C.proc. pen., art.14, art.20; C.pen., art.178 alin.2;Codul civil, art.969, art.998, art.1000, art.1003, art.1021 şi urm.; Legea nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, modificată, art.49 lit.a, art.50 alin.4, art.57 alin.1; O.U.G. nr.195/2002, republicată, art.48, art.36 alin.1;Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor conform legii nr.111/2007, art.27 pct.8;Decizia nr.1 din 28 martie 2005 a Î.C.C.J. – Secţiile Unite dată în interesul legii.
Potrivit dispoziţiilor art. 49 lit.a) şi art.50 alin.4 din Legea nr.136/1995 cu modificările ulterioare prin încheierea contractului de obligatorie de răspundere civilă societatea de asigurare îşi asumă riscul acoperirii prejudiciilor de care asiguraţii răspund numai faţă de terţe persoane păgubite prin accidente săvârşite cu autovehiculul asigurat, pentru avarierea sau distrugerea bunurilor aflate în sau în afara acestuia.
În lipsa vreunei dispoziţii care să permită să i se atribuie calitatea de parte responsabilă civilmente sau de garant, aceasta participă la procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, parte contractantă cu drepturi şi obligaţii proprii în sensul art.969 Cod civil.
Ca urmare, în situaţia producerii unui accident de circulaţie, răspunderea civilă derivată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr.136/1995 coexistă cu răspunderea civilă delictuală bazată pe dispoziţiile art.998 din Codul civil, a inculpatului care s-a aflat la conducerea autovehiculului asigurat şi care prin fapta sa a cauzat consecinţele prejudiciabile material sau moral.
Decizia penală nr.150 din 17.02.2010
Prin sentinţa penală nr. 94 din 09 martie 2008 a Judecătoriei Râmnicu Sărat s-a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art.178 aliniat 2 C.pen., la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare, suspendată condiţionată conform art.81-83 C.pen.
Totodată, acesta a fost obligat la plata despăgubirilor civile în sumă de 65.000 lei către partea civilă proprietar al autoturismului implicat în evenimentul rutier (40.000 lei c/val. autoturismului şi 25.000 lei daune morale) precum şi în sumă de 105.000 lei către partea civilă, mama victimei (30.000 lei cheltuieli de înmormântare şi pomenile tradiţionale până la un an inclusiv şi 75.000 lei daune morale).
Sentinţa primei instanţe a fost desfiinţată, în parte, în latură civilă prin decizia nr. 222 din 22 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Buzău.
Admiţându-se apelurile declarate de părţile civile, părinţii victimei, la al doilea grad de jurisdicţie s-a dispus obligarea inculpatului în solidar cu asigurătorul de răspundere civilă-societate de asigurare la plata despăgubirilor materiale şi morale, astfel cum au fost stabilite la judecata fondului.
S-a considerat că, în cauză sunt incidente dispoziţiile art.52 şi 54 din Legea nr.136/1935 precum şi decizia nr.1 din 28 martie 2005 a Î.C.C.J.-Secţiile Unite, dată în interesul legii.
Recursul exercitat de societatea de asigurare – asigurător de răspundere civilă este fondat.
Prin probele administrate în cauză s-a dovedit cu certitudine că în seara zilei de 12 februarie 2008 inculpatul a condus pe drumurile publice autovehiculul încredinţat de partea civilă, proprietarul acestuia iar prin neadaptarea vitezei de circulaţie într-o zonă restricţionată la 40 km/oră şi curbă deosebit de periculoasă, a pierdut controlul volanului, intrând în impact cu tulpina unui copac plantat în afara carosabilului.
Ca urmare, victima în vârstă de 17 ani, fiul celor două părţi civile a suferit grave leziuni traumatice, decedând la scurt timp, în contextul hemoragiei interne datorate rupturii cardiace, lovirii şi comprimării cu şi de corpuri şi planuri dure, între acestea şi rezultatul letal existând directă şi necondiţionată legătură de cauzalitate.
Prin expertiza tehnică auto s-au confirmat susţinerile martorilor în sensul că inculpatul a avut culpă exclusivă în producerea evenimentului rutier şi deci a leziunilor traumatice, suferite de victimă, aceasta constând în nerespectarea dispoziţiilor art.48 şi art.36 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002.
Actele materiale întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă iar condamnarea acestuia în temeiul art. 178 alin. 1 C.pen., este legală.
Instanţele anterioare au greşit însă rezolvarea acţiunilor civile exercitate de părţile civile, părinţii victimei, principiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru prejudicii rezultate din atari infracţiuni, interpretându-se contrar dispoziţiilor art.14 C.proc.pen., comb. cu art.1000, 1001 şi urm. şi jurisprudenţei interne constante în această materie.
Este de necontestat că dovedindu-se culpa exclusivă în producerea evenimentului rutier, consecinţele prejudiciabile (materiale şi morale) suferite de cele două părţi civile s-au produs prin folosirea autoturismului încredinţat inculpatului-intimat şi asigurat pentru răspundere civilă auto de către societatea de asigurare, în baza contractului încheiat cu partea civilă proprietarul acestuia.
Din actele dosarului se constată că poliţa de asigurare s-a încheiat în condiţiile art.49 lit.a), art.50 alin. 4 şi art.57 din Legea nr.136/1995, privind asigurările şi reasigurările din România, recurenta asumându-şi obligaţia de a despăgubi numai terţele persoane păgubite prin accidentele în care ar fi implicat autoturismul asigurat, bunurile aflate în interiorul sau în afara acestuia.
În atare situaţie, astfel cum s-a explicitat şi în art.27 pct.8 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 11/2007, potrivit contractului încheiat la data de 25 ianuarie 2008, societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, parte contractantă cu drepturi şi obligaţii proprii în sensul art.969 Cod Civil şi nu în aceea de parte responsabilă civilmente pentru faptele comise de inculpatul utilizator al autovehiculului asigurat în sensul art.1000 şi 1003 Cod Civil.
Obligaţiile asumate corespund dispoziţiilor legale în materia asigurării pentru răspundere civilă auto iar tragerea la răspundere civilă pentru prejudicii produse prin infracţiuni, în procesul penal este supusă legii civile.
Faţă de cele ce preced, rezultă că apelurile declarate de părţile civile au fost greşit admise prin decizia penală adoptată la al doilea grad de jurisdicţie, deoarece potrivit dispoziţiilor legale menţionate atât daunele materiale reprezentând contravaloarea autoturismului avariat, cât şi daunele morale suferite de tatăl victimei, ce nu are calitatea de terţ, conform art.998 Cod Civil, cad în sarcina de plată exclusivă a inculpatului intimat.
Şi obligarea recurentei societate de asigurare în solidar cu inculpatul la acoperirea sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri materiale şi daune morale, în folosul părţii civile, mama victimei, este nelegală.
Dispoziţia instanţei de apel contravine raporturilor de asigurare stabilite între asigurătorul de răspundere civilă şi proprietarul autovehiculului asigurat, dar şi prevederilor art.54 aliniat 4 şi art.57 alinat 1 din Legea nr.136/1995, cu modificările ulterioare, astfel cum au fost interpretate şi prin decizia nr. 1/2005 a Î.C.C.J. – Secţiile Unite, dată în interesul legii.
Astfel, s-a acceptat că răspunderea civilă derivată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr.136/1995 este limitată şi total diferită de răspunderea pentru fapta altuia reglementată prin art.1000 alin.1 din Codul civil ori de răspunderea comitenţilor pentru prejudiciul cauzat de prepuşii lor, la care se referă aliniatul 3 al aceluiaşi articol.
De aceea, în lipsa vreunei dispoziţii care să permită să i se atribuie calitatea de parte responsabilă civilmente sau de garant, societatea de asigurare – parte contractantă participă la procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, având drepturi şi obligaţii proprii supuse regimului dispoziţiilor art.969 Cod civil.
Prin urmare, în situaţia producerii unui accident de circulaţie, răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie coexistă cu răspunderea civilă delictuală bazată pe dispoziţiile art.998 din Codul civil, deci alături de inculpatul care s-a aflat la conducerea autovehiculului asigurat şi care prin fapta sa a cauzat efectele prejudiciabile material sau moral.
Rezultând aşadar, că sub aspectele analizate hotărârile recurate sunt nelegale şi netemeinice, se va admite recursul declarat de asigurătorul de răspundere civilă şi rejudecându-se cauza la al treilea grad de jurisdicţie, se va înlătura obligaţia solidară a recurentei de la plata despăgubirilor stabilite în folosul părţii civile, proprietar al autoturismului asigurat, care nu are calitatea de terţ în evenimentul rutier produs din culpa inculpatului.
Cât priveşte despăgubirile civile acordate părţii civile, mama victimei, se vor înlătura dispoziţiile referitoare la obligaţia solidară stabilită în sarcina asigurătorului de răspundere civilă, limitându-se răspunderea civilă la suma asigurată prin convenţia încheiată şi alături de răspunderea civilă delictuală ce incumbă inculpatului-intimat, pentru efectele păgubitoare produse prin fapta sa.
