Acţiunea prin care se solicită plata unei sume de bani este o acţiune în pretenţii, patrimonială, prescriptibilă în termen de trei ani de la data la care s-a născut dreptul la acţiune.
Secţia civilă – Decizia civilă nr.468/18 noiembrie 2010
Prin acţiunea înregistrată sub dosar nr. 01533/243/2006 la Judecătoria Hunedoara în urma rejudecării, reclamantul R.F.C. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, pentru obligarea pârâtului la restituirea sumelor de 6052 USD şi 1008 lei RON reprezentând echivalentul în lei a 200 lire sterline, sume confiscate abuziv de pârât, precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 102.057 lei reprezentând dobânzi aferente sumelor confiscate pentru perioada anilor 1955-2006. În drept s-au invocat prevederile art. 44 din Constituţie.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este moştenitorul numitului R.F. şi a numitei R.A.A., ambii decedaţi, şi că prin sentinţa penală nr. 391/28.04.1955 a Tribunalului Popular al Raionului Sânnicolaul Mare – regiunea Arad tatăl său a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare şi i s-au confiscat mai multe monede de aur şi suma de 6052 USD şi 200 lire sterline.
Prin sentinţa civilă nr. 3685/17.11.2009, Judecătoria Hunedoara a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamantul R.F.C. în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Jud. Hunedoara şi a obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 6052 USD şi suma de 200 de lire sterline confiscate abuziv de pârât şi să plătească reclamantului suma de 59.888, 12 USD şi 244,16 lei reprezentând dobânda legală aferentă sumelor confiscate, calculată de la data de 29.04.1955 şi până la data de 31.12.2006. A fost respinsă în rest acţiunea principală ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că prin sentinţa penală nr. 391/28.04.1955 a Tribunalului Popular al Raionului Sânnicolaul Mare – regiunea Arad, R.F., tatăl reclamantului, a fost condamnat la 4 ani închisoare în baza art. 5 şi art. 14 din Legea nr.284/1947 pentru deţinerea de monede din aur şi valută, şi s-a dispus confiscarea acestora. Din adresa nr. 24196/4.04.1955 emisă de Banca de Stat a Republicii Populare Române către rezulta că s-au confiscat tatălui reclamantului sumele de 6052 USD şi 200 lire sterline.
Reclamantul este unicul moştenitor al părinţilor săi.
Instanţa de fond a reţinut că, în mod abuziv s-a procedat la confiscarea valutei ce aparţinea autorului reclamantului, şi că prevederile Legii 284/1947 erau contrare dispoziţiilor Constituţiei. De asemenea, dispoziţiile Legii 284/1947 contraveneau dispoziţiilor art. 481 Cod civil, dar şi tratatelor internaţionale la care România era şi este parte, privitoare la proprietate. Faţă de cele reţinute, instanţa a constatat că valuta a fost confiscată abuziv, astfel că a admis acţiunea referitoare la restituirea valutei confiscate şi dobânda solicitată de reclamant pe perioada cât a fost lipsit de aceste sume de bani.
Prin decizia civilă nr. 190/A/13.05.2010 pronunţată de secţia civilă a Tribunalului Hunedoara, a fost admis apelul formulat de Statul Român reprezentat prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Jud. Hunedoara împotriva sentinţei civile 3685/2009 pronunţată de Judecătoria Hunedoara şi care a fost schimbată în parte în sensul că a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul Statul român şi în consecinţă, respinsă acţiunea formulată de reclamantul R.F., în contradictoriu cu Statul Român.
În considerentele deciziei s-a reţinut ca fiind corect constatat caracterul abuziv al măsurii confiscării, însă, raportat la obiectul acţiunii, prin care se tinde la valorificarea unui drept de creanţă şi nu la revendicarea unor bunuri mobile corporale, acţiunea este prescrisă, faţă de dispoziţiile art. 1 şi 3 din Decretul 167/1958. Data de la care curge termenul de prescripţie de 3 ani este aceea de la care se naşte dreptul la acţiune, ori această dată este data la care a fost recunoscut caracterul abuziv al măsurii în cuprinsul actului normativ şi care este O.U.G. nr.190/9 noiembrie 2000. De aceea, s-a apreciat că reclamantul a acţionat cu depăşirea vădită a termenului de prescripţie, iar instanţa de fond a respins în mod greşit această excepţie prin încheierea de şedinţă din 13.06.2008. În consecinţă, a fost respinsă acţiunea.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea în întregime a deciziei şi menţinerea în tot a sentinţei civile nr. 3685/2009 pronunţată de Judecătoria Hunedoara.
În motivarea recursului, reclamantul susţine că în mod greşit instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a schimbat înţelesul acţiunii pe care a formulat-o, transformând-o dintr-o acţiune în revendicare mobiliară, într-o acţiune de valorificare a unui drept de creanţă născut odată cu declararea abuzivă a legii de confiscare. În susţinerea acestui punct de vedere recurentul arată că acţiunea în revendicare mobiliară îşi are temeiul juridic în dreptul de proprietate al persoanei asupra bunului, iar regimul juridic al acestei acţiuni a fost determinat de practica şi literatura juridică. Acestei acţiuni îi sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, art. 1909 alin 1 Cod civil, care indică faptul că posesia de bună credinţă a bunurilor mobile valorează titlu de proprietate, însă această regulă are în vedere doar bunurile mobile corporale, neînmatriculate.
În drept se invocă art. 299, art. 301, art. 304 pct. 7, 8 şi 9 Cod procedură civilă.
Analizând legalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor de recurs, raportat la art. 304 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile 190/A/2010 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, reţinând următoarele:
Sub un prim aspect: instanţa a pus în discuţie din oficiu calitatea procesual activă a reclamantului, care a promovat acţiune pentru a fi obligată pârâta la plata unor sume de bani confiscate abuziv de la tatăl său în anul 1955. Tatăl reclamantului a decedat în 1993, deci din masa succesorală rămasă la decesul său nu face parte suma de bani cerută de reclamant. Pentru că nu existau în patrimoniul defunctului la data decesului, chiar dacă reclamantul este singurul moştenitor, bunurile mobile cerute nu au fost transmise succesorului, deci nu are calitatea de a cere să fie plătită o sumă de bani de către Statul român. Altfel spus, reclamantul nu poate cere mai multe drepturi decât a avut antecesorul său, mai ales că acesta era în viaţă în 1990 şi putea formula cerere pentru restituirea unor bunuri pretins preluate abuziv de regimul comunist, în condiţiile dreptului comun, aşa cum a fost promovată acţiunea pendinte. În acest context, Curtea a constatat lipsa calităţii procesual active a reclamantului în cauza de faţă.
Sub un al doilea aspect, sumele de bani pretinse de reclamant, au fost confiscate în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, care şi-a produs efectele de la momentul când a rămas definitivă. Acea hotărâre constituie titlu de preluare şi are putere de lege. De la acea dată, nu a intervenit nici o altă hotărâre judecătorească sau lege care să infirme efectele sale, astfel că, în prezent, nu există temei pentru a dispune restituirea unor bunuri preluate cu titlu sancţiune, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Al treilea aspect pe care îl reţine Curtea se referă la caracterul acţiunii: în condiţiile în care reclamantul a cerut „obligarea pârâtei la plata sumei… „ caracterul acţiunii este unul în pretenţii, despăgubiri şi nu unul în revendicare, chiar mobiliară. Temeiul de drept al acţiunii „ art. 44 din Constituţie” nu are legătură cu cauza: acest articol din legea fundamentală reprezintă cadrul general creat de stat pentru apărarea şi ocrotirea dreptului de proprietate, ori prin acţiune se solicită plata unei sume de bani. Aceste acţiuni sunt prescriptibile în trei ani, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, termen care începe să curgă de la data când a luat naştere dreptul la acţiune. Ori, faţă de motivele invocate de reclamant, că este o acţiune de drept comun, dreptul la acţiune a luat naştere în 1989, după schimbarea regimului comunist. Aşadar, acţiunea reclamantului este prescrisă, aşa cum a reţinut şi tribunalul, însă termenul de prescripţie curge din alt moment.
În al patrulea rând, art. 1909 invocat în apel, apoi în recurs, nu este aplicabil în cauză: alin. 1 din acest articol creează o regulă ( potrivit căreia bunurile mobile se prescriu prin simpla posesie), iar alin. 2 consacră o excepţie de la această regulă: a bunurilor mobile care au fost pierdute sau furate şi pentru a căror revendicare s-a stabilit un termen de prescripţie de trei ani. Ori, sumele de bani cerute nu se încadrează nici în categoria în bunurilor furate, nici a celor pierdute, pentru a se încadra în excepţia invocată. Afirmaţia că pentru revendicarea bunurilor mobile preluate fără titlu (ceea ce nu este cazul în speţă, sumele de bani fiind preluate prin hotărâre judecătorească) nu este termen de prescripţie este lipsită de temei legal.
Faţă de toate aceste argumente juridice reţinute, Curtea a constatat că este nefondat recursul reclamantului, pe care l-a respins în temeiul art. 312 cod procedură civilă, menţinând hotărârea atacată.
