Imposibilitatea de a justifica activele evidenţiate în bilanţ şi sumele evidenţiate în diverse conturi constituie fapta de neţinere a contabilităţii în conformitate cu legea, iar nedepunerea balanţelor la organele financiare şi a actelor prevăzute de art.33 din lege la dispoziţia administratorului judiciar prezumă fapta de neţinere a contabilităţii, prevăzute de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006. În măsura în care aceste fapte au condus societatea în stare de încetare de plăţi, poate fi antrenată răspunderea administratorului social pentru pasivul societăţii în .
Cesiunea neînregistrată în nu îndeplineşte condiţiile de opozabilitate faţă de terţi, încât administratorul rămâne răspunzător faţă de terţi pentru toate obligaţiile sale până la data îndeplinirii obligaţiilor ce decurg din Legea nr.31/1990 şi 26/1991, potrivit art.87 raportat la art.225 şi art. 54 din Legea nr.31/1990. Este fără relevanţă faptul că actul de cesiune este opozabil părţilor contractante deoarece pasivul social este în raportul dintre societate şi terţii creditori, cărora nu le este opozabil actul de cesiune şi numirea noului administrator, câtă vreme nu s-a făcut înregistrarea în registrul comerţului.
Administratorul judiciar desemnat să administreze procedura insolvenţei debitoarei SC J. COM SRL, a investit judecătorul-sindic cu cererea de antrenare a răspunderii administratorului social al debitoarei, J.T., pentru suma de 16.292.206 lei (RON) reprezentând o parte din pasivul social neacoperit.
A invocat faptul că administratorul social a refuzat să pună la dispoziţie actele şi informaţiile prevăzute de art.33 alin.1 din Legea nr.64/1995, că acesta a deturnat activele evidenţiate în bilanţul depus la finele anului 2002 şi nu a justificat sumele evidenţiate în conturile clienţi neîncasaţi, debitori de încasat, casă şi avansuri de trezorerie, fapte care au condus la intrarea debitoarei în încetare de plăţi. Totodată, a invocat faptul că după 2002 administratorul social nu a mai ţinut evidenţa contabilă, faptele acestuia intrând sub incidenţa art.137 lit. a, d şi e din Legea nr.64/1995.
Prin sentinţa nr. 408/F din 27 octombrie 2006, judecătorul-sindic a admis cererea şi, în baza art. 137 alin. 1 lit. d din Legea nr.64/1995 (actual art.138 alin.1 lit. d din Legea nr.85/2006) a obligat pe pârât la plata datoriilor debitoarei în cuantum de 16.292.206 lei (RON).
Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâtul, criticând-o ca netemeinică şi nelegală.
Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Reanalizând probele administrate în cauză, Curtea apreciază că judecătorul-sindic a făcut o apreciere corectă a probelor, stabilind corect situaţia de fapt şi, în baza acesteia, a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art.138 din Legea nr. 85/2006.
Astfel, aşa cum rezultă din raportul administratorului judiciar privind cauzele ajungerii societăţii în încetare de plăţi, coroborat cu balanţele şi bilanţul societăţii întocmite pentru anul 2002, din declaraţiile date chiar de recurentul pârât în faţa instanţei de judecată şi din declaraţiile martorilor audiaţi, reiese că acesta a administrat societatea până la momentul predării documentelor către o terţă persoană căreia i-a cesionat părţile sociale. Se mai reţine că până la sfârşitul anului 2002 a ţinut evidenţa contabilă însă, nu în conformitate cu legea deoarece nu poate justifica activele evidenţiate în bilanţul depus la finele anului 2002 şi sumele evidenţiate în diverse conturi, fapte care au condus la intrarea debitoarei în încetare de plăţi. Totodată, după decembrie 2002, recurentul nu a mai ţinut deloc evidenţa contabilă, fapt ce rezultă din împrejurarea că balanţele nu au fost depuse la organele financiare, faptele acestuia intrând sub incidenţa art.137 lit. d din Legea nr.64/1995 (actual art.138 din Legea nr.85/2006). De altfel, recurentul nici nu poate face dovada faptului că a predat documentele contabile cesionarului aşa cum susţine, câtă vreme nu s-a întocmit un proces verbal de predare-primire.
Mai mult decât atât, cesiunea făcută în 2004 nu îndeplineşte condiţiile de opozabilitate faţă de terţi, nefiind înregistrată în registrul comerţului încât administratorul rămâne răspunzător faţă de terţi pentru toate obligaţiile sale până la data îndeplinirii obligaţiilor ce decurg din Legea nr.31/1990 şi 26/1991, potrivit art.87 raportat la art.225 şi art. 54 din Legea nr.31/1990. În consecinţă, nu are relevanţă faptul că actul de cesiune este opozabil părţilor contractante deoarece pasivul social este în raportul dintre societate şi terţii creditori, cărora nu le este opozabil actul de cesiune şi numirea noului administrator, câtă vreme nu s-a făcut înregistrarea în registrul comerţului.
Răspunderea administratorului se va antrena pentru întregul pasiv, neputându-se stabili că o parte din acesta s-a generat prin fapta cesionarului, care, aşa cum rezultă din declaraţia acestuia nici nu a administrat în fapt societatea preluată. Se mai reţine că datoria către DGFP s-a născut din perioada în care recurentul a administrat societatea şi că starea de încetare de plăţi este consecinţa exclusivă a modului în care acesta a administrat societatea.
În ce priveşte soluţia dată de organul de cercetare penală, acesta nu are relevanţă asupra prezentei acţiuni deoarece răspunderea delictuală pe temeiul art.138 poate să existe independent de faptul că fapta constituie sau nu infracţiune. În materia insolvenţei este suficient ca fapta să se fi săvârşit cu forma de vinovăţie cea mai uşoară şi ca aceasta să fi produs starea de încetare de plăţi. Totodată, se reţine că recurentul a fost cercetat numai pentru fapta prevăzută de art.215 cod penal – înşelăciunea, în timp ce acţiunea de faţă vizează fapta de neţinere a contabilităţii în conformitate cu legea.
Faţă de considerentele expuse, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat, sentinţa de antrenarea a răspunderii fostului administrator social fiind temeinică şi legală.
