În considerente s-a arătat c[ tragerea la răspundere penală a unei persoane implică stabilirea, pe baza unor probe concludente, a existenţei faptei imputate, a caracterului ei infracţional precum şi a vinovăţiei făptuitorului. Instanţa apreciază că numai pe baza unor probe certe în acuzare poate fi răsturnată prezumţia de nevinovăţie instituită de dispoziţiile art. 5 ind. 2 şi art. 66 Cod procedură penală în favoarea oricărei persoane, în caz contrar ea operând pe deplin, în virtutea principiului in dubio pro reo.
Din studiul actelor de urmărire penală efectuate în cauză, rezultă că învinuita a săvârşit infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, fapt confirmat prin declaraţiile martorilor: Xx, Xx, Xx, xx. Instanţa reţine că declaraţiile petentei nu se coroborează cu mijloacele de probă existente la dosarul de urmărire penală.
Instanţa reţine că infracţiunea menţionată se realizează, sub aspectul laturii obiective, printr-o acţiune, care poate consta în săvârşirea în public de acte sau de gesturi, de proferarea de cuvinte ori expresii sau orice alte manifestări, acţiune care aduce atingere bunelor moravuri sau produce scandal public. Instanţa apreciază că cerinţa legii referitoare la săvârşirea acţiunilor menţionate în public, este îndeplinită în cauza de faţă, fapta fiind comisă în condiţiile prevăzute de art. 152 Cod penal.
Cuvintele şi expresiile proferate de petentă au adus atingere bunelor moravuri, ele contravenind comportărilor care sunt compatibile cu respectul reciproc, cu păstrarea demnităţii umane, cu observarea decenţei în cuvinte şi atitudini.
De asemenea, scandalul public, cel de al doilea rezultat care atribuie faptei carcater penal, presupune zarvă, vâlvă produsă de o faptă care provoacă indignare şi revolta. Intrucât textul se referă la un scandal public, este de observat că în cauza de faţă nu era vorba de indignarea izolată a unei persoane ci de indignarea unei colectivităţi, cadre medicale şi bolnavii internaţi în secţia de specialitate a unităţii medicale, care au luat cunoştinţă de fapta săvârşită. Fapta a fost săvârşită cu intenţia directă şi nu interesează mobilul sau scopul săvârşirii acesteia.
În privinţa infracţiunii prevăzută de art. 321 ali. 1 Cod penal, având în vedere actele de urmărire penală existente la dosarul cauzei, se constată că fapta reţinută în sarcina petentei există, că a fost săvârşită de învinuită, însă în mod corect s-a reţinut că fapta nu constituie infracţiune, neprezentând gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind lipsită în mod vădit de importanţă prin atingerea minimă adusă valorii apărate de lege prin conţinutul ei concret.
Lipsa gradului de pericol social este relevată prin modul în care a fost săvârşită fapta, prin scopul urmărit de învinuită, prin împrejurările în care a fost comisă, lipsa antecedentelor penale ale acesteia.
Având în vedere cele de mai sus se constată că aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ – respectiv amenda în cuantum de 500 lei, este suficientă pentru îndreptarea petentei.
Împotriva sentinţei indicate a declarat recurs învinuita recurentă Xx solicitând casarea acesteia, iar în rejudecare, desfiinţarea ordonanţei atacate şi a rezoluţiei, anularea amenzii administrative, iar în subsidiar, aplicarea unui avertisment.
În motivare, a arătat că amenda este un abuz la adresa sa, în august 2007 fiind sancţionată contravenţional pentru aceeaşi faptă. In plus, nu are un sigur, în afara de pensia alimentară a fiicei sale în valoare de 104 lei lunar.
Analizând recursul declarat conform dispoziţiilor art. 385 ind. 9 Cod procedură penală, art. 385 ind. 14 Cod procedură penală, îl apreciem fondat pentru o parte din considerentele invocate. Astfel, petenta nu contestă starea de fapt ce a fost reţinută de parchet sau de instanţa de fond, ci doar împrejurarea că amenda care i-a fost aplicată este abuz fiind vădit disproporţionată faţă de fapta în sine, cu atât mai mult cu cât pentru aceeaşi faptă s-a dispus sancţionarea sa contravenţională. Ne raportăm la acest din urmă aspect, întrucât dacă susţinerile petentei, că a mai fost sancţionată contravenţional, deci tot administrativ, printr-un proces verbal de contravenţie depus la dosarul de fond (fila 7), reţinându-i-se aceeaşi stare de fapt ca cea din ordonanţă, respectiv, rezoluţia atacată, se confirmă, ar putea fi aplicabil principiul de drept „non bis in idem”. Deci nu i s-au putea aplica o altă amendă administrativă pentru aceeaşi faptă, prin urmare o altă sancţiune de aceiaşi natură cu cea anterioară.
Pe cale de consecinţă, recursul este admisibil cu privire la acest aspect, urmând ca organele de urmărire penală să reanalizeze materialul probator, ţinând cont şi de procesul verbal de contravenţie pe care îl invocă învinuita în apărare, fără a se agrava situaţia acesteia.
Astfel, vom admite recursul declarat de recurenta învinuită Xx, vom casa integral sentinţa atacată şi în rejudecare:
Vom admite plângerea formulată de învinuită împotriva rezoluţiei din dosar nr.191/II/2/2009 emisă la data de 28.05.2009 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş şi împotriva ordonanţei din dosar nr.1006/P/2008 emisă la data de 21.04.2009 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târnăveni, în baza art.278 ind.1 aliniat 8 lit.b Cod procedură penală şi în consecinţă:
Vom desfiinţa soluţiile atacate referitor la fapta de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, prev. de art.321 alin.1 Cod penal şi se va trimite cauza Parchetului de pe lângă Judecătoria Târnăveni pentru a proceda la redeschiderea urmăririi penale faţă de învinuita recurentă Xx şi reanalizarea materialului probator raportat şi la procesul verbal de contravenţie întocmit acesteia de Poliţia Târnăveni pentru o faptă similară.
