În baza art. 11 pct. 2 lit. a cu aplicarea art. 10 lit. d Cod procedură penală, a fost achitat inculpatul B.G.I. cu datele de stare civilă de mai sus, pentru infracţiunea de fals în declaraţii, prev de Cod penal (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ).
În baza art. 36 alin.2 din Decretul 328/1966 cu aplicarea art. 13 Cod penal a fost condamnat inculpatul B.G.I. cu datele de stare civilă de mai sus la pedeapsa închisorii de 1 an, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul după ce permisul de conducere i-a fost reţinut în vederea anulării
În baza art. 1 din Legea 543/2002 s-a constatat graţiată în totalitate pedeapsa.
În baza art. 1 din Legea 543/2002 s-a constatat graţiată în totalitate pedeapsa.
S-a ataras atenţia inculpatului asupra art. 7 din Legea 543/2002,în sensul că dacă în termen de trei ani va săvârşi o altă infracţiune intenţionată va executa alături de pedeapsa pentru acea faptă şi pedeapsa graţiată.
S-a constatat că inculpatul a avut apărător ales.
S-a constatat că inculpatul a avut apărător ales.
În baza art. 191 alin. 1 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul la plata sumei de 400 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
S-a dispus în baza art. 192 alin.3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat pentru infracţiunea prev de art. 184 alin 2,4 cu aplicarea art. 33 lit. b Cod penal să rămână în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că:
În ziua de 18.02.2002, părţile vătămate B.V. şi B.R.V., se deplasau cu o căruţă pe ruta Dărmăneşti – Dofteana. Autotractorul marca MAN, la volanul căruia se afla inclpatul, se deplasa pe celălalt sens de mers pe ruta Dofteana –Dărmăneşti.
In dreptul KM 90+200 m a avut loc impactul autotractorului cu căruţa părţilor vătămate, calul de la căruţă fiind omorât iar cele două părţi vătămate aruncate în şanţul de la marginea drumului, producându-li-se leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 105-110 zile de îngrijiri medicale pentru B.V. şi 85-90 zile îngrijiri medicale pentru B.R.V.
Inculpatul a susţinut că accidentul s-a produs deoarece calul s-a speriat şi a trecut pe contrasens, căruţa nemaiputând fi evitată.
La urmărirea penală au fost efectuate 3 expertize auto, cu aceleaşi obiective: stabilirea vitezei de deplasare a autotractorului anterior producerii accidentului; dinamica producerii accidentului şi posibilităţile tehnice de evitare a impactului şi din partea cărui participant la trafic.
Expertiza efectuată de expert T.V., a concluzionat că viteza de deplasare în momentul premergător accidentului a fost de 88 km/h, opinând că din variantele prezentate de părţi cea a martorilor oculari care au declarat că autotractorul s-a angajat în depăşire acroşând căruţa la efectuarea manevrei este cea posibilă.
Cât priveşte posibilitatea evitării impactului, expertul menţionează că accidentul putea fi evitat dacă autovehicolul respecta viteza legală.
Mai menţionează expertul, că manevra de frînare şi viraj spre stânga a fost neinspirată.
A doua expertiză a fost efectuată de expert S.S. din cadrul Biroului pentru Expertize Tehnice Judiciare Mureş.
Acesta a stabilit că viteza autovehicolului în faza premergătoare accidentului era de 59 km/h iar cauza producerii accidentului , virajul făcut brusc spre stînga de către căruţaş, impactul producându-se pe banda de rulaj a autocisternei.
Precizează expertul că din cauza virajului brusc efectuat de către căruţaş, inculpatul a avut la dispoziţie 1,8 secunde pentru evitare, cauza accidentului fiind imprudenţa căruţaşului şi manevra bruscă făcută de căruţă, viraj stînga necontrolat.
Deoarece concluziile celor 2 expertize erau în contradicţie totală, s-a dispus efectuarea unei expertize criminalistice la Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Iaşi.
In acest raport s-a stabilit că viteza de deplasare a autovehicolului în momentul premergător accidentului era de 57,6 km/h şi că autovehicolul nu şi-a părăsit banda sa de mers în momentul impactului.
La dosar s-a depus o xerocopie a unei diagrame tahograf de către inculpat, care a susţinut că a fost efectuată după diagrama originalăcare exista în momentul producerii accidentului, din care rezultă că în jurul orei 9,14 autovehicolul a frînat energic de la o viteză de cca. 52 – 54 km/h.
Cu privire la posibilităţile de evitare a accidentului, se concluzionează că inculpatul putea evita impactul dacă s-ar fi deplasat cu o viteză de cel mult 36 km/h, însă pe sectorul de drum respectiv nu existau restricţii de viteză.
Partea vătămată B.V., putea preveni accidentul dacă s-ar fi deplasat pe drumurile publice în conformitate cu normele legale în vigoare, respectiv: să se asigure în momentul schimbării direcţiei de mers, să fi circulat legal cât mai aproape de marginea din dreapta carosabilului şi să nu fi circulat pe DN 12 A dacă ar fi avut alte drumuri laterale.
În decizia de casare nr. 972/A/2005 există inserată menţiunea potrivit căreia dată fiind contradicţia dintre expertizele analizate se impunea dispunerea de către instanţa de fond a efectuării unei noi expertize la Institutul Naţional de Expertize Criminalistice Bucureşti, dacă se impunea chiar a unei
expertize efectuate de către o comisie de experţi, care să aibă în vedere întregul material probator.
Din expertiza astfel efectuată (filele 238-247) s-a rezultat că inculpatul se deplasa cu viteza de 50 km/oră, şi că în condiţiile determinate acesta nu putea evita producerea evenimentului rutier. Accidentul ar fi putut fi prevenit de către B.V., conducătorul atelajului hipo, dacă ar fi păstrat controlul asupra direcţiei, evoluând în limitele sensului său normal de deplasare, fără a pătrunde pe contrasens în condiţiile în care din direcţie opusă circula autotractorul cu semiremorcă.
S-a efectuat şi un supliment la această expertiză în care se face precizarea că nu exista date pe baza cărora să se poată afirma că autotrenul rutier a efectuat o manevră de depăşire anterior producerii accidentului. Probele materiale administrate, respectiv urme pe carosabil indica faptul că impactul s-a produs pe sensul de mers al autovehiculului, atelajul hipo pătrunzând în totalitate cu partea din faţă a sa pe contrasens. Chiar dacă autotrenul ar fi efectuat o depăşire a unui alt atelaj care ar fi rulat în acelaşi sens, poziţia locului impactului indică o încheiere a acestei manevre la momentul coliziunii.
Instanţa a avut în vedere la stabilirea situaţiei de fapt, toate probele din cauză, o importanţă majoră având probele directe, respectiv declaraţiile martorilor care au văzut producerea accidentului.
In faza de urmărire penală li s-au luat declaraţii numiţilor: B.M. – M., A.M. şi D.L..
Din declaraţiile martorului B.M.-M., care circula într-o căruţă în spatele căruţei implicată în accident, la o distană de 80-100 m, se reţine că cisterna care rula cu viteză dinspre Dofteana s-a angajat în depăşirea unui alt autovehicol, moment în care a depăşit axul drumului şi a lovit căruţa în două, târând calul şi restul căruţei şi orindu-se în poziţia anterioară efectuării manevrei de depăşire. A mai declarat martorul că nu a văzut vreo schimbare în deplasarea căruţei înainte, calşul mergând liniştit. Aceeaşi descriere o face şi martorul A.M. în declaraţia sa.
Chiar dacă cei doi martori au relatat o altă situaţie de fapt decât cea descrisă în expertiză, instanţa apreciază că nu poate reţine depoziţie celor doi ca fiind corespunzătoare adevărului, întrucât declaraţia unui martor poate conţine elemente subiective de care nici cel care dă declaraţia să nu fie conştient. Astfel situaţia la care s-au referit cei doi este una limită, cu care nu s-a întâlnit niciodată sau foarte rar. În acesta condiţii percepţia în sine şi relatarea situaţiei percepute poate suferi raportat la mai mulţi factori, şi anume experienţă, educaţie, mediul social, şi altele. Instanţa nu poate să nu aibă în vedere că cel care face declaraţia este tot căruţaş, astfel că în mod implicit mesajul transmis de însăşi eveniment este unul negativ pentru acesta.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut că probele administrate în cauză nu duc la concluzia vinovăţiei inculpatului, cu
privire la infracţiunea de vătămare corporală din culpă întrucât acestea sunt contradictorii prin ele însele şi nu se coroborează. Art. 66 alin. 1 Cod procedură penală, instituie în favoarea inculpatului prezumţia de nevinovăţie, care nu este anulată decât prin certitudinea dovedită a vinovăţiei acestuia. Dacă probele administrate de acuzare nu au un conţinut cert, dacă nu sunt decisive, complete, dacă ele lasă o nesiguranţă în privinţa vinovăţiei inculpatului, atunci se aplică principiul potrivit căruia „orice îndoială este în favoarea acuzatului” (in dubio pro reo). Această regulă constituie un complement necesar, o manifestare şi o expresie a prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului se regăseşte în materia probaţiunii.
Interesele superioare sociale ale înfăptuirii justiţiei penale presupun ca o hotărâre de condamnare să nu se bazeze pe probabilitate ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, adică pe credinţa izvorâtă din dovezile administrate în cauză că realitatea obiectivă este fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită cu ajutorul probelor. Ori în cazul de faţă probele nu pot duce la concluzia vinovăţiei inculpatului.
Faţă de considerentele de mai sus, instanţa a acordat întâietate probei ştiinţifice administrate în cauză, respectiv expertiza criminalistică cu privire la stabilirea detaliilor evenimentului rutier, şi având în vedere că prin rechizitoriu inculpatul a fost trimis în judecată pentru nerespecatrea dispoziţiilor referitoare la depăşire va dispune pentru infracţiunea prev de art. 184 alin.2,4 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. b Cod penal achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a cu aplicarea art. 10 lit. b Cod procedură penală.
Raportat la soluţia din latura penală în baza art. 346 alin. 4 Cod procedură penală va lăsa nesoluţionată latura civilă a cauzei.
Cu privire la infracţiunea de fals în declaraţii imputată inculpatului, constând în aceea că după producerea unui accident mortal la data de 29.10.2000 pe raza municipiului T. a declarat în mod neadevărat că a pierdut permisul de conducere pentru a rămâne în posesia acestui document şi pentru a conduce fără drept un autovehicul, instanţa a reţinut că potrivit Cod penal (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), „declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituţii de stat ori unei alte unităţi dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei consecinţe, se pedepseşte”.
Instanţa a constatat că declaraţia făcută de către inculpat lucrătorilor de poliţie chiar dacă ar fi fost falsă nu ar fi servit potrivit legii la producerea unei consecinţe juridice, respectiv păstrarea dreptului de a conduce un autovehicul întrucât reţinerea, anularea sau reţinerea în vederea anulării cu consecinţa imediată a ridicării dreptului de a conduce nu sunt condiţionate de reţinerea sau predarea fizică a permisului de conducere. Dreptul de a conduce este suspendat prin efectul legii. Acest fapt rezultă de altfel din chiar faptul că inculpatul a fost trimis în judecată şi pentru conducerea unui autovehicul având permisul de conducere reţinut, astfel că acea consecinţă juridică avută în vedere în momentul declaraţiei nu şi-a produs efectul. În aceste condiţii declaraţia făcută de inculpat nu poate produce prin ea însăşi nici o consecinţă juridică, motiv pentru care instanţa apreciază că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii sub aspect obiectiv, motiv pentru care in baza art. 11 pct. 2 lit. a cu aplicarea art. 10 lit. d Cod procedură penală, va dispune achitarea inculpatului pentru infracţiunea de fals în declaraţii.
Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 36 alin. 2 din Decretul 328/1966 cu aplicarea art. 13 Cod penal constând în aceea că în data de 18.07.2002 a condus pe drumurile publice un autoturism având permisul de conducere reţinut, instanţa reţine următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 40 din Decretul 328/1966 „Organele miliţiei sau, după caz, comitetele executive ale sfaturilor populare care au în subordine întreprinderi de transport în comun cu tramvaie sau troleibuze, anulează permisul de conducere în cazul când titularul acestuia a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitiva:
a) pentru infracţiunile de omor sau vătămare foarte gravă a integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, sau pentru distrugerea unuia sau mai multor autovehicule, săvârşite prin imprudenta, ca urmare a nerespectării regulilor de circulaţie;
b) pentru infracţiunea de conducere a autovehiculului în stare de ebrietate ori cu îmbibaţie alcoolică în sânge ce depăşeşte limita legală, sau de sustragere de la recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei;
c) la interdicţia de a exercita profesia sau ocupaţia de conducător de autovehicule.
Permisul de conducere se poate anula şi în cazul când titularul acestuia a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitiva pentru orice alta infracţiune dacă aceasta priveşte circulaţia pe drumurile publice sau dacă la săvârşirea ei făptuitorul s-a folosit de un autovehicul, în calitate de conducător.
În cazurile prevăzute la alin. 1 lit. a şi b permisul de conducere va fi reţinut, în vederea anulării, odată cu constatarea săvârşirii infracţiunii, iar în cazurile prevăzute la alin. 1 lit. c şi alin. 2, după rămânerea definitiva a hotărârii judecătoreşti de condamnare.”.
În declaraţia sa de la urmărirea penală (fila 110-dosar urmărire), inculpatul declară că are cunoştinţă de prevederile Decretului 328/1966 întrucât este şofer profesionist. Arată însă că după accidentul din 2000 nu i s-a pus în vedere că nu are dreptul să conducă un autovehicul.
Din adresa nr. 174760/12.05.2004 (fila 116 dosare urmărire), s-a reţinut că inculpatul „ a declarat că în împrejurări necunoscute a pierdut permisul de conducere. I s-a pus în vedere că nu mai are dreptul de a conduce autovehicule
pe drumurile publice până la soluţionarea definitivă a cauzei, aflându-se în poziţia „reţinut în vederea anulării”. Nu a fost eliberată dovadă înlocuitoare pentru permisul de conducere.”
Instanţa a constatat că dispoziţiile art. 40 alin. 3 D 328/66 sunt exacte, precise, nu pot da naştere la interpretări, şi imperative. Astfel, în condiţiile în care inculpatul în data de 29.10.2000 a condus pe drumurile publice un autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică de 1,20 %0, şi a produs un accident care s-a soldat cu decesul unei persoane, el a declarat că nu îşi găseşte permisul de conducere cu intenţia de a îl păstra asupra sa pentru a conduce în continuare. Însă intenţia sa a rămas fără consecinţe întrucât permisul său figura ca reţinut în vederea anulării. Astfel că continuând să conducă inculpatul a săvârşit infracţiunea de conducere fără permis, întrucât textul de lege nu condiţionează existenţa acestei infracţiuni nici de aducerea la cunoştinţa inculpatului a ridicării dreptului de a conduce, nici de predarea fizică a permisului.
Mai mult inculpatul este şofer profesionist, avea după propriile spuse cunoştinţă de dispoziţiile D 328/66, şi chiar dacă nu ar fi avut nu s-ar fi putut prevala de necunoaşterea legii pentru a justifica o încălcare a acesteia.
Faţă de considerentele sus expuse, instanţa a apreciat că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, care prezintă pericolul social al unei infracţiuni, şi a fost săvârşită cu forma de vinovăţie a intenţiei directe, şi pentru aceasta va aplica inculpatului o pedeapsă cu închisoarea. La dozarea pedepsei, instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare legală prevăzute de art. 72 din Codul penal, respectiv gradul de pericol social concret al faptei, periculozitatea infractorului şi împrejurările concrete în care s-a comis infracţiunea. S-a avut de asemenea în vedere şi persoana inculpatului, care este cunoscut cu antecedente penale, şi nu a recunoscut săvârşirea faptei în nici una din declaraţiile sale.
S-a atras atenţia inculpatului asupra art. 7 din Legea 543/2002,în sensul că dacă în termen de trei ani va săvârşi o altă infracţiune intenţionată va executa alături de pedeapsa pentru acea faptă şi pedeapsa graţiată.
În baza art. 191 alin. 1 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Împotriva sentinţei penale menţionate, în termen legal au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Moineşti, părţile civile B.R. V. şi B.V. şi inculpatul B.G.I..
Se critică hotărârea atacată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Moineşti pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
1.Instanţa de judecată a dispus achitarea inculpatului B.G.I. în mod nejustificat, soluţia dispusă fiind contradictorie
Astfel, instanţa a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev, de art.36 al.2 din Decretul 328/1966 reţinând în mod corect faptul că la data producerii accidentului acesta avea permisul de conducere reţinut, fiindu-i interzis a conduce un autovehicul pe drumurile publice, ca urmare a producerii unui alt accident mortal de circulaţie.
Astfel, la fi.116 dosar urmărire penală şi fi.140 dosarul nr.4541/2004 al Judecătoriei Moineşti se află adresele IPJ Mureş – Serviciul Poliţiei Rutiere în care se arată că la data de 18.07.2002 inc. B.G.I. nu avea dreptul de a conduce pe drumurile publice un autovehicul, permis acestuia fiind reţinut, ca urmare a săvârşirii unei alte infracţiuni de ucidere din culpă pentru care ulterior a fost condamnat definitiv ( fapt ce atrage şi anularea acestui permis).
Ca urmare a acestui fapt, instanţa de judecată nu putea dispune achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 184 al.2,4 C.pen, cu aplic.art.33 lit.b C.pen. culpa acestuia la producerea accidentului, rezultând din însăşi conducerea unui autovehicul cu permisul de conducere reţinut.
2.În mod greşit instanţa de judecată a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infrac.prev. de art. 184 al.2,4 C.pen în temeiul art. 10 lit.b C.pr.pen., temeiul achitării fiind contrar celui indicat în motivarea hotărârii pronunţate.
Dacă în motivarea hotărârii se arată că „ probele administrate nu duc la concluzia vinovăţiei inculpatului, întrucât acestea sunt contradictorii şi nu se coroborează” temeiul achitării este cu totul altul şi anume că fapta săvârşită de acesta nu este prevăzută de legea penală.
Mai mult , achitarea inculpatului este întemeiată pe un număr de 4 expertize tehnice efectuate în cauză care au scăzut treptat viteza de deplasare a autovehiculului condus de inculpat de la 88 km/h la 50 km/h tocmai pentru a înlătura vinovăţia acestuia, ultimele expertize efectuate neţinând cont de aspectele indicate de martorii oculari B.M., A.M., D.L. şi G.L.
Aceşti martori au indicat faptul că autovehiculul inculpatului s-a angajat în depăşirea unui alt autovehicul , mergând pe axul dramului, expertiza efectuată de T.V., stabilind o viteză de deplasare de 88 k m/h, fiind şi singura care a ţinut cont de susţinerile părţilor şi cele ale martorilor oculari.
Chiar şi Tribunalul Bacău, în dec.nr.972/2005 arată că „se impune efectuarea unei expertize de comisia de experţi care să aibă în vedere „ÎNTREGUL MATERIAL PROBATOR”.
În faţa instanţei inculpatul declară că „nu-mi explic de ce calul s-a speriat , pentru că nu era nimeni pe şosea. Nu am depăşit alt autovehicul pentru că nu era nici unul ( fi.79 dosar nr.4541/2004) contrar martorilor enunţaţi anterior.
Inculpatul nu poate explica nici faptul că a pătruns pe contrasens deşi, dacă susţinerile sale ar fi fost adevărate ar fi frânat şi virat dreapta şi nu pe sensul de deplasare a căruţei.
Tribunalul Bacău, în dec.nr.972/2005 arată că „instanţa nu poate face abstracţie de declaraţiile martorilor date la urmărirea penală” , solicitându-se efectuarea unei expertize care să ţină cont de toate actele de urmărire penală administrate în cauză.
În schimb, raportul de expertiză criminalistică întocmit la I.N.E.C. Bucureşti face referire doar la una din cele 3 expertize efectuate în cauză ( cea favorabilă inculpatului, formulează presupuneri asupra urmelor de pe carosabil, nu face referire în nici un fel la celelalte probe administrate şi nici măcar nu face referire la cei 4 martori oculari pentru a aprecia pe baza susţinerilor acestora , modalitatea şi împrejurările producerii accidentului, ţinându-se cont doar de declaraţiile inculpatului ( cum că partea vătămată ar fi pătruns pe sensul său de mers.).
Cert este însă faptul că pozele făcute la faţa locului arată că de fapt inculpatul este cel care se afla pe sensul de mers al căruţei, iar martorii audiaţi confirmă pătrunderea acestuia pe sensul contrar de mers.
Institutul Naţional de Expertize Criminalistice Bucureşti arată în adresa nr.338/03.10.2007 că nu poate face o nouă expertiză ţinând cont de toate împrejurările comiterii faptei, aşa cum a solicitat instanţa , răspuns trimis de comisia care a mai efectuat expertiza, în baza unei adrese şi nu a unui supliment, aşa cum ar fi fost necesar.
Expertiza efectuată contrazice chiar pozele efectuate cu ocazia constatării la faţa locului, deoarece se arată că atelajul hipo a pătruns în totalitate pe celălalt sens de mers. însă impactul s-a produs cu stânga faţă.
Totodată se fac aprecieri asupra faptului că urma de târâre a fost creată de o roată a atelajului prinsă sub autocamion, deşi urma este discontinuă, apreciindu-se fără temei şi faptul că roata aflată sub autotractor este cea din dreapta faţă.
Dacă impactul se producea pe sensul de mers al inculpatului, victimele, sacii cu faină şi toate resturile căruţei „n-ar fi sărit” înapoi 32 m.
Totodată, dacă acesta s-ar fi dezmembrat la impact iar osia faţă a intrat sub autotractor nu se explică de ce toate resturile sunt pe celălalt sens.
Conform art. 13 lit.a,d din Procedurile de desfăşurare a expertizei criminalistice a Institutului Naţional de Expertize Criminalistice , expertul criminalist este incompatibil să efectueze ue supliment de expertiză dacă anterior a efectuat o expertiză sau un supliment în aceeaşi cauză penală având aceleaşi obiective sau probleme precum şi îe situaţia în care a efectuat prima expertiză în aceeaşi cauză.
Deşi ing. G.C. a efectuat expertiza alături de alţi 2 experţi în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, ulterior tot acesta a efectuat un supliment precum şi un răspuns la solicitarea instanţei de a fi efectuat un supliment de expertiză.
Astfel, deşi reprezentanţii Ministerului Public şi partea vătămată au solicitat efectuarea unui supliment de expertiză pentru a se avea în vedere toate împrejurările certe ale dosarului, iar această solicitare a fost admisă de instanţă, acelaşi expert se pronunţă că nu mai poate face un supliment de expertiză.
Răspunsul este corect deoarece expertul era incompatibil însă, o altă comisie trebuia să efectueze acest supliment de expertiza, pronunţarea de către aceeaşi comisie asupra împrejurărilor producerii accidentului şi menţinerea concluziilor anterioare fond contrară dispoziţiilor legale.
3. Achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.292 C.pen nu este întemeiată, apreciindu-se că fapta nu a produs consecinţe juridice.
Inculpatul a declarat necorespunzător organelor de cercetare penală că a pierdut permisul tocmai pentru a rămâne în posesia acestuia şi a-1 folosi pentru dovedirea dreptului de a conduce.
Astfel, fiind întrebat dacă este posesor al permisului inculpatul a prezentat permisul „declarat pierdut” astfel încât, fără verificări suplimentare , nu s-ar fi stabilit că permisul este în fapt reţinut.
Chiar şi inculpatul , în declaraţia dată procurorului ( fi. 110-111 dosar urmărire penală) arată că „nu mi s-a eliberat dovada înlocuitoare” pentru permisul „pierdut”, aspect indicat şi în adresele IPJ Mureş.
Conform Regulamentului de aplicare a Decr.328/1966 pierderea permisului de conducere trebuie anunţată în termen de 48 ore de către inculpat care era obligat apoi în termen de 15 zile să solicite şi un nou permis.
Faptul că inculpatul a declarat necorespunzător organelor de cercetare penală că a pierdut permisul tocmai pentru a rămâne în posesia acestuia şi a-1 folosi ( 1-a prezentat la noul accident produs la 18.07.2002) rezultă că din faptul că nu a solicitat un nou permis,
4. Instanţa urmează a lua act că pentru fapta prev. de art.292 C.pen se va împlini termenul de prescripţie de 7 ani şi 6 luni prevăzut de lege având în vedere comiterea faptei la 29.10.2000.
5.Încheierea de şedinţă din 27.03.2007 (fila 3 dos.nr.854/R/2006) nu este semnată de judecător, fapt ce determină nulitatea absolută a hotărârii pronunţate, neputându-se stabili compunerea completului de judecată.
În raport de motivele invocate, în baza art. 379 pct.2 lit.b C.pr.pen., s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sen.pen.nr. 126/03.03.2008 pronunţată în dosarul nr. 854/R/2006 al Judecătoriei Moineşti şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.
Inculpatul în cererea scrisă de apel, invocă nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii primei instanţei în ceea ce priveşte greşita condamnare pentru infracţiunea prevăzută de art.36 alin.2 din Decr.328/1966.
După data sesizării instanţei inculpatul a depus la dosar motivele de apel (filele 44 – 46) solicitând:
1.Achitarea de sub acuza săvârşirii infracţiunii prevăzute de art.36 alin.2 din Decr.328/1966, conf. Art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 pct.1 lit.d Cod pr.penală.
2.Modificarea temeiului legal al soluţiei achitării pentru art.184 alin.2,4 cu art.33 lit.b Cod penal, în art.10 lit.d cu art.11 pct.2 lit.a în loc de art.10 lit.b C.p.p. aşa cum s-a reţinut prin hotărârea atacată.
Se susţine în motivarea apelului declarat de inculpat că referitor la infracţiunea prev. de art.36 alin.2 din Decretul nr.328/1966, act normativ în vigoare la data de 18.07.2002, din ansamblul probator aflat la dosarul cauzei rezultă cu certitudine faptul că la data evenimentului rutier care face obiectul prezentului dosar era în posesia permisului de conducere care nu a fost ridicat în vederea anulării sau suspendării. Aceste împrejurări rezultă din adresa nr.176193/10.12.2004 a IPJ Mureş.
Cu toate acestea instanţa a dispus condamnarea la pedeapsa închisorii de un an pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.36 alin.2 din Decretul nr.328/1966, motivând hotărârea prin faptul că, fiind implicat într-un accident rutier ce a avut loc în anul 2000, permisul de conducere ar fi trebuit să fie anulat.
Infracţiunea prev. de art.36 alin.2 din Decretul nr.328/1966 este calificată ca fiind „de pericol”, fiind săvârşită numai cu intenţie directă. Se apreciază că persoana care conduce un autovehicul pe drumul public după ce permisul i-a fost ridicat în vederea anulării sau suspendării reprezintă un pericol pentru circulaţia publică. În cauză însă permisul de conducere nu a fost ridicat, astfel că nu i se poate reproşa săvârşirea acestei infracţiuni.
Dispoziţiile legale sunt foarte clare în sensul că este necesară ridicarea permisului în vederea anulării sau suspendării. Faptul că permisul nu i-a fost ridicat constituie dovada elocventă a faptului că se afla în posesia sa şi că a circulat legal. Nefiind îndeplinite elementele constitutive ale acestei infracţiuni s-a solicitat a se dispune modificarea parţială a hotărârii atacate în sensul achitării de sub acuza reţinută.
Instanţa a reţinut în mod corect faptul că nu este vinovat de accidentul rutier produs, vinovăţia aparţinând în exclusivitate părţilor civile.
Temeiul legal al achitării a fost însă greşit indicat ca fiind dispoziţiile art.10 lit.b Cod pr.penală, respectiv „fapta nu este prevăzută de legea penală”, cu referire la natura civilă a acestei fapte.
În absenţa vinovăţiei sale nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă din culpă prev. de art.184 alin.2,4 Cod penal, astfel că se impune pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul art.10 lit.d Cod pr.penală. Lipsa vinovăţiei constituie un argument şi în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală prev. de art.998 – 999 Cod civil, nefiind întrunite condiţiile angajării răspunderii civile.
În această situaţie se consideră că în mod corect temeiul achitării este art.10 lit.d Cod pr.penală.
Părţile civile B.R. V. şi B.V. nu şi-au motivat cererile de apel. Ulterior sesizării instanţei au fost depuse în scris motivele de apel,(filele 40 – 42 ds.750/260/2006) invocându-se în principal:
1.Nulitatea sentinţei atacate pentru lipsa minutei.
Din consultarea dosarului s-a constatat că lipseşte minuta, fiind încălcate astfel dispoziţiile art.309 Cod pr.civ., nulitatea fiind absolută.
2. Încheierile de amânare a pronunţării din datele de 4.02.2008 şi 18.02.2008 (filele 90 şi 91) sunt nule, magistratul fiind în această perioadă în concediu medical şi neputând efectua nici un fel de acte procedurale în această perioadă.
De altfel, cauza a fost dezbătută în fond la data de 22.01.2008 iar soluţia s-a pronunţat la data de 3.03.2008, cu încălcarea dispoziţiilor art.306 Cod pr.penală.
3.Instanţa nu s-a pronunţat asupra laturii civile.
Este adevărat că în considerente se arată că instanţa va lăsa nesoluţionată latura civilă, însă în dispozitiv această menţiune nu apare. În conformitate cu dispoziţiile art.357 alin.1 Cod pr.pen., dispozitivul trebuie să cuprindă şi soluţia dată cu privire la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale.
4.Pe fondul cauzei, se susţine că instanţa în mod greşit a dispus achitarea pentru art.184 alin.2 Cod penal.
Deşi s-a admis expertiza in comisie de 9 experţi , existând contradicţii intre expertiza efectuata de Institutul National si suplimentul de expertiza efectuat de aceiaşi instituţie, proba nu a fost administrate, motivate de faptul ca in cadrul institutului nu exista 9 experţi pe acest domeniu, motiv absolute inadmisibil.
Chiar si in aceasta situaţie, trebuia avuta în vedere expertiza T. Aceasta expertiza este singura care stabileşte condiţiile in care a avut Ioc accidentul, in raport de datele valide existente si nu folosind materiale puse la dispoziţie de inculpat si declaraţia inculpatului ca proba absoluta,
Mai mult, însuşi inculpatul a declarat ca a încercat viraj stânga pentru a evita accidentul, insa expertiza avuta in vedere stabileşte ca o astfel de manevra nu a existat si ca autovehiculul condus de inculpate nu a depăşit banda sa de mers. Astfel, aceasta expertiza contravine chiar declaraţiei inculpatului.
De altfel, insusi faptul ca inculpatul conducea autovehiculul deşi nu avea acest drept, având suspendat dreptul de a conduce, reprezintă o cauza a producerii accidentului.
Instanţa nu a reţinut nici o culpa in sarcina pârtilor civile, Inculpatul trebuia sa conducă cu prudent, iar în zona in care circulau atelaje trebuia sa reducă viteza, astfel încât sa preîntâmpine orice eveniment.
În ce priveşte temeiul achitării, acesta este greşit. Inculpatul a fost achitat in baza art. 10 lit. b C. proc. pen., respectiv ca fapta nu ar fi prevăzuta de lege. Este de neînţeles acest temei al achitării, fapta de a produce o vătămare din culpa fiind încriminate in art. 184 alin. 4 C. pen.
Referitor la achitarea pronunţata pentru art. 292 C. proc. civ., s-a reţinut ca declaraţia inculpatului ca si-a pierdut permisul nu ar fi putut produce efecte juridice. Cu siguranţa ca au produs. Din cauza acestei declaraţii, inculpatul a putut conduce pe drumurile publice, justificând acest drept cu permisul pe care l-a folosit in continuare. Oricum, aceasta a fost o declaraţie data in fata unei autorităţi iar din momentul declarării unui act ca fiind pierdut acel act nu mai poate fi folosit chiar daca ulterior el este găsit. Este evident ca inculpatul a procedat deliberat in acest fel, iar declaraţia sa a avut ca efect faptul ca si-a păstrat documentul fara de care nu ar fi putut circula, deşi dreptul de a conduce in sine era suspendat conform legii.
S-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii, reţinerea cauzei spre rejudecare şi pe fond condamnarea inculpatului pentru cele 2 infracţiuni pentru care a fost achitat si obligarea in latură civilă la plata despăgubirilor material si a daunelor morale aşa cum au fost solicitate prin constituirea de parte civila, aceste daune fiind dovedite în cauza cu acte si martori.
Apelurile declarate în cauză au format iniţial obiectul dosarului penal nr.750/260/2006 al Tribunalului Bacău.
Instanţa de apel, prin decizia penală nr.454/A/28.10.2008 a admis apelurile declarate de procuror, inculpat şi părţile civile dispunând desfiinţarea în totalitate a sentinţei penale apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, fiind menţinute actele procedurale îndeplinite în cauză până la termenul de judecată din 08.01.2008 inclusiv. S-a reţinut că hotărârea este lovită de nulitate absolută, în condiţiile art.197 alin.2 C.p.p., de la dosar lipsind minuta întocmită de judecător. Decizia penală menţionată a fost atacată cu recurs de către inculpat, astfel că prin decizia penală nr.733/27.11.2008 a Curţii de Apel Bacău, acesta a fost admis, dispunându-se casarea deciziei penale atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe de apel, în vederea continuării judecării apelurilor declarate în cauză.
Tribunalul, reinvestit în condiţiile precizate, examinând actele şi lucrările din dosar, în raport de motivele de apel invocate şi care vizează în exclusivitate fondul cauzei, consideră că:
Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Moineşti este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Soluţia pronunţată de instanţa de fond, în ceea ce priveşte achitarea inculpatului pentru infracţiunile de vătămare corporală din culpă prevăzute de art.184 al.2,4 Cod pr.penală este legală şi temeinică.
După desfiinţarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, instanţa de fond a procedat la readministrarea probelor deja existente la dosar, precum şi la administrarea altor probe ţinând seama de recomandările instanţei de control judiciar. A fost efectuată o expertiză tehnică în cadrul M.J.- I.N.E.C. Bucureşti, pentru a se înlătura elementele contradictorii conţinute de celelalte expertize dispuse în cauză.
Din concluziile raportului de expertiză (filele 238 – 247 ds. instanţei de fond), astfel cum a fost completat prin suplimentul la raport, (filele 281 – 285 din dosarul instanţei de fond), rezultă că în sarcina inculpatului nu se poate reţine comiterea infracţiunilor de vătămare corporală din culpă, pentru care acesta a fost cercetat şi trimis în judecată. S-a constatat că viteza iniţială de deplasare a autotrenului rutier format din autotractorul marca MAN – şi semiremorca cisternă marca E.H. condus de inculpat, a fost de aprox. 50Km/h. În condiţiile determinate, inculpatul nu putea evita producerea evenimentului rutier. Producerea accidentului de circulaţie putea fi însă evitat de B.V., conducătorul atelajului hipo, dacă ar fi păstrat controlul asupra direcţiei, evoluând în limitele sensului său normal de deplasare, fără pătrundere pe contrasens în condiţiile în care din direcţia opusă circula autotractorul cu semiremorcă. În suplimentul la raportul de expertiză se concluzionează că şi în condiţiile în care conducătorul autotrenului ar fi efectuat anterior producerii coliziunii o depăşire a unui alt autovehicul, care ar fi rulat în acelaşi sens, poziţia locului impactului indică încheierea unei asemenea manevre. Or, concluziile analizate mai sus exclud încălcarea vreunei dispoziţii legale de către inculpat, situaţie în care celelalte probe, respectiv declaraţiile martorilor şi ale părţilor vătămate nu mai pot fi luate în considerare. În ceea ce priveşte susţinerile procurorului, din cererea de apel, ce vizează modalitatea de desfăşurare a expertizei şi „eventuala incompatibilitate” a expertului, se constată că sunt neîntemeiate. În primul rând, la efectuarea expertizei şi a suplimentului la expertiză, membrii comisiei au avut în vedere întreg materialul probator existent la dosar atât dosarul instanţei cât şi dosarul de urmărire penală fiind înaintate în original la M.J. – I.N.E.C. – aşa cum rezultă din referatul întocmit la 27.07.2006, procesul-verbal din 27.07.2006 şi adresa nr.854/R/12.09.2006 (filele 170 şi 181 din dosarul instanţei). În al doilea rând, se constată că această probă ştiinţifică- expertiza şi suplimentele de expertiză despre care s-a făcut vorbire – s-a admis şi efectuat cu respectarea dispoziţiilor legale procedurale, respectiv cele prev. de art.116, art.120, art.122, art.123, şi art.124 Cod pr.penală. În aceste condiţii instanţa de control judiciar apreciază, aşa cum s-a arătat şi mai sus, că soluţia de achitare a inculpatului pentru infracţiunile prevăzute de art.184 al.2,3 cu aplicarea art.33 lit.b Cod penal este legală şi temeinică probele administrate în cauză neconducând la concluzia că inculpatul a încălcat dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice.
În speţă tribunalul constată că nu impune condamnarea inculpatului nici pentru infracţiunea de fals în declaraţii prevăzută de art.292 Cod penal. Cu privire la această infracţiune apreciem că apelul declarat este inadmisibil, ţiând seama de următoarele aspecte:
Prin sentinţa penală nr.1042/13.06.2005 a Judecătoriei Moineşti s-a dispus:
– condamnarea inculpatului pentru două infracţiuni de vătămare corporală din culpă, prevăzute de art.184 al.2,4, cu art.33 lit.b, infracţiuni concurente cu aceea reţinută prin S.p.nr.23/23.02.2002 a Judecătoriei Tîrnăveni definitivă prin decizia penală nr.135/R/26.03.2003 a C.A. Tg.Mureş, constatându-se că pedepsele aplicate inculpatului întră sub incidenţa art.1 din Legea nr.543/2002.
– achitarea inculpatului conform art.11 pct.2 lit.a cu art.10 lit.a C.p.p. (inexistenţa faptelor) pentru infracţiunile prevăzute de art.36 alin.2 din Decr. 328/1966 cu aplicarea art.13 Cod penal şi de art.292 Cod penal.
Această hotărâre a fost atacată cu apel doar de inculpatul B.G.I., de partea vătămată B.V. şi de apelanta parte responsabilă civilmente S.C.”ASIROM” BACĂU.
Apelurile declarate au fost admise prin decizia penală nr.972/A/2005 din 08.12.2005, a Tribunalului Bacău (dosar nr.5064/2005), hotărârea atacată fiind desfiinţată în totalitate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Decizia penală menţinută a rămas definitivă la data pronunţării, nefiind susceptibilă de recurs.
Or, este de observat, în primul rând, că în lipsa unui apel al procurorului, declarat în defavoarea inculpatului, care să vizeze soluţiile de achitare pentru infracţiunile prev. de art.36 alin.2 din Decr. Nr.328/1966 cu aplicarea art.13 Cod penal, şi de art.292 din acelaşi cod, instanţa de fond, investită cu rejudecarea nu putea decât să se conformeze dispoziţiilor art.385 Cod pr.penală care reglementează limitele rejudecării. În mod concret, după administrarea probelor, în rejudecare instanţa de fond ar fi trebuit să se pronunţe evident pentru toate infracţiunile, însă, în ceea ce priveşte cele două fapte, precizate anterior, să aibă în vedere dispoziţiile art.372 Cod pr.penală, relative la neagravarea situaţiei în propria cale de atac. Această soluţie se impunea cu atât mai mult cu cât, apelurile declarate de partea civilă/vătămată B.V. şi de SC „ASIROM” Bacău au vizat în exclusivitate rezolvarea laturii civile, legată de infracţiunile de vătămare corporală din culpă, celelalte două fapte, apreciate ca fiind „de pericol” neavând legătură de cauzalitate cu acestea. În aceste condiţii, instanţa constată ca fiind inadmisibil apelul declarat de procuror, referitor la condamnarea inculpatului pentru art.292 C.p. sub acest aspect neimpunându-se examinarea pe fond pentru a se constata existenţa sau neexistenţa vinovăţiei inculpatului şi nici pentru a se constata împlinirea termenului de prescripţie, aşa cum s-a solicitat.
În ceea ce priveşte lipsa semnăturii judecătorului de pe încheierea de şedinţă din 27.03.2007, instanţa de control judiciar apreciază că nu poate fi reţinută ca motiv de desfiinţare a hotărârii cum se susţine în cererea de apel. Motivul invocat şi susţinut cu ocazia dezbaterilor nu poate atrage nulitatea absolută a hotărârii, deoarece, încheierea aflată la fila 3 din dosarul nr.854/R/2006,(vol.II) nu reprezintă decât o copie a încheierii de şedinţă din aceeaşi dată, întocmită conform art.305 Cod pr.penală care se află în original în vol.I al aceluiaşi dosar la fila 271 şi care este semnată de judecător, Parchetul de pe lângă Judecătoria Moineşti fiind în eroare sub acest aspect.
Apelul declarat de părţile civile B.R. şi B.V. urmează de asemenea a fi respins ca nefondat, pentru considerentele ce se vor dezvolta.
Aşa cum s-a arătat anterior, în mod detaliat soluţia de achitare a inculpatului pentru cele două infracţiuni de vătămare corporală din culpă, este legală şi temeinică. Probele administrate în cauză conduc la concluzia că accidentul de circulaţie nu s-a datorat încălcării de către inculpat a regulilor privind circulaţia pe drumurile publice ci culpei exclusive a părţii civile B.V. care conducea atelajul hipo. Această concluzie se fundamentează pe o probă ştiinţifică, căreia, în mod corect prima instanţă i-a acordat prioritate în raport de probele testimoniale. Mai mult decât atât, aşa cum s-a precizat anterior, la întocmirea raportului de expertiză şi a suplimentului, comisia de specialişti a avut în vedere întregul material aflat la dosarul cauzei (expertizele anterioare, declaraţiile martorilor, ale părţilor vătămate, fotografiile judiciare, actele constatatoare încheiate de organele de poliţie la locul accidentului), înaintarea dosarului fiind obligatorie tocmai în acest scop. În raport de probele administrate în cauză, instanţa de control judiciar consideră că nu se impune condamnarea inculpatului pentru infracţiunile de vătămare corporală din culpă prev. de art.184 alin.2,4 cu art.33 lit.b Cod penal. Ca o consecinţă a achitării inculpatului, considerăm că în mod corect instanţa de fond a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei, având în vedere dispoziţiile art.346 alin.(4) Cod pr.penală.
Împrejurarea că în minuta şi dispozitivul hotărârii atacate nu s-a prevăzut expres că „instanţa lasă nesoluţionată latura civilă a cauzei” nu poate fi considerată drept „nepronunţare asupra laturii civile” aşa cum s-a solicitat în apelul părţilor civile, astfel că şi sub acest aspect apelul declarat este nefondat.
În ceea ce priveşte motivul de apel privind condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de fals în declaraţii prev. de art.292 Cod penal, apreciem că este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor expune.
Inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de fals în declaraţii, reţinându-se în actul de sesizare că, după producerea unui accident mortal la data de 29.10.2000 pe raza mun. Tîrnăveni – Mureş, acesta a declarat în mod neadevărat că a pierdut permisul de conducere pentru a rămâne cu posesia acestui document şi pentru a conduce fără drept un autovehicul.
Infracţiunile pentru care inculpatul a fost de asemenea trimis în judecată, de vătămare corporală din culpă, prev. de art.184 alin.2,4 cu art.33 lit.b Cod penal, având drept părţile civile B.V. şi B.R. se reţine în actul de sesizare că au fost comise la data de 18.07.2002 pe D.N. 12A la Km 90+200 m (pe direcţia Dofteana – Dărmăneşti jud.Bacău).
Se constată astfel că nu există legătură de cauzalitate între fapta de fals în declaraţii, din 29.10.2000 şi infracţiunile de vătămare corporală din culpă reţinute a fi comise la 18.07.2002 care să atragă o eventuală răspundere civilă delictuală de natură să justifice promovarea unui apel sub acest aspect.
În plus faţă de cele reţinute, chiar dacă s-ar accepta ipoteza existenţei unei legături de cauzalitate, prin condamnarea inculpatului pentru infracţiunea prev. de art.292 Cod penal s-ar încălca principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, înscris la art.372 C.p.p., pentru motivele ce au fost deja expuse, cu ocazia examinării apelului declarat de procuror.
Examinând apelul declarat de apelantul inculpat B.G.I., prin prisma motivelor invocate şi din oficiu tribunalul constată că acesta este admisibil numai în ceea ce priveşte temeiul legal al achitării pentru infracţiunea prev. de art.292 C.p., greşita condamnare pentru art.36 alin.2 din Decr.nr.328/1966 cu aplicarea art.13 C.p. şi la aplicarea art.1 şi art.7 din legea nr.543/2002.
Considerăm că dispoziţiile art.11 pct.2 lit.a cu art.10 lit.b C.p.p.,reprezentând temeiul legal al achitării inculpatului pentru infracţiunile de vătămare corporală din culpă au fost corect reţinute de instanţa de fond, neimpunându-se reformarea hotărârii sub acest aspect.
Din probele administrate în cauză nu se poate reţine că inculpatul a încălcat dispoziţiile ce reglementează circulaţia rutieră, accidentul producându-se din culpa exclusivă a părţilor vătămate. În aceste condiţii, în speţă apreciem ca nefiind incidente dispoziţiile art.11 pct.2 lit.a cu art.10 lit.d Cod pr.penală, aşa cum s-a solicitat.
A mai solicitat apelantul inculpat şi achitarea sa pentru infracţiunea prev. de art.36 alin.2 din Decr. nr.328/1966 cu art.13 Cod penal, întrucât lipseşte intenţia infracţională.
În ceea ce priveşte această infracţiune, instanţa constată că apelul declarat este admisibil însă pentru alte motive decât cele invocate.
Aşa cum s-a mai arătat, hotărârea apelată este nelegală întrucât a fost pronunţată cu încălcarea principiului „non reformatio in pejus” înscris la art.372 C.p.p.
În consecinţă, apreciem că în speţă se impune achitarea inculpatului pentru această infracţiune însă în temeiul art.11 pct.2 lit.a cu art.10 lit.a Cod pr.penală fapta nu există, aşa cum s-a dispus prin sentinţa penală nr.1042/13.06.2005 a Judecătoriei Moineşti, desfiinţată în apelul inculpatului şi în lipsa apelului procurorului.
Chiar dacă inculpatul a indicat drept temei legal al achitării, dispoziţiile art.11 pct.2 lit.a cu art.10 lit.d C.p.p. (lipsa intenţiei infracţionale) considerăm că soluţia care se impune şi care este în concordanţă cu dispoziţiile imperative prev. de art.372 C.p.p. este aceea a achitării conf. art.10 lit.a C.p.p., instanţa urmând a dispune în consecinţă.
Pentru aceleaşi considerente, apreciem că în cauză se impune şi schimbarea temeiului legal al achitării inculpatului pentru infracţiunea prev. de art.292 C.p., din art.11 pct.2 lit.a cu art.10 lit.d C.p.p., cum se reţine în hotărârea apelată, în art.11 pct.2 lit.a, cu art.10 lit.a C.p.p. (fapta nu există) aşa cum s-a reţinut în S.p. nr.1042/13.06.2005.
Ca o consecinţă a achitării inculpatului pentru cele 4 infracţiuni deduse judecăţii, apreciem că, în speţă, nu îşi mai găsesc aplicabilitatea prevederile art.1 şi art.7 din Legea nr.543/2002, acestea urmând a fi înlăturate ca urmare a admiterii apelului inculpatului potrivit art.379 pct.2 lit.a C.p.p., cu reţinerea cauzei spre rejudecare în apel.
Se va dispune modificarea hotărârii atacate şi sub aspectele ce au fost menţionate mai sus, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale acesteia.
Conform art.379 pct.1 lit.b C.p.p., se vor respinge ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Moineşti şi de apelanţii părţi civile B.V. şi B.R..
Având în vedere că apărătorul angajat al inculpatului a justificat absenţa sa la termenul de judecată din 11.06.2009, când s-a dispus amendarea (certificat concediu medical nr.6921649/06.06.2009, fila 80 ds. Trib.Bc.), se va dispune scutirea de plata amenzii judiciare în cuantum de 500 lei, aplicată prin încheierea din 11.06.2009, conf. art.199 alin.2,3 C.p.p.
