv, tribunalul urmează a complini această lacună. Astfel, se reține că principiul ca procesul să se desfășoare într-un “termen rezonabil”; este parte componentă a noțiunii de “proces echitabil”; consacrat de art.6 paragraful 1 din Convenția la care am făcut trimitere mai sus. În cadrul urmăririi penale, care implică activitatea de strângere a probelor, de administrare a acestora, nu există un termen limită, astfel încât rezonabilitatea duratei în timp nu poate fi apreciată in abstracto, ci trebuie realizată în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale concrete.
În jurisprudența CEDO s-au conturat o serie de criterii în raport de care se poate aprecia acest termen rezonabil, cum ar fi complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților din proces, comportamentul autorităților statale competente, în special al autorității judecătorești. În speță, raportat la numărul de inculpați și de infracțiuni cercetate în speță, de probele administrate (înscrisuri, proba testimonială, raport de constatare tehnico-științifică grafoscopică), cauza a avut un caracter complex, astfel că durata de 2 ani a desfășurării cercetării penale nu poate fi caracterizată ca nerezonabilă ori excesivă.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, constatând că nu există motive de reformare a hotărârii primei instanțe, în temeiul disp. art.480 alin.1 C.pr.civ. tribunalul va respinge apelul principal ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge apelul principal promovat de apelantul reclamant …, domiciliat în … și apelul incident formulat de apelantul pârât …, cu sediul în …, împotriva sentinței civile nr.9705/26.09.2014 pronunțată de Judecătoria … în dosarul civil nr.25971/212/2013, în contradictoriu cu intimații pârâți …, cu sediul în …, …, cu sediul în …, …, cu sediul în …, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 07.04.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Jud. fond.
Red./tehnored. dec. apel jud. 29.04.2015/7 ex.
