C.p.cv., art.295-296, art. 20 din Constitutie, art. 4081 alin. (1) si (2) C.pr.penala, art.504 C.p.pen.
1. Reclamantul a fost condamnat definitiv prin decizia penala a Curtii Supreme de Justitie, Sectia penala, la pedeapsa închisorii pe o perioada de 2 ani si la interzicerea drepturilor prevazute de art. 64 lit. a si b Cod penal pe o perioada de 1 an, pentru savârsirea infractiunii prevazuta de art. 12 din Legea nr. 87/1994. În urma pronuntarii hotarârii Curtii Europene a Drepturilor Omului, reclamantul a obtinut rejudecarea procesului penal, ca urmare a admiterii cererii sale de revizuire formulata în temeiul dispozitiilor art. 4081 alin. 11 lit. a din Codul de procedura penala, prin decizia penala
Din interpretarea acestor dispozitii legale instanta retine ca pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiate pe dispozitiile art. 4081 alin. (1) si (2) C.pr.penala, este necesar ca instanta de revizuire sa constate ca:
Din interpretarea acestor dispozitii legale instanta retine ca pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiate pe dispozitiile art. 4081 alin. (1) si (2) C.pr.penala, este necesar ca instanta de revizuire sa constate ca:
1. printr-o hotarâre definitiva a Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a constatat încalcarea unor drepturi prevazute de Conventie (cum ar fi dreptul la protectia proprietatii private garantat de art. 1 din Primul Protocol aditional la conventie; dreptul la viata garantat de art. 2 din Conventie; dreptul de a nu fi supus la tortura, tratament inumane sau degradante garantat de art. 3; dreptul la siguranta si securitate garantat de art. 5, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6; dreptul la viata privata garantat de art. 8 din Conventie, dreptul la libertatea de exprimare garantat de art. 10, etc.);
1. printr-o hotarâre definitiva a Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a constatat încalcarea unor drepturi prevazute de Conventie (cum ar fi dreptul la protectia proprietatii private garantat de art. 1 din Primul Protocol aditional la conventie; dreptul la viata garantat de art. 2 din Conventie; dreptul de a nu fi supus la tortura, tratament inumane sau degradante garantat de art. 3; dreptul la siguranta si securitate garantat de art. 5, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6; dreptul la viata privata garantat de art. 8 din Conventie, dreptul la libertatea de exprimare garantat de art. 10, etc.);
2. consecintele grave ale încalcarii unuia dintre drepturile fundamentale ale omului continua sa se produca în prezent si nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotarârii pronuntate.
2. consecintele grave ale încalcarii unuia dintre drepturile fundamentale ale omului continua sa se produca în prezent si nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotarârii pronuntate.
2. Decizia penala pronuntata în procedura revizuirii reglementata prin dispozitiile art. 4081 alin. (1) si (2) C.pr.penala nu a avut în vedere si remedierea consecintelor produse în persoana reclamantului prin condamnarea pe nedrept.
Consecintele produse în persoana reclamantului prin condamnarea pe nedrept ar fi putut fi remediate în procedura revizuirii reglementata prin dispozitiile art. 4081 alin. (1) si (2) C.pr.penala doar în ipoteza în care reclamantul ar fi invocat o hotarâre anterioara prin care Curtea E.D.O. ar fi constatat încalcarea acestui drept fundamental (dreptul la despagubiri pentru erori judiciare), adica al carei dispozitiv sa cuprinda constatarea de încalcare a dispozitiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Conventia E.D.O.
Din examinarea hotarârii pronuntate de Curtea E.D.O., cât si a considerentelor care au stat la baza pronuntarii deciziei penale a Înaltei Curti de Casatie, instanta constata ca reclamantul nu a obtinut o asemenea condamnare împotriva României si nici nu a invocat o asemenea ipoteza în fata instantei de revizuire. De aceea, Curtea apreciaza ca actiunea de fata, în care reclamantul invoca faptul ca a fost achitat definitiv în urma rejudecarii unei hotarâri prin care se dispusese condamnarea sa, reprezinta unicul remediu intern la dispozitia acestuia pentru a-si vedea reparat prejudiciul produs prin condamnarea pe nedrept.
3. Instanta are în vedere faptul ca prin condamnarea pe nedrept a reclamantului, pentru o fapta pentru care ulterior s-a mentinut solutia de achitare pentru ca nu erau îndeplinite elementele constitutive ale infractiunii, în etapa rejudecarii pe fond a procesului penal în procedura revizuirii, apelantului-reclamant i s-a adus o atingere a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, cu consecinte asupra acelor atribute ale persoanei care influenteaza relatiile sociale, onoarea, reputatia, creditul moral, pozitia sociala, precum si pe cele care se situeaza în domeniul afectiv al vietii umane.
Curtea mai are în vedere faptul ca legea nu a prestabilit anumite criterii obiective pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, urmând ca la aprecierea asupra lor sa aiba în vedere respectarea principiului proportionalitatii daunei cu despagubirea acordata.
Curtea mai are în vedere faptul ca legea nu a prestabilit anumite criterii obiective pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, urmând ca la aprecierea asupra lor sa aiba în vedere respectarea principiului proportionalitatii daunei cu despagubirea acordata.
În conceptia instantei, repararea prejudiciului moral decurgând din condamnarea pe nedrept trebuie sa ofere victimei o satisfactie cu caracter compensatoriu, astfel încât dimensiunea reparatiei patrimoniale sa fie suficienta si proportionala cu prejudiciul moral suferit.
În conceptia instantei, repararea prejudiciului moral decurgând din condamnarea pe nedrept trebuie sa ofere victimei o satisfactie cu caracter compensatoriu, astfel încât dimensiunea reparatiei patrimoniale sa fie suficienta si proportionala cu prejudiciul moral suferit.
CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A IV A CIVILA
DECIZIA CIVILA NR. 359A/01.04.2011, dosar nr.27537/3/2009
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti – Sectia a IV-a Civila sub nr. 27537/3/2009, reclamantul B.P. a solicitat, in contradictoriu cu Ministerul Justitiei, acordarea despagubirilor in valoare de 500.000 euro, pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnarii sale definitive de catre Curtea Suprema de Justitie la 21 ianuarie 2003, prin decizia penala definitiva nr. 253/2003.
În motivarea cererii, reclamantul a aratat ca prin admiterea recursului in anulare promovat de procurorul general al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, s-au casat toate cele trei hotarari judecatoresti de achitare si a fost condamnat la 2 ani inchisoare cu suspendare pentru o imaginara infractiune de evaziune fiscala fara nici un prejudiciu.
De asemenea a mai precizat reclamantul ca prin decizia penala definitiva nr. 510 din 22 iunie 2009, in dosarul nr. 9379/1/2008, Inalta Curte de Casatie si Justitie, completul de 9 judecatori i-a admis cererea de revizuire formulata in temeiul prev. art. 4081 din codul de procedura penala si a casat decizia nr. 253 din 21 ianuarie 2003, pronuntata de Curtea Suprema de Justitie in dosarul nr.2301/2001.
În drept, actiunea a fost întemeiata pe dispozitiile art. 504 C.pr.penala.
Pârâtul Ministerul Justitiei si Libertatilor Cetatenesti a formulat întâmpinare în cauza prin care a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, în sustinerea careia a aratat ca, potrivit Codului de procedura penala, Capitolul IV intitulat “Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnarii pe nedrept sau al privarii ori restrangerii de libertate în mod nelegal”, se prevede la art. 505 alin. 4 ca “reparatia este, in toate cazurile, suportata de stat, prin Ministerul Finantelor Publice.” Totodata, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. 1 pct. 81 din HG 34/2009 privind organizarea si functionarea Ministerului Finantelor Publice, aceasta institutie ,,reprezinta statul, ca subiect de drepturi si obligatii, în fata instantelor, precum si în orice alte situatii în care acesta participa nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, daca legea nu stabileste în acest scop un alt organ, iar pe de alta parte, conform HG 652/2009 privind organizarea si functionarea Ministerului Justitiei si Libertatilor Cetatenesti, acesta este organul de specialitate al administratiei publice centrale, cu personalitate juridica, in subordinea Guvernului si contribuie la buna functionare a sistemului judiciar si la asigurarea conditiilor înfaptuirii justitiei ca serviciu public, apararea ordinii de drept si a drepturilor si libertatilor cetatenesti.
Reclamantul a depus la dosar o precizare a actiunii, prin care a aratat ca întelege sa cheme în judecata în calitate de pârât doar Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice; precum si temeiul juridic al actiunii, respectiv prevederile art. 504 C.pr.penala, art. 52 alin. 3 din Constitutie si art.3 din Protocolul nr.7 la Conventie.
Pârâtul Statul Roman reprezentat de Ministerul Finantelor Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea actiunii ca neîntemeiate, aratând ca prin rechizitoriul întocmit în 18 februarie 1998, Parchetul de pe langa Tribunalul Hunedoara a dispus trimiterea în judecata a reclamantului pentru acuzatiile de evaziune fiscala, fals intelectual si uz de fals, precum si distrugerea sigiliilor. Judecatoria Orastie judecand cauza în prima instanta a dispus condamnarea reclamantului pentru infractiunile de fals si distrugere de sigilii. Hotararea instantei de fond a fost apelata atat de inculpat cat si de parchet, Tribunalul Hunedoara, ca instanta de apel dispunand achitarea reclamantului. Judecand recursul introdus de parchet, Curtea de Apel Alba Iulia a mentinut hotararea atacata, prin decizie definitiva pronuntata în data de 25.05.2000.
A mai aratat pârâtul ca în anul 2000, în baza art.504 Cod procedura penala, reclamantul a formulat o actiune prin care a solicitat acordarea de despagubiri pentru prejudiciul moral produs de arestarea ilegala si judecarea penala, urmata de achitare. Prin Sentinta civila nr. 238/2000 a Tribunalului Hunedoara pronuntata în dosarul nr. 2857/2000, definitiva prin respingerea apelului, s-a admis actiunea reclamantului, fata de Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice care a fost obligat la plata daunelor morale în suma de 500.000.000 ROL.
Pârâtul a mai precizat ca tinand cont de fapul ca hotararea era defintiva si executorie, în baza referatului întocmit de Directia Generala Financiara teritoriala, prin Nota nr. 576426/2001 a Ministrului Finantelor Publice a fost aprobata plata sumei de 500.000.000 ROL cu titlu de daune morale catre reclamantul B.P., plata fiind efectuata prin virament de catre Directia Generala a Finantelor Publice Hunedoara, la data de 08.08.2001.
La data de 03.11.2003, Înalta Curtea de Casatie si Justitie a admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie si a casat Sentinta civila nr. 238/2000, pronuntata de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. 2857/2000.
Ca urmare a casarii sentintei si în baza mandatului transmis de Ministerul Finantelor Publice, Directia Generala a Finantelor Publice Hunedoara a formulat cerere de chemare în judecata împotriva lui B. P. pentru a fi obligat la restituirea sumei de 50.000 RON (500.000.000 ROL), actualizata cu indicele de inflatie, actiunea fiind admisa prin Sentinta civila nr. 849/24.10.2005, pronuntata de Judecatoria Orastie prin care instanta a dispus plata de catre reclamantul B. P. a sumei de 85.670 RON, reprezentand restituirea sumei de 50.000 RON, actualizata cu indicele de inflatie, care i-a fost platita reclamantului B. P. cu titlu de daune morale. Pe cale de consecinta, s-a procedat la punerea în a Sentintei civile nr. 849/24.10.2005, pronuntata de Judecatoria Orastie în dosarul nr. 866/2005, în vederea recuperarii sumei de 85.670 lei. În acest sens, pârâtul a aratat ca potrivit informarii primite de la Directia Generala a Finantelor Publice Bucuresti-Administratia Finantelor Publice sector 6, au fost emise mai multe înstiintari de plata, precum si acte de executare silita – somatii si adrese de înfiintare a popririi ce fac obiectul dosarelor de executare silita, împotriva carora B. P.u a promovat actiuni în justitie.
Pârâtul a mai mentionat faptul ca toate demersurile pentru recuperarea sumelor achitate în baza titlului executoriu ce fost desfiintat ulterior au ramas fara finalitate, asa cum rezulta din adresa nr. 34707/1416/03.06.2009 emisa de Directia Generala a Finantelor Publice a Municipiului Bucuresti-Administratia Finantelor Publice Sector 6, debitorul nu a fost identificat cu bunuri care sa poata fi supuse executarii silite.
La data de 9 mai 2003, în temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, reclamantul B.P. a sesizat Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Prin hotararea pronuntata la data de 04.11.2008, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a pronuntat hotararea sa în cauza Bota împotriva Romaniei, prin care a constatat încalcarea de catre autoritatile romane a dreptului la un proces echitabil, garantat de articolul 6, paragraf 1 din Conventia Europeana a Dreptului Omului, precum si a dreptului privind protectia proprietatii, consfintit de articolul 1 din Primul Protocol aditional la Conventie.
În consecinta, Guvernul Romaniei a fost obligat la plata catre reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotararea ramane definitiva, a echivalentului în lei al sumei totale de 16.000 euro, din care 14.000 de euro cu titlu de daune materiale si 2.000 de euro cu titlu de daune morale. Pârâtul a aratat ca în baza dispozitiei nr. L1/2398/1068R/AG/45/19.02.2009, înregistrata la directia sa sub nr. 193118/26.02.2009, Ministerul Afacerilor Externe, sub semnatura domnului ministru, a emis dispozitia în baza careia a solicitat Ministerului Finantelor Publice punerea în executare a hotararii Curtii Europene a Drepturilor Omului prin efectuarea platii sumei de 16.000 euro în temeiul art. 10 alin. 4 din O.G. nr. 94/1999 privind participarea Romaniei la procedurile în fata Curtii Europene a Drepturilor Omului si a Comitetului Ministrilor al Comitetului Executiv si regresul statului în urma hotararilor si conventiilor de rezolvare pe cale amiabila asa cum a fost modificat prin OUG nr.64/2003.
Prin Nota nr.193118/04.03.2009 întocmita de Directia Generala Juridica, a fost aprobata de catre ministrul finantelor publice efectuarea platii echivalentului în lei al sumei de 14.000 euro cu titlu de daune materiale si daune morale catre Constantinescu Aurelian Leonard mandatat prin procura nr. 245/17.02.2009 de reclamantul Bota Pompiliu, conform hotararii Curtii Europene a Drepturilor Omului, în contul mentionat în adresa Ministerului Afacerilor Externe, plata fiind efectuata prin virament de catre Ministerul Finantelor Publice în data de 19.03.2009.
Pârâtul a subliniat faptul ca B.P. a reclamat în fata CEDO violarea dreptului sau în ceea ce priveste respectul bunurilor sale si pierderea dreptului de a primi suma de 500.000.000 ROL ce i se acordase, motiv pentru care a solicitat instantei sa i se acorde suma de 15.000 euro cu titlu de daune materiale suferite ca urmare a încalcarii art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie si 50.000 euro cu titlu de daune morale generate de anularea deciziilor judiciare ce au dispus achitarea sa, cu titlu definitiv.
De asemenea pârâtul a precizat ca desi în fata CEDO reclamantul a afirmat faptul ca nu ar fi primit nicio despagubire de la Statul Roman, aceasta afirmatie este contrazisa chiar de conduita ulterioara a acestuia, astfel:
In drept, pârâtul a invocat normele legale mentionate în cuprinsul întâmpinarii.
Reclamantul Pompiliu Bota a depus precizari fata de întâmpinarea formulata de pârât, prin care a aratat ca actiunea sa nu a fost formulata în temeiul prevederilor art. 6 par. 1 din Conventie, ci în temeiul art. 3 din Protocolul 7 al Conventiei si art. 504 C.pr.pen., iar suma de 50.000 RON reprezinta daune morale pentru arestarea sa pe nedrept.
Prin sentinta civila nr. 1308/01.10.2010 Tribunalul Bucuresti – Sectia a IV-a Civila a respins actiunea, ca neîntemeiata, pentru urmatoarele considerente:
Din cuprinsul alin. 1 al art. 504 C.pr.penala tribunalul a retinut ca repararea prejudiciului în aceasta ipoteza se datoreaza doar persoanei condamnate definitiv, cu conditia ca în urma rejudecarii cauzei sa fie achitata.
Tribunalul a apreciat ca în speta nu ne aflam în fata unei erori judiciare, întrucât nu exista nicio hotarâre judecatoreasca care sa confirme achitarea reclamantului, ca urmare a rejudecarii cauzei.
Art. 504 cod pr.penala, precum si dispozitiile Constitutiei României stabileau posibilitatea raspunderii statului doar în cazul în care se constata o eroare judiciara, raspunderea statului fiind o raspundere directa, dar limitata doar la prejudiciile cauzate prin savârsirea unor erori judiciare, în procesele penale.
Cazurile care dau dreptul la repararea pagubei potrivit art.504 cod pr.penala sunt cele în care o persoana care a fost condamnata definitiv a fost ulterior achitata în urma rejudecarii cauzei si cea care, în cursul procesului penal, a fost privata de libertate ori careia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
În fapt, prin decizia penala nr. 510 din 22 iunie 2009, Inalta Curte de Casatie si Justitie, completul de 9 judecatori a admis cererea de revizuire formulata de revizuientul B.P. in temeiul prev. art. 4081 din codul de procedura penala si a desfiintat decizia pronuntata de Curtea Suprema de Justitie si rejudecând, a respins ca nefondat recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lânga Curtea Suprema de Justitie împotriva sentintei penale. S-a mentinut sentinta penala nr.85/27 mai 1999 a Judecatoriei Orastie, ramasa definitiva prin decizia penala a Curtii de Apel Alba Iulia.
Prin decizia pronuntata de Curtea Suprema de Justitie în fusese admis recursul în anulare declarat de procurorul general, casate hotarârile atacate cu privire la achitarea inculpatului B.P. pentru infractiunea de evaziune fiscala, schimbata încadrarea juridica a faptei pentru infractiunea prevazuta de art.13 din Legea nr.87/1994 în infractiunea prevazuta de art.12 din Legea nr.87/1994 si condamnat inculpatul la doi ani închisoare si 1 an interzicerea drepturilor prevazute de art.64 lit. a,b Cod penal.
Tribunalul a mai retinut ca prin sentinta penala a Judecatoriei Orastie, inculpatul B.P. a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru infractiunea de fals în înscrisuri sub semnatura privata, 4 luni închisoare pentru infractiunea de rupere de sigilii. Inculpatul B.P. a fost achitat de sub învinuirea savârsirii infractiunilor de evaziune fiscala, folosirea creditului societatii în alte scopuri.
Prin decizia penala a Tribunalului Hunedoara a fost admis apelul inculpatului, s-a desfiintat sentinta penala a Judecatoriei Orastie, s-a dispus achitarea inculpatului pentru infractiunea prevazuta de art.290 Cod penal si pentru infractiunea prevazuta de art.243 Cod penal, mentinându-se restul dispozitiilor sentintei atacate.
Prin decizia pronuntata de Curtea de Apel Alba Iulia s-a respins ca nefondat recursul formulat de Parchetul de pe lânga Tribunalul Hunedoara împotriva deciziei penale a Tribunalului Hunedoara.
În ceea ce priveste decizia penala pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, completul de 9 judecatori, tribunalul retine ca acesta a avut în vedere dispozitiile art.408 ind.1 Cod pr. Penala, în sensul ca printr-o hotarâre definitiva Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în cauza încalcarea art.6 paragraful 1 si art.1 din Protocolul nr.1 din Conventie, respectiv dreptul la un proces echitabil, întrucât parchetul nu a invocat vreo eroare cu privire la încadrarea juridica a faptelor în caile ordinare de atac, totusi printr-o cale extraordinara de atac, recursul în anulare – a mentionat pentru prima data aceasta neregularitate, într-o procedura paralela dreptului comun. Desi prin sentinta penala a Judecatoriei Orastie, definitiva revizuientul B.P. fusese achitat pentru infractiunile prevazute de art.12 si art.13 din Legea nr.87/1994, acesta a fost condamnat ulterior în urma admiterii recursului în anulare.
În plângerea adresata Curtii Europene a Drepturilor Omului, B.P. a solicitat suma de 15 000 euro cu titlul de daune materiale suferite ca urmare a violarii art.1 din Protocolul nr.1 la Conventie si 50.000 euro cu titlul de daune morale generate de anularea deciziilor judiciare ce au dispus achitarea sa, cu titlu definitiv.
Fata de ansamblul elementelor ce s-au aflat în posesia sa si statuând în achitate, CEDO a obligat Statul Român la plata sumei de 14.000 euro cu titlul de daune materiale si 2000 euro cu titlul de daune morale.
Tribunalul a mai retinut si faptul ca prin Nota nr.193118/04.03.2009 întocmita de Directia Generala Juridica, a fost aprobata de catre ministrul finantelor publice efectuarea platii echivalentului în lei al sumei de 14.000 euro cu titlu de daune materiale si 2000 euro daune morale, conform hotararii Curtii Europene a Drepturilor Omului,.
Totodata, în baza art.504 Cod procedura penala, se constata ca reclamantul a formulat în anul 2000 o actiune prin care a solicitat acordarea de despagubiri pentru prejudiciul moral produs de arestarea ilegala si judecarea penala, urmata de achitare. Prin Sentinta civila a Tribunalului Hunedoara definitiva prin respingerea apelului, s-a admis actiunea reclamantului, fata de Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice care a fost obligat la plata daunelor morale în suma de 500.000.000 ROL.
Aplicând dispozitiile legale mentionate la situatia de fapt retinuta se constata ca nu a intervenit o hotarâre de achitare a reclamantului, ca urmare a rejudecarii cauzei, ocazie cu care sa se constate un fapt nou sau recent descoperit care sa dovedeasca ca s-a produs o eroare judiciara.
În fapt, prin decizia penala Inalta Curte de Casatie si Justitie, completul de 9 judecatori a admis cererea de revizuire formulata de revizuientul B.P. in temeiul prev. art. 4081 din codul de procedura penala, însa fara a proceda la o rejudecare în fond a cauzei, ci doar în baza hotarârii definitive pronuntate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, pentru remedierea consecintelor încalcarii art.6 din Conventie.
Elementul esential pentru a fi atrasa raspunderea statului în baza art. 504 Cod procedura penala este existenta unei erori judiciare, ceea ce în speta nu s-a dovedit. Mai mult, în procedura desfasurata în fata Curtii Europene a Drepturilor Omului, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata sumei de 50.000 euro cu titlul de daune morale generate de anularea deciziilor judiciare ce au dispus achitarea sa, cu titlu definitiv, cererea admisa în parte pentru suma de 2000 euro cu titlul de daune morale.
Principiul repararii integrale a prejudiciului nu înseamna ca reclamantul are dreptul de a realiza o îmbogatire fara justa cauza, întrucât prezenta cerere are aceeasi cauza ca si cea promovata în fata Curtii Europene a Drepturilor Omului, fiind solutionata de acesta în sensul aratat.
Pentru aceste considerente, tribunalul a respins cererea, astfel cum a fost modificata, ca neîntemeiata.
Împotriva acestei sentinte a formulat apel reclamantul B.P.
Analizând sentinta apelata, în limitele devolutiunii fixate conform motivelor de apel formulate, potrivit dispozitiilor art. 295 alin. 1 C.pr.civ., si analizând actele si lucrarile dosarului, în raport de normele legale incidente, Curtea a retinut urmatoarele:
Prin primul motiv de apel, apelantul-reclamant sustine faptul ca prima instanta de fond nu a stabilit în mod corect situatia de fapt.
Critica este întemeiata.
Din examinarea hotarârii de prima instanta, Curtea constata ca tribunalul a retinut în mod gresit ca nu a intervenit o hotarâre de achitare a reclamantului ca urmare a rejudecarii cauzei penale.
În baza efectului devolutiv al apelului si în urma analizei coroborate a probelor administrate în caua, Curtea retine urmatoarea situatie de fapt:
Prin sentinta penala Judecatoria Orastie a dispus achitarea apelantului-reclamant pentru savârsirea infractiunilor de evaziune fiscala prevazuta de art. 12 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. 2 cod penal, si de evaziune fiscala prevazuta de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. 2 cod penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d) C.pr.penala.
Prin aceeasi sentinta, Judecatoria Orastie a dispus condamnarea apelantului-reclamant pentru savârsirea infractiunii de fals în înscrisuri sub semnatura privata prev. de art. 290 C.penal si a celei de rupere de sigilii prev. de art. 243 alin. 1 C.penal.
Prin decizia penala Tribunalul Hunedoara a mentinut solutia de achitare a apelantului-reclamant pentru infractiunile de evaziune fiscala, ca urmare a respingerii apelului declarat de Parchetul de pe lânga Judecatoria Orastie.
Prin aceeasi decizie Tribunalul Hunedoara a admis apelul inculpatului (apelantul-reclamant) si a dispus achitarea acestuia pentru savârsirea infractiunii prev. de art. 290 Cod penal, în temeiul dispozitiilor art. 11 pct. 2 lit. a si art. 10 lit. a C.pr.penala, si a celei prev. de art. 243 Cod penal, în temeiul dispozitiilor art. 11 pct. 2 lit. a si art. 10 lit. d C.pr.penala.
Aceasta decizie a ramas irevocabila prin decizia penala a Curtii de apel Alba Iulia, care a respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lânga Tribunalul Hunedoara.
Împotriva acestor hotarâri judecatoresti ramase irevocabile a fost declarat recurs în anulare de catre Procurorul General al Parchetului de pe lânga Curtea Suprema de Justitie, care a fost admis de Curtea Suprema de Justitie, Sectia penala, în sensul casarii hotarârilor atacate cu privire la achitarea inculpatului B.P. pentru infractiunea de evaziune fiscala prevazuta de art. 13 din Legea nr. 87/1994; a fost schimbata încadrarea juridica a faptei din infractiunea prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994 în infractiunea prev. de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal si pentru savârsirea careia inculpatul a fost condamnat la 2 ani închisoare si 1 an interzicerea drepturilor prevazute de art. 64 lit. a, b Cod penal; executarea pedepsei a fost suspendata conditionat, pe un termen de încercare de 4 ani; iar o copie de pe dispozitiv a fost trimisa la Registrul Comertului, pentru efectuarea înregistrarilor; s-a mai constatat ca inculpatul a fost retinut si arestat preventiv de la 22 ianuarie 1998 pâna la punerea efectiva în libertate.
Sustinând faptul ca prin decizia penala, irevocabila prin respingerea recursului declarat de procuror, a fost achitat pentru savârsirea infractiunilor prevazute de art. 290 si art. 243 Cod penal, reclamantul a introdus o actiune în despagubiri întemeiata pe dispozitiile art. 504 si 506 C.pr.penala, solicitând acordarea unor daune morale pentru ilegala retinere si arestare preventiva, de la data de 22 ianuarie 1998 la 1 aprilie 1998, când s-a dispus eliberarea sa pe cautiune. Aceasta actiune a fost solutionata de Tribunalul Hunedoara, Sectia civila, în sensul obligarii Statului Român, prin Ministerul Finantelor, de a-i plati reclamantului suma de 500.000.000 lei cu titlu de daune morale, retinând în considerentele acestor hotarâri arestarea pe nedrept a reclamantului timp de 68 de zile. Hotarârea a ramas definitiva prin decizia civila nr. 50A/07.03.2001 a Curtii de apel Alba Iulia si irevocabila prin decizia civila nr. 5440/28.11.2001 a Curtii Supreme de Justitie, Sectia civila.
Împotriva acestor hotarâri civile, ramase irevocabile, a fost declarat recurs în anulare de catre Procurorul General al României, care a fost admis de Înalta Curte de Casatie si Justitie, în sensul casarii lor si, pe fond, respingerii actiunii în dezdaunare.
Apelantul-reclamant a sesizat Curtea Europeana a Drepturilor cu privire la încalcarea dreptului la un proces echitabil ca urmare a anularii pe calea recursului în anulare a doua hotarâri judecatoresti definitive si irevocabile, respectiv anularea deciziei penale nr. 403 din data de 25 mai 2000 si a deciziei civile nr. 5440 din 28 noiembrie 2011, favorabile reclamantului, precum si cu privire la încalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 si art. 4 din Protocolul nr. 7 aditionale la Conventie (din perspectiva anularii deciziei definitive pronuntate în materie civila prin care i se acorda o compensatie pentru detentie, respectiv cu privire la sanctionarea sa de doua ori pentru aceleasi fapte). Plângerea sa a fost solutionata prin Hotarârea din data de 4 noiembrie 2008, ramasa definitiva, prin care Curtea E.D.O. a constatat încalcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil garantat de art. 6 par. 1 din Conventie, ca urmare a desfiintarii hotarârii definitive penale nr. 403 din 25 mai 2000 pe calea recursului în anulare. Cu privire la plângerea întemeiata pe încalcarea art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, Curtea a constatat violarea si a acestui text conventional, întrucât a pierdut posibilitatea de a primi compensatia stabilita printr-o hotarâre irevocabila, ca urmare a anularii sale în procedura recursului în anulare. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie, Curtea a luat act de faptul ca prejudiciul reclamat de petent se compune din daunele materiale pentru încalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 si din daunele morale pentru încalcarea art. 6 par. 1 din Conventia E.D.O. Pentru prejudiciul moral generat de anularea celor doua decizii definitive favorabile reclamantului, instanta de european a drepturilor omului i-a acordat reclamantului suma de 2.000 euro, cu titlu de daune morale.
La data de 12.11.2008 apelantul-reclamant a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei penale pronuntata în recursul în anulare de Curtea Suprema de Justitie, Sectia penala, cerere ce a fost admisa prin decizia pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie, Completul de 9 judecatori, care a desfiintat în totalitate aceasta decizie penala (prin care se dispusese condamnarea apelantului-reclamant pentru savârsirea infractiunii prevazute de art. 12 din Legea nr. 87/1994). În consecinta, instanta suprema a procedat la rejudecarea pe fond a cauzei, respingând ca nefundat recursul în anulare prin care Procurorul General sustinea faptul ca “achitarea inculpatului B.P. pentru infractiunile prevazute de art. 12 si art. 13 din Legea nr. 87/1994 este contrara legii, ca gresit instantele au apreciat ca faptele inculpatului constituie contraventie si nu s-a produs prejudiciu, ca simpla apreciere a partii civile conform careia faptele inculpatului constituie contraventii nu îndreptateau instantele sa-si însuseasca aceste considerente, trebuind sa dea dovada de rol activ” (fila 70-verso din dosarul de fond) si mentinând sentinta penala a Judecatoriei Orastie, ramasa definitiva prin decizia penala nr. a Tribunalului Hunedoara si irevocabila prin decizia penala nr. a Curtii de apel Alba Iulia (prin care apelantul-reclamant fusese achitat pentru infractiunile de evaziune fiscala).
Apelantul-reclamant a formulat cerere de revizuire si împotriva deciziei civile nr. pronuntata în recursul în anulare de Înalta Curte de Casatie si Justitie, Completul de 9 judecatori, cerere ce a fost admisa de Înalta Curte de Casatie si Justitie, Completul de 9 judecatori, care a schimbat în totalitate aceasta decizie civila (prin care fusese respinsa ca nefondata cererea reclamantului de obligare la daune a pârâtului Statul Român pentru nelegala retinere si arestare preventiva, ca urmare a admiterii recursului în anulare). În consecinta, instanta suprema a dispus respingerea recursului în anulare declarat de Procurorul General împotriva sentintei civile a Tribunalului Hunedoara, a deciziei civile nr. a Curtii de apel Alba Iulia si a deciziei civile a Curtii Supreme de Justitie.
Fata de situatia de fapt astfel retinuta, Curtea retine incidenta urmatoarelor dispozitii legale:
Potrivit art. 504 alin. 1 si 2 C.pr.penala, “Persoana care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de catre stat a pagubei suferite, daca în urma rejudecarii cauzei s-a pronuntat o hotarâre definitiva de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei si persoana care, în cursul procesului penal, a fost privata de libertate ori careia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”.
Aceste dispozitii legale au fost supuse controlului de constitutionalitate prin raportare la dispozitiile art. 48 alin. (3) din Constitutie (potrivit carora “statul raspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare savârsite în procesele penale”, în prezent art. 52 alin. 3 din Constitutia revizuita), prin decizia nr. 45/1998 Curtea Constitutionala aratând ca, din textul constitutional reiese “ca principiul responsabilitatii statului fata de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare savârsite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori” si ca “Solutia constitutionala este în concordanta cu reglementarile prevazute în art.3 din Protocolul nr.7 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ratificata prin Legea nr.30/1994, potrivit carora, în cazul anularii unei condamnari definitive, pentru ca un fapt nou sau recent descoperit dovedeste ca s-a produs o eroare judiciara, persoana care a suferit o pedeapsa din cauza acestei condamnari este despagubita conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu exceptia cazului în care se dovedeste ca nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabila”.
Potrivit dispozitiilor art. 20 din Constitutia revizuita, “(1) Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate în concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Daca exista neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului în care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile”.
Or, din interpretarea dispozitiilor legale invocate de catre reclamant în sustinerea actiunii, Curtea retine ca principiul responsabilitatii Statului fata de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare savârsite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare neimputabile victimei sa fie suportate de aceasta.
În acest context, în care legea de drept substantial reglementeaza conditiile în care un reclamant poate solicita repararea prejudiciului produs prin condamnarea pe nedrept sau prin nelegala privare de libertate în cursul procesului penal; Curtea retine deplina concordanta a legii interne cu prevederile art. 5 paragraful 5 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si ale art.3 din Protocolul nr.7 aditional la Conventie.
Aplicarea acestor dispozitii legale la speta:
Apelantul-reclamant a fost condamnat definitiv prin decizia penala a Curtii Supreme de Justitie, Sectia penala, la pedeapsa închisorii pe o perioada de 2 ani si la interzicerea drepturilor prevazute de art. 64 lit. a si b Cod penal pe o perioada de 1 an, pentru savârsirea infractiunii prevazuta de art. 12 din Legea nr. 87/1994.
În urma pronuntarii hotarârii Curtii Europene a Drepturilor Omului din data de 04.11.2008, ramasa definitiva, apelantul-reclamant a obtinut rejudecarea procesului penal, ca urmare a admiterii cererii sale de revizuire formulata în temeiul dispozitiilor art. 4081 alin. 11 lit. a din Codul de procedura penala, prin decizia penala nr.
Astfel, potrivit dispozitiilor art. 408^1 alin. 1 si 11 din Codul de procedura penala “Hotarârile definitive pronuntate în cauzele în care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o încalcare a unui drept prevazut de Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, daca consecintele grave ale acestei încalcari continua sa se produca si nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotarârii pronuntate.
Când instanta constata ca cererea este fondata:
a) desfiinteaza, în parte, hotarârea atacata sub aspectul dreptului încalcat si, rejudecând cauza, cu aplicarea dispozitiilor din capitolul III, sectiunea II, înlatura consecintele încalcarii dreptului;
b) desfiinteaza hotarârea si, când este necesara administrarea de probe, dispune rejudecarea de catre instanta în fata careia s-a produs încalcarea dreptului, aplicându-se dispozitiile din capitolul III, sectiunea II”.
Prin decizia penala Înalta Curte de Casatie si Justitie a constatat ca este întemeiat acest caz de revizuire deoarece prin hotarârea pronuntata la data de 4 noiembrie 2008 Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat ca în cauza penala în care reclamantul a avut calitatea de inculpat i s-a încalcat acestuia dreptul la un proces echitabil în fata unui tribunal, drept garantat de art. 6 par. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, datorita încalcarii principiului securitatii raporturilor juridice, precum si dreptul la protectia proprietatii private garantat de art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie. De asemenea, instanta suprema a constatat îndeplinita si cea de-a doua cerinta de admisibilitate a cererii de revizuire, aceea ca, consecintele încalcarii celor doua drepturi prevazute de Conventia Europeana continua sa se produca în prezent si nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotarârii pronuntate de instanta penala româna.
Prin urmare, Curtea constata ca decizia penala pronuntata în procesul privind revizuirea deciziei penale reprezinta, în conformitate cu prevederile legale incidente analizate în cele ce preced, un remediu intern, pus la dispozitia acelui reclamant în privinta caruia Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o încalcare a unuia dintre drepturile fundamentale prevazute de Conventia E.D.O., ce are ca scop tocmai înlaturarea consecintelor produse de încalcarea acelui drept fundamental.
De aceea, Curtea constata ca decizia penala a Înaltei Curti de Casatie si Justitie are drept consecinte, pe plan intern, doar înlaturarea consecintelor cu privire la persoana reclamantului rezultate din încalcarea a doua drepturi fundamentale reglementate de Conventia Europeana a Drepturilor Omului, respectiv a dreptului la respectarea bunurilor, ca drept substantial consacrat de art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, precum si a dreptului la un proces echitabil în materie civila sau penala consacrat de art. 6 din Conventie, drept ce face parte din categoria drepturilor procedurale reglementate de Conventie.
Decizia penala pronuntata în procedura revizuirii reglementata prin dispozitiile art. 4081 alin. (1) si (2) C.pr.penala nu a avut în vedere si remedierea consecintelor produse în persoana reclamantului prin condamnarea pe nedrept, deoarece decizia penala prin care s-a dispus condamnarea reclamantului a format chiar obiectul revizuirii, în sensul ca, drept consecinta a retinerii fondului cauzei spre rejudecare, instanta de revizuire a avut a se pronunta ea însasi asupra întrunirii sau neîntrunirii în concret a elementelor constitutive ale infractiunii retinute în sarcina reclamantului prin decizia penala nr. 253/2003. În consecinta, în cea de-a doua etapa a procedurii reglementate prin dispozitiile art. 4081 alin. (1) si (2) C.pr.penala, dupa desfiintarea hotarârii atacate sub aspectul dreptului fundamental garantat de Conventia E.D.O. a carui încalcare a fost în prealabil constatata de Curtea E.D.O., instanta de revizuire a procedat la rejudecarea pe fond a cauzei si, cu motivarea ca în acest fel sunt înlaturate consecintele încalcarii acestor doua drepturi fundamentale, a dispus respingerea recursului în anulare, ca nefundat, si mentinerea hotarârilor judecatoresti prin care reclamantul fusese achitat pentru savârsirea infractiunii de evaziune fiscala.
Consecintele produse în persoana reclamantului prin condamnarea pe nedrept ar fi putut fi remediate în procedura revizuirii reglementata prin dispozitiile art. 4081 alin. (1) si (2) C.pr.penala doar în ipoteza în care reclamantul ar fi invocat o hotarâre anterioara prin care Curtea E.D.O. ar fi constatat încalcarea acestui drept fundamental (dreptul la despagubiri pentru erori judiciare), adica al carei dispozitiv sa cuprinda constatarea de încalcare a dispozitiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Conventia E.D.O. Or, din examinarea hotarârii pronuntate de Curtea E.D.O. la data de 4 noiembrie 2008, cât si a considerentelor care au stat la baza pronuntarii deciziei penale a Înaltei Curti de Casatie – Completul de 9 judecatori, instanta constata ca reclamantul nu a obtinut o asemenea condamnare împotriva României si nici nu a invocat o asemenea ipoteza în fata instantei de revizuire. De aceea, Curtea apreciaza ca actiunea de fata, în care reclamantul invoca faptul ca a fost achitat definitiv în urma rejudecarii unei hotarâri prin care se dispusese condamnarea sa, reprezinta unicul remediu intern la dispozitia acestuia pentru a-si vedea reparat prejudiciul produs prin condamnarea pe nedrept.
Pentru aceste considerente în fapt si în drept, Curtea constata ca reclamantul se încadreaza în ipoteza normei de drept substantial invocata, a art. 504 alin. 1 C.pr.penala, fiind îndreptatit la repararea prejudiciului moral cauzat prin condamnarea sa pe nedrept, si ca motivul de apel prin care acesta sustine faptul ca instanta de fond a confundat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 par. 1 din Conventie cu dreptul la despagubiri pentru erori judiciare prevazut de art. 3 din Protocolul nr. 7, este întemeiat.
Prin întâmpinarea formulata, intimatul-pârât a sustinut ca în speta nu mai sunt îndeplinite conditiile legale pentru a atrage, din nou, raspunderea statului în temeiul art. 504 C.pr.penala, deoarece reclamantul a obtinut suma de 500.000.000 ROL cu titlu de daune morale, conform sentintei civile nr. 238/2000 a Tribunalului Hunedoara.
Curtea va înlatura aceasta aparare, cu motivarea ca prin actiunea solutionata prin sentinta civila a Tribunalului Hunedoara, reclamantul a pretins doar repararea prejudiciului moral produs prin nelegala sa retine si arestare, de la data de 22.01.1998 la data de 01.04.1998, actiune ce a fost solutionata în aceste limite, în sensul ca din motivarea acestor hotarâri judecatoresti reiese ca la baza acordarii daunelor morale în suma de 500.000.000 ROL a stat constatarea judiciara a faptului ca reclamantul a fost arestat pe nedrept o perioada de 68 de zile.
Cu privire la cuantumul daunelor morale, Curtea retine ca situatia în care s-a gasit reclamantul – care a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii de 2 ani pentru savârsirea infractiunii prevazuta de art. 12 din Legea nr. 87/1994 si la interzicerea pe o perioada de 1 an a drepturilor prevazute de art. 64 lit. asi b din Codul penal, hotarâre ce a fost ulterior anulata si, în rejudecarea procesului penal, Înalta Curte de Casatie si Justitie, completul de 9 judecatori, a mentinut sentinta penala a Judecatoriei Orastie, astfel ca a mentinut solutia de achitare a reclamantului pentru infractiunile de evaziune fiscala prevazute de art. 12 si 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. 1 din Codul penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. d C.pr.penala – este de natura a-i produce acestuia un prejudiciu nepatrimonial dedus din atingerea valorilor care definesc personalitatea umana.
Curtea are în vedere faptul ca prin condamnarea pe nedrept a reclamantului, pentru o fapta pentru care ulterior s-a mentinut solutia de achitare pentru ca nu erau îndeplinite elementele constitutive ale infractiunii, în etapa rejudecarii pe fond a procesului penal în procedura revizuirii, apelantului-reclamant i s-a adus o atingere a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, cu consecinte asupra acelor atribute ale persoanei care influenteaza relatiile sociale, onoarea, reputatia, creditul moral, pozitia sociala, precum si pe cele care se situeaza în domeniul afectiv al vietii umane.
Stabilirea cuantumului despagubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regula o doza de aproximare, de apreciere din partea instantei, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomica a acestor daune, imposibil de echivalat baneste.
De aceea, pentru a limita gradul de aproximare, instanta arata ca la stabilirea cuantumului daunelor morale a tinut cont de consecintele negative suferite pe plan psihic, de importanta valorilor morale lezate, de masura în care au fost vatamate aceste valori si de intensitatea cu care au fost percepute de catre reclamant; precum si faptul ca a avut în vedere, drept criteriu, valoarea despagubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în situatii similare.
Astfel, în cauza Degeratu c. României, (cererea nr. 35104/02, hotarârea din 6 iulie 2010) – în care Curtea Europeana a constatat încalcarea art. 5 § 5 din Conventie pentru motivul ca a constatat ca, potrivit dispozitiilor art. 504-506 C. proc. pen. în redactarea anterioara modificarii Codului de procedura penala prin Legea nr. 281/2003, reclamantul nu avea la dispozitie, la nivel national, posibilitatea de a obtine reparatii pentru privarea sa de libertate, contrara art. 5 § 3 din Conventie – pentru prejudiciul moral decurgând din aceasta încalcare, Curtea a acordat reclamantului suma de 5 200 euro.
Situatii similare sunt expuse în cauzele Konolos c. României (plângerea nr. 26600/02, hotarârea din 7 februarie 2008), Calmanovici c. României (plângerea nr. 42250/02, hotarârea din 1 iulie 2008), Rupa c. României (nr. 1) (cererea nr. 58478/00, hotarârea din 16 decembrie 2008).
În cauza Creanga c. României (cererea nr. 29226/03, hotarârea din 15 iunie 2010, pentru prejudiciul moral produs prin încalcarea art. 5 § 1 din Conventie din cauza lipsei unui temi legal în momentul arestarii preventive a reclamantului la 16 iulie 2003 si în momentul arestarii preventive la 25 iulie 2003, ca urmare a recursului în anulare si pronuntându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Conventie, Curtea Europeana a acordat reclamantului suma de 8 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral
În cauza Floarea Pop c. României (cererea nr. 63101/00, hotarârea din 6 aprilie 2010), pentru prejudiciul moral suferit de reclamanta prin încalcarea art. 6 par. 1 din Conventie (Curtea concluzionând în sensul încalcarii de catre statul român a obligatiilor care îi incumba privind durata procedurii în daune-interese si art. 13 din Conventie din cauza absentei unui recurs efectiv în aceasta privinta, si având în vedere circumstantele deosebite ale acestei cauze si pronuntându-se în echitate, conform art. 41 din Conventie, Curtea a acordat reclamantei suma de 5 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
În cauza Irinel Popa si Altii c. României (cererile nr. 6289/03, 6297/03 si 9115/03, hotarârea din 1 decembrie 2009, în care Curtea Europeana a constatat încalcarea art. 5 § 1 lit. c) din Conventie datorita încalcarii “cailor legale” de catre procuror cu ocazia arestarii preventive a reclamantilor pentru treizeci de zile; încalcarea art. 5 § 3 din Conventie deoarece a constatat faptul ca instantele interne au prelungit arestarea preventiva a tuturor reclamantilor, împreuna, fara o examinare individuala, abordare ce nu este compatibila cu garantiile prevazute la art. 5 § 3 din Conventie în masura în care permite mentinerea mai multor persoane în detentie fara o examinare individuala a motivelor care justifica necesitatea prelungirii detentiei; încalcarea art. 5 § 4 din Conventie deoarece a constatat faptul ca reclamantii nu au beneficiat de o actiune de atac efectiva în ceea ce priveste chestiunea arestarii lor, în masura în care instantele au considerat ca temeiul legal retinut de parchet – art. 148 alin. (1) lit. d), g) si h) C. proc. pen. – intra sub incidenta marjei de apreciere a procurorului – Curtea a acordat fiecaruia dintre reclamanti suma de 6 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit.
De asemenea, Curtea a mai avut în vedere considerentele exprimate de Curtea europeana sub aspectul aplicarii dispozitiilor art. 41 din Conventie în cauzele Dragotoniu si Militaru – Pidhorni c. României (hotarârea din 14 mai 2007); Cârstea si Grecu c. României (hotarârea din 15 iunie 2006); Stoianova si Nedelcu c. României (hotarârea din 4 august 2005); Craciun c. României (hotarârea din 30 septembrie 2008); Rosengren c. României (hotarârea din 24 aprilie 2008); Pantea c. României (hotarârea din 3 iunie 2003) si cauza Assinov c. Bulgariei (hotarârea din 28 octombrie 1998).
Desi hotarârile CEDO examinate în cele ce preced se refera la alte ipoteze decât cea din speta, respectiv la plângerile petentilor referitoare la încalcarea art. 5 din Conventie, instanta arata ca le-a avut în vedere deoarece nu a gasit publicate pe site-ul CSM-ului hotarâri prin care Curtea europeana a Drepturilor Omului sa se fi pronuntat cu privire la încalcarea art. 3 din Protocolul nr. 7 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului referitor la dreptul la despagubiri pentru erori judiciare.
În concluzie, din examinarea practicii Curtii Europene a Drepturilor Omului, Curtea constata ca nici instanta europeana, atunci când acorda despagubiri morale, nu opereaza cu criterii de evaluare prestabilite, ci judeca în echitate.
De asemenea, Curtea arata ca la cuantificarea daunelor morale a avut în vedere si jurisprudenta Înaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia civila si de proprietate intelectuala, publicata pe www.scj.ro, respectiv: decizia nr. 2220/09.03.2007 (în care a acordat suma de 1 miliard cu titlu de daune morale pentru privarea de libertate în mod nelegal pentru o perioada de aproximativ 6 luni); decizia nr. 8801/28.10.2009 (pentru nelegala arestare preventiva timp de 2 ani instantele au acordat daune morale în suma de 200.000); decizia nr. 250/21.01.2010 pronuntata în dosarul nr. 19788/3/2996 (acordate daune morale în suma de 5.000 euro pentru condamnare pe nedrept); decizia nr. 320/25.01.2010 pronuntata în dosarul nr. 148/118/2007 (a fost stabilita suma despagubirii de 100.000 lei pentru prejudiciul moral rezultat din privarea nelegala de libertate pentru o perioada de aproximativ o luna); decizia nr. 1141/23.02.2010 pronuntata în dosarul nr. 4012/2/2008 (suma de 5.000 euro daune morale pentru o perioada de arest de 7 ani si 2 luni); decizia nr. 1436/24.03.2010 pronuntata în dosarul nr. 1865/84/2008 (în care a fost stabilita suma de 15.000 lei cu titlu de daune morale pentru nelegala retine timp de 24 de ore).
În consecinta, având în vedere toate aceste criterii si judecând în echitate, instanta apreciaza ca suma de 5.000 euro acordata reclamantului cu titlu de despagubiri pentru prejudiciul moral suferit constituie o reparatie suficienta si echitabila pentru a oferi o reparatie completa pentru atingerea adusa onoarei, reputatiei si persoanei reclamantului, atât în ceea ce priveste viata sa privata cât si cea sociala.
Pentru aceste considerente, în majoritate, Curtea va admite apelul declarat de apelantul-reclamant, va schimba în tot sentinta civila apelata, în sensul ca va admite în parte actiunea formulata de reclamantul Bota Pompiliu în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice si va obliga pârâtul sa plateasca reclamantului suma de 5.000 euro echivalent în lei la cursul BNR din ziua platii, reprezentând despagubiri – daune morale.
Cu opinia separata a în sensul respingerii apelului, ca nefondat.
Reclamantul a solicitat în prezentul dosar obligarea Statului Român la plata unor despagubiri în baza art. 504 Cod procedura penala si în baza art. 3 din Protocolul nr. 7, anexa la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale.
În fapt, reclamantul a fost achitat definitiv pentru o fapta penala, apoi a fost condamnat, pentru aceeasi fapta, în procedura recursului extraordinar.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a sanctionat în baza art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale modalitatea procedurala de condamnare a reclamantului în calea de atac a recursului extraordinar, stabilind ca este defectuoasa, în principiu, si ca desfiintarea hotarârii definitive de achitare a reclamantului, în acea procedura, a încalcat dreptul acestuia la un proces echitabil.
Reclamantul a solicitat Curtii Europene 50.000 de euro cu titlul de daune morale generate de anularea deciziilor judiciare definitive de achitare si a primit, cu titlul mentionat, suma de 2000 de euro.
Ulterior procedurii desfasurate în fata Curtii Europene, reclamantul a beneficiat de desfiintarea hotarârii de condamnare – pronuntata în procedura recursului extraordinar – pe calea revizuirii prevazuta de art. 408/1 Cod procedura penala, care prevede ca: “hotarârile definitive pronuntate în cauzele în care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o încalcare a unui drept prevazut de Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale pot fi supuse revizuirii, daca consecintele grave ale acestei încalcari continua sa se produca si nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotarârii pronuntate.”
Asadar, prin decizia nr. 510/2009 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, Completul de 9 judecatori a constatat ca sunt îndeplinite conditiile impuse de textul de lege mentionat, deoarece consecintele încalcarii dreptului la un proces echitabil continua sa se produca si în prezent si nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotarârii definitive pronuntata de instanta penala româna.
În raport de situatia de fapt mentionata, reclamantul solicita despagubiri în baza art.504 Cod procedura penala care are urmatorul cuprins: “persoana care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de catre stat a pagubei suferite, daca în urma rejudecarii cauzei s-a pronuntat o hotarâre definitiva de achitare.”
Astfel cum a retinut în mod corect instanta de fond, acest text de lege nu este aplicabil în cauza, deoarece, asa cum rezulta din cele expuse anterior, în urma rejudecarii cauzei, instanta de revizuire nu a pronuntat o hotarâre definitiva de achitare, ci a respins recursul declarat de procurorul general. Or, solutia respingerii recursului este diferita de cea a pronuntarii unei hotarâri de achitare, deoarece pronuntarea unei hotarâri de achitare implica analiza fondului cauzei, cu concluzia finala a stabilirii inexistentei unora dintre elementele constitutive ale infractiunii (ceea ce nu a fost cazul în speta – vezi decizia nr. 510/2009 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie), iar respingerea recursului procurorului general a reprezentat – în cazul concret al revizuirii promovate în baza art. 408/1 Cod procedura penala – numai înlaturarea procedurii defectuoase la care s-a referit Curtea Europeana în Cauza Bota c. România, ca fiind elementul care a încalcat dreptul reclamantului la un proces echitabil.
Diferenta de esenta dintre situatia de fapt ceruta de art. 504 Cod procedura penala si situatia de fapt creata prin aplicarea art. 408/1 Cod procedura penala, în cazul concret supus prezentei analize, este aceea existenta între admiterea unui recurs cu consecinta rejudecarii cererii de sesizare a instantei si respingerea recursului cu pastrarea hotarârilor pronuntate în cauza.
De aceea, decizia nr. 510/2009 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie nu reprezinta “izvorul dezdaunarii conform art. 504 Cod procedura penala”, astfel cum a sustinut reclamantul în motivele de apel (vezi fila 17 dosar apel) deoarece, în primul rând, instanta de revizuire nu a rejudecat fondul cauzei, ci numai recursul, pe care l-a respins, iar în al doilea rând, art. 408/1 Cod procedura penala a fost aplicat numai pentru înlaturarea unei proceduri ce a încalcat un drept al reclamantului si numai pentru ca era necesara înlaturarea unor grave consecinte ce continuau sa se produca, revizuirea fiind, în esenta, o procedura – remediu ce nu poate reprezenta ea însasi “izvorul unei noi despagubiri” asa cum sugereaza reclamantul. Ea a fost aplicata în scopul înlaturarii unor consecinte grave si nu pentru a produce noi prejudicii.
În concluzie, art. 504 Cod procedura penala nu este incident în cauza, deoarece consider ca prin hotarârea de revizuire, reclamantul nu a fost achitat si nu instanta de revizuire a fost cea care a statuat asupra nevinovatiei sale.
În acelasi context este invocat si art. 3 din Protocolul nr. 7 anexa la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale care prevede ca: “atunci când o condamnare penala definitiva este ulterior anulata sau când este acordata gratierea, pentru ca un fapt nou sau recent descoperit dovedeste ca s-a produs o eroare judiciara, persoana care a suferit o pedeapsa din cauza acestei condamnari este despagubita conform legii.”
Nici acest text de lege nu este aplicabil, în raport de situatia de fapt existenta în prezenta speta, deoarece instanta de revizuire nu a anulat condamnarea ca urmare a constatarii existentei unui fapt nou sau recent descoperit (aspecte ce privesc fondul cauzei), ci pentru ca acea condamnare a fost pronuntata într-o procedura defectuoasa, care a încalcat dreptul reclamantului la un proces echitabil. Este esentiala, în contextul mentionat, împrejurarea ca instanta de revizuire nu a analizat, sub nici un aspect, vinovatia sau nevinovatia reclamantului, existenta sau inexistenta faptei penale ori existenta sau inexistenta unor alte elemente constitutive ale faptei penale savârsite de reclamant, ci ea a înlaturat numai consecintele unei proceduri viciate, ce a condus la condamnarea reclamantului, iar eu consider ca între reevaluarea fondului cauzei si înlaturarea unei proceduri viciate într-o cale de atac având natura juridica a unui remediu exista o deosebire ce face imposibila atât aplicarea dispozitiilor art. 504 Cod procedura penala, cât si aplicarea art. 3 din Protocolul nr. 7 anexa la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, privitor la dreptul de indemnizare a victimei unei erori judiciare.
Reclamantul a primit deja despagubiri pentru încalcarea dreptului sau la un proces echitabil si a beneficiat, în plus, de înlaturarea consecintelor condamnarii, astfel ca, cererea sa în mod legal a fost respinsa de catre instanta de fond, iar apelul trebuia respins ca nefondat.
