Prin sentinţa civilă nr. 724/C/9 iunie 2010 a Tribunalului Neamţ s-a admis acţiunea formulată de reclamantul B.M. împotriva Statului Român.
S-a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului la 2 ani închisoare corecţională, stabilită prin sentinţa civilă nr. 2425 din 12.10.1960 a Tribunalului popular raional Piatra Neamţ, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr.4151 din 29.11.1960 a Tribunalului regional Bacău, pentru infracţiunea prevăzută de art.315 alin.1 Cod penal.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei la data plăţii al sumei de 150.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut:
Prin cererea formulată la data de 25.03.2010, reclamantul B.M. a solicitat ca, pe baza probelor ce se vor administra în contradictoriu cu pârâtul Statul român, reprezentat prin :
– să se constate, potrivit art.4 Legea nr.221/2009, caracterul politic al condamnării sale la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de asociere contra liniştii publice;
– să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale pentru suferinţele pricinuite prin condamnarea suferită, precum şi pentru suferinţele îndurate ulterior eliberării, fiind în permanenţă urmărit şi persecutat de fosta securitate.
În motivarea acţiunii sale, reclamantul a arătat, cu privire la situaţia de fapt, că, prin decizia penală nr.4151 din 29.11.1960, pronunţată de Tribunalul regional Bacău în dosarul nr.5622/1960, a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare corecţională, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art.315 alin.1 Cod penal – asociere contra liniştii publice, pedeapsă din care a executat efectiv 1 an 9 luni şi 29 zile de temniţă grea în penitenciarele din Bacău, Jilava, Gherla şi Piatra Neamţ Peninsula, după eliberare întocmindu-i-se 4 dosare de urmărire, în perioada 1962-1987, fosta securitate persecutându-l fără întrerupere.
Cu privire la primul capăt de cerere, respectiv cel de a se constata caracterul politic al infracţiunii de asociere contra liniştii publice, prevăzută şi pedepsită de art.315 alin.1 Cod penal, art.4 alin.1 din Legea nr.221/2009 prevede că „Persoanele condamnate penal în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art.1 alin.2, pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art.1 alin.5“.
Ca atare, reclamantul a solicitat ca instanţa de judecată să constate că, deşi a fost condamnat pentru o infracţiune de drept comun, în realitate, el a fost un condamnat politic, pentru infracţiunea de la art. 209 pct.1 Cod penal, dar s-a schimbat încadrarea în art. 315 alin.1 Cod penal, datorită presiunilor făcute României din exterior, din cauza existenţa unui număr foarte mare de deţinuţi politici, presiuni apărute în anul 1960, sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
În concret, reclamantul a arătat că, în anul 1954, în timp ce era elev al Şcolii generale din Piatra Neamţ cu clasele V-VII (actualul Liceu Forestier) şi se juca, împreună cu alţi cinci colegi, a găsit printre ruinele unei brutării din cartierul Precista două militare fără muniţie. Influenţaţi fiind de lectura unor broşuri de aventuri şi de filmele de război care rulau atunci, cei şase copii au decis să ascundă armele pe dealul Cârlomanu, ulterior, mutându-le în podul casei unui coleg. Mai târziu, fără să se consulte cu vreo persoană matură, cei şase au înfiinţat o asociaţie pe care au intitulat-o „Vulturul“, asociaţie cu caracter militar, având fiecare dintre noi funcţii militare fictive, cu obligaţia de a se întâlni periodic, la acţiuni de joacă, sub forma a două grupuri adverse care se luptau pe Dealul Cârlomanu, toate acestea fiind consemnate într-un registru-jurnal.
După absolvirea clasei a VII, în anul 1955, grupul s-a destrămat, 4 din cei şase copii intrând la Liceul Petru Rareş, printre aceştia şi reclamantul, unul la o şcoală profesională şi unul în activitatea sportivă. După această separare, ei nu au mai avut întâlniri comune, ci doar separate şi cu caracter ocazional.
Patru ani mai târziu, în anul 1959, securitatea, descoperind activitatea din anii 1954-1955 a celor 6 copii, i-a arestat pe toţi, la 29.08.1959, şi i-a transferat la Securitatea din Bacău. Deşi acţiunile lor aveau un caracter vădit copilăresc, Securitatea din Bacău, prin anchetatorul penal M.A., le-a „fabricat“ un dosar penal, prin metode de corupere şi tortură, obligându-i să semneze declaraţii mincinoase, prin care „recunoşteau“ că au avut intenţii duşmănoase 1a adresa statului.
Colegilor reclamantului, A.C. şi H.M., li s-a promis eliberarea, dacă devin martori acuzatori, iar ceilalţi patru, inclusiv reclamantul, au fost obligaţi prin metode de tortură să recunoască acuzaţiile care li se aduceau, pentru a fi încadraţi în articole de lege penală cu caracter politic. În plus, registrul-jurnal întocmit, dovada clară a faptului că totul a fost un joc copilăresc, a fost declarat dispărut, pentru a nu fi depus la dosar, în rechizitoriu menţionându-se doar existenţa sa.
Prin Ordonanţa din data de 18.09.1959, reclamantul a fost învinuit de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.209 alin.1 pct.1 Cod penal, iar Tribunalul Militar Iaşi, prin sentinţa penală nr.666/1959, l-a condamnat la 8 ani de temniţă grea şi 6 ani degradare civică, pentru respectiva faptă, lucru confirmat de decizia finală de condamnare nr. 4151 din 29.11.1960. Întrucât începând cu anul 1960, regimul comunist a început să fie criticat pentru existenţa unui număr foarte mare de deţinuţi politici, precum şi în ceea ce priveşte regimul de viaţă greu de suportat din închisorile şi lagărele de muncă forţată, conducerea comunistă, avândul în frunte pe Gheorghe Gheorghiu – Dej, a încercat – prin metode mascate – să transforme condamnările politice, în condamnări pentru săvârşirea unor fapte de drept comun.
Astfel, motivându-se că ar fi declarat recurs împotriva sentinţei de condamnare, s-a admis recursul inculpaţilor, iar prin Ordonanţa din 19.07.1960, Direcţia Regională Bacău a M.A.I. a dispus încetarea procesului penal pentru faptele menţionate şi, fără a se face alte anchete, a constatat că cei judecaţi au săvârşit fapta prevăzută de art.315 alin.1 Cod penal. Ca atare, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul de drept comun Bacău, şi apoi la cel din Piatra-Neamţ, mascându-se, astfel, caracterul politic al faptei, iar Tribunalul popular al raionului Piatra Neamţ, prin sentinţa penală nr. 2425/1960, l-a condamnat la 1 an şi jumătate de închisoare, soluţie cu care, nemulţumit fiind de soluţia dată, Parchetul Piatra Neamţ a declarat recurs, pedeapsa majorându-se la 2 ani de închisoare (decizia penală nr. 4151 din 29.11.1960).
Reclamantul a subliniat evidenţa caracterului politic al faptei pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat, caracter care rezultă cu certitudine din chiar conţinutul deciziei penale nr.4151/29.11.1960, decizie prin care fapta politică pentru care a fost trimis în judecată a fost transformată într-o faptă de drept comun peste noapte, cu o rapiditate uimitoare, fără a se administra alte probe, de aceea el considerând întemeiat capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al infracţiunii de asociere contra liniştii publice, pedepsită de art.315 alin.1 Cod penal.
Pentru completarea probatoriului necesar soluţionării acestui capăt de cerere, reclamantul a solicitat instanţei să procedeze conform dispoziţiilor art.4 alin.3 din Legea nr.221/2009, potrivit cărora „Instanţa de judecată este obligată să ia toate măsurile pentru obţinerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România”, respectiv să solicite toate actele care au stat la baza întocmirii dosarului său penal.
În justificarea temeiniciei capătului de cerere referitor la acordarea despăgubirilor în sumă de 1.000,000 euro pentru perioada de detenţie efectuată şi pentru perioada de urmărire şi persecuţie ce i-a urmat, reclamantul a invocat art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009, în baza cărora, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare“.
Cu privire la regimul din închisorile cu caracter politic, reclamantul a menţionat că, aşa cum se cunoaşte, deja, cu notorietate, acesta era unul de teroare, înfometare şi umilire, orice cuvânt la dresa deţinuţilor fiind însoţit de apelativul „banditule”, ei nu aveau dreptul la comunicare cu familia, nu aveau dreptul de a primi colete cu alimente, fiind limitaţi la cele trei mese sărăcăcioase din penitenciar.
Chiar dacă munceau, deţinuţii erau supuşi la bătăi individuale şi colective pentru diferite motive, invocate de gardienii care erau nişte brute. De asemenea, deţinuţii de drept comun erau izolaţi faţă de restul deţinuţilor prin cazare separată şi nu erau scoşi la muncă, decât în cazuri izolate, ceea ce făcea detenţia şi mai grea. La Penitenciarul Peninsula, erau aproximativ 2.500 deţinuţi, din care peste 100 erau foşti deţinuţi politici, transferaţi şi condamnaţi ulterior la pedepse pentru fapte de drept comun, şi obligaţi să muncească în fiecare zi lumină, până la epuizare, la fermele agricole amplasate pe malul vechiului canal.
Din acest din urmă penitenciar, a arătat reclamantul că a fost eliberat la data de 25.06.1961, după o detenţie de 1 an 9 luni şi 29 zile aşa conform Biletului de eliberare nr.7598/1961.
Ulterior, în cinstea celor care au muncit la Canal, s-a ridicat, cu sprijinul AFDPR Constanţa, un monument amplasat la bifurcarea Canalului, în dreptul fostei colonii Poarta Albă, spre porturile Peninsula şi Midia.
Dar, susţine reclamantul, chinurile nu s-au încheiat nici pe departe odată cu eliberarea din închisoare, întrucât după acest moment au început alte serii de persecuţii, care au durat peste 29 de ani, cu toate că, la ultima condamnare, nu s-a stabilit nicio interdicţie corecţională.
Astfel, neavând liceul terminat, a făcut cerere la Secţia de învăţământ Piatra Neamţ pentru a fi înscris în clasa a XI-a a Liceului „Petru Rareş“ din Piatra Neamţ, însă, avându-se în vedere condamnarea anterioară, a fost înscris doar la Liceul „Mihail Sadoveanu“ din comuna Borca, judeţul Neamţ, îngrădindu-i-se, în acest mod, dreptul de a continua liceul la care intrasem prin examen. După două semestre de liceu, i s-a pus în vedere să se prezinte la Secţia de învăţământ, unde i s-au cerut tot felul de acte imposibil de obţinut, context în care tatăl lui, Bontea Petre, s-a adresat cu un memoriu Ministerului Învăţământului, pentru a se reveni asupra măsurilor luate împotriva fiului său pe plan local, dar Ministerul a răspuns negativ acestei solicitări.
După măsura luată pentru eliminarea sa din liceu, reclamantul a încercat să se angajeze la combinatele chimice de pe platforma Săvineşti, fiind, de asemenea, refuzat, cu răspunsul „Nu avem nevoie de oameni ca tine“, ceea ce l-a determinat să se angajeze ca muncitor zilier la un şantier de construcţii forestiere din Piatra Neamţ, şi acolo fiind depistat de Securitate şi dat afară din serviciu.
Văzând că pe plan local nu poate găsi nicio metodă de rezolvare a problemelor cu care se confrunta, reclamantul s-a refugiat ca muncitor necalificat pe şantierul Combinatului Chimic din Craiova, unde securitatea i-a pierdut urma. S-a ascuns într-o a unei cunoştinţe din acest oraş, nu a declarat nimic despre situaţia sa anterioară şi s-a înscris la cursurile Şcolii medii nr.3 Craiova, pe care le-a absolvit în anul 1963, după care a dat examen de admitere la Institutul Politehnic Braşov – Facultatea de Industrializare a Lemnului, pe care am absolvit-o în anul 1968. În timpul facultăţii, a intrat din nou în „vizorul“ securităţii, fiindu-i deschis dosar de urmărire operativă, care l-a însoţit în toate localităţile în care a domiciliat.
Când era în anul IV de facultate, un coleg l-a „turnat“ că a fost deţinut politic, astfel că a fost chemat de decan şi ameninţat cu excluderea, de care a scăpat cu mult noroc, întrucât profesorii i-au dat referinţe foarte bune, susţinând că este un student serios şi studios.
După absolvirea din anul 1968, a fost repartizat la C.P.L. Bacău, ca inginer tehnolog, remarcându-se ca bun profesionist, fapt menţionat şi de informatorii securităţii în notele informative înaintate organelor acesteia şi studiate de reclamant la C.N.S.A.S., ceea ce nu a pus capăt, totuşi, urmăririi şi ameninţărilor.
În anul 1970, securitatea a încercat să îl racoleze ca informator, prin maiorul A., dar a refuzat colaborarea şi, drept „răsplată“, prin intermediul Miliţiei Bacău i s-a instrumentat un nou dosar penal de această dată, de furt din avutul obştesc, pe motiv că ar fi sustras un fotoliu din unitate, în realitate, fiind vorba de un prototip de mobilă pentru export, cu care plecase la Bucureşti, în baza unei delegări de serviciu, pentru a-1 omologa la întreprinderea de comerţ exterior.
A fost scos de sub urmărire penală numai datorită bunei-credinţe a conducerii Combinatului, iar din cauza unui mare refuz de calitate la Fabrica de mobilă a C.P.L. Bacău, pentru mobilă livrată în Germania, a fost propus de conducerea Tehnoforest Bucureşti să fie delegat la clientul extern german, pentru rezolvarea reclamaţiei, securitatea opunându-se, însă, ieşirii sale din ţară.
Remarcat şi de conducerea Ministerului Industriei Lemnului, a fost propus pe funcţia de director al unei fabrici de mobilă din Vaslui, aflată în impas economic, dar Securitatea a intervenit din nou, oferindu-i şansa să acceadă la respectiva funcţie doar cu condiţia de a deveni informator şi membru de partid P.C.R., noul său refuz făcându-l, şi de această dată, ţinta unor ameninţări din partea securităţii.
Tot în C.P.L. Bacău, a fost propus să conducă Serviciul de Producţie din Combinat, funcţie pe care a şi deţinut-o, cu aprobarea Ministerului, dar cu titlul şi salariul de inginer principal.
Nemairezistând nedreptăţilor şi presiunii Securităţii din Bacău, şi-a cerut transferul, începând cu data de 01.01.1976, la Piatra Neamţ, unde a fost inginer-proiectant, la diferite întreprinderi de profil (Centrul de Perfecţionare a Cadrelor Roznov, I.F.E.T. Piatra Neamţ, C.P.L. Piatra Neamţ) şi la Trustul Judeţean de Construcţii Neamţ._
În toată perioada din 1976 şi până în 1987, a fost urmărit de securitate şi i s-a refuzat promovarea în funcţii de conducere, dar a condus servicii la I.F.E.T. şi C.P.L., aşa cum a mai arătat, cu titlul şi salariul de inginer principal.
Conchizând, reclamantul a arătat că, în ceea ce îl priveşte, perioada postdetenţie din 1963 şi până în 1989 i-a adus multe prejudicii morale şi materiale, mai multe chiar decât perioada de detenţie, creându-i-se nedreptăţi constând în: piedici în continuarea studiilor liceale; imposibilitatea de a ocupa funcţii tehnice şi de conducere, fiind posibil acest lucru doar în formă mascată de inginer principal şi salarii inferioare postului; interdicţia de a părăsi ţara, atât în deplasări de serviciu, cât şi ca agrement; imposibilitatea materială de a sigura familiei întemeiate în 1971, un trai decent, la nivelul pregătirii şi capacităţilor sale profesională şi morală; o permanentă urmărire, cu presiuni de ameninţare, şicane şi înscenări de pedepse penale, exercitate asupra sa şi a familiei sale.
Pentru toate acestea, reclamantul a solicitat să i se acorde daune morale în sumă de 1.000.000 euro astfel, adică 500.000 euro pentru perioada de detenţie şi alţi 500.000 euro pentru perioada post detenţie.
Cu privire la evaluarea acestor daune morale, reclamantul a subliniat că problema este deosebit de complexă, şi cum Legea nr.221/2009 are, în principal, un caracter reparator, a apreciat că sunt necesare aplicarea şi respectarea mai multor principii şi criterii de evaluare a daunelor morale, susţinute de C.E.D.O. prin jurisprudenţa sa:
– nici măcar el, ca persoană în cauză, nu poate să evalueze exact prejudiciul moral complex suportat, constând în lezarea libertăţii, demnităţii şi onoarei sale, iar intervenţia brutală a instanţei de judecată ar însemna o nouă ingerinţă în drepturile persoanei la aceste valori esenţiale ale personalităţii umane, însă crede că, suma de 1.000.000 de euro solicitată se apropie de realitatea suferită;
– paguba suferită de o persoană anterior anului 1989 prin tratamente inumane şi prigoană politică;
– simpla constatare a violării drepturilor omului, chiar şi legiferată, nu constituie prin ea însăşi o satisfacţie echitabilă şi suficientă;
– acordarea despăgubirilor băneşti pentru daune morale are un caracter de substituţie şi compensaţie pentru consecinţele acestora;
– aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi ale implicaţiilor acestuia, pentru a se realiza, astfel, o evaluare a despăgubirii ce urmează să compenseze prejudiciul, şi nu o evaluarea a prejudiciului ca atare;
– evaluarea reparaţiilor pentru compensarea prejudiciului moral se face pe baza unui minim de argumente şi de indicii, din care să rezulte afectarea drepturilor personale nepatrimoniale.
A mai susţinut reclamantul că, prin intermediul organelor represive ale fostului regim, au fost încălcate următoarele drepturi şi libertăţi:
– dreptul la viaţă – art. 2 din Convenţie – scopul măsurilor coercitive era lichidarea fizică a tuturor opozanţilor regimului comunist şi mai ales a celor ce reprezentau alte convingeri politice;
– torturarea sistematică – art. 3- în penitenciar, a fost bătut, înfometat, insultat, jignit, izolat, lipsit de căldură, cazat în încăperi foarte aglomerate, în condiţii subumane, iar apoi, izolat de ceilalţi; ulterior eliberării, a fost urmărit şi persecutat în permanenţă;
– dreptul la libertate şi siguranţă personală – art. 5 – a fost ridicat pe nedrept, judecat în proces urgent, după procedură extraordinară, fără posibilitatea de a se apăra; a fost obligat să semneze declaraţii prin care recunoştea fapte pe care nu le-a săvârşit; i s-a schimbat încadrarea juridică peste noapte, fără administrare de alte probe;
– încălcarea dreptului la un proces echitabil şi public – art. 6 – condamnarea sa a fost, iniţial, una politică, pentru fapte de natură politică, fiind judecat într-un proces înscenat, fabricat de fostele organe ale securităţii, pe baza unor declaraţii date de el forţat, prin care recunoştea că se opune regimului; ulterior, fără noi probe, s-a schimbat încadrarea într-o infracţiune de drept comun, fără nicio altă probă, ci numai datorită presiunilor externe la care era supusă România;
– respectarea libertăţii de gândire, conştiinţă şi – art. 9 – organele de represiune comuniste se îndreptau împotriva tuturor celor care aveau o altă gândire şi mentalitate decât cea comunistă, acesta fiind adevăratul substrat al condamnării sale; ulterior eliberării, a fost persecutat pentru că nu a vrut să devină informator şi membru P.C.R., pentru că a refuzat să gândească precum „EI“;
– încălcarea libertăţii de exprimare – art. 10 – organele de securitate nu puteau accepta niciun fel de opinie critică la adresa statului şi regimului comunist, la metodele şi măsurile sale, de aceea l-au condamnat şi l-au urmărit ulterior eliberării;
– încălcarea limitării folosirii restrângerii drepturilor – art. 18 – restrângerea drepturilor se poate face numai justificat, în limitele şi pe baza legii, în mod restrâns;
– dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară.
Reclamantul a arătat că, prin raportare la aceste drepturi şi libertăţi care i-au fost lezate, considerăm că suma de 1.000.000 euro solicitată cu titlu de daune morale este întrutotul justificată, reprezentând o parte din reparaţia suferinţelor pricinuite, suferinţe care nu vor fi niciodată înlăturate integral.
Menţionând şi faptul că, fiind un permanent susţinător al celor care au suferit de pe urma regimului comunist, încă din anul 1990 a devenit membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR), conform Hotărârii nr.59/18.07.1990, prin care i s-a stabilit, în baza Decretului-lege nr.118/1990, o indemnizaţie lunară de 365 lei începând cu data de 01.04.1990.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.1, 4 şi 5 din Legea nr.221/2009, iar în dovedire, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi depoziţii de martori, fiind audiaţi la cererea sa numiţii C.D. şi P.G..
– La acţiunea formulată de reclamant în temeiul art.4 şi 5 din Legea nr.221/02.06.2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care şi-a precizat poziţia procesuală astfel:
I. Referitor la primul capăt de cerere
Din actele depuse la dosarul cauzei, rezultă că reclamantul a fost condamnat la doi ani de închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.315 alin.1 Cod penal, respectiv asociere contra liniştii publice, iar din această condamnare a executat efectiv 1 an 9 luni şi 28 zile.
Prin sentinţa de condamnare nr.2425/1960 a Tribunalului Popular al raionului Piatra Neamţ, la situaţia de fapt s-a reţinut că, în luna iunie 1956, cei cinci inculpaţi, între care şi B.M., s-au hotărât să înfiinţeze o organizaţie subversivă, pe care au denumit-o „Vulturul“, ai cărei membri aveau pseudonime de genul ,,Monte Cristo“, ,,George Farrow“ ori ,,Luigi Wampa“. Aceşti membri ai organizaţiei au ţinut mai multe şedinţe, în cursul cărora au depus jurăminte de credinţa, au confecţionat carnete pe care le-au semnat cu sânge, fiind ţinut şi un jurnal în care erau trecuţi toţi membrii şi ordinea funcţionarilor, dar şi activitatea zilnică a organizaţiei. Pentru îndeplinirea scopului organizaţiei, au fost procurate câteva arme de prin casele dărâmate sau locuri pe unde a trecut frontul în 1944. De asemenea, exista şi un chitanţier din care se elibera câte o chitanţă fiecărui membru, atunci când făcea ceva pentru organizaţie. De teama de a nu se afla despre activitatea organizaţiei din jurnal, au vrut să-l distrugă, însa el a fost luat şi păstrat de către Bontea Mihai şi, în cele din urma, a dispărut.
Despre această organizaţie s-a aflat în 1959, după ce unul din membri, căpitanul, a informat-o pe prietena lui despre naşterea asociaţiei, din cine se compunea, schiţând şi planul cazematei şi indicându-i locul unde aceasta se afla.
Faţă de situaţia de fapt reţinută, pentru a dispune condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.315 alin.1 Cod penal, instanţa de judecată a arătat că inculpaţii s-au constituit într-o organizaţie menită a comite crime şi delicte, în care scop au procurat arme şi au început construirea unei ascunzători în pădurea Cârlomanul, din împrejurimile oraşului Piatra Neamţ, pentru a se putea refugia după comiterea infracţiunilor, fapt care constituie delictul de asociere contra liniştii publice, prevăzută şi pedepsită de textul de lege indicat.
Din cele consemnate în cuprinsul sentinţei penale de condamnare, respectiv a deciziei penale nr.4151/29.11.1960, nu rezultă nicio fapta care să duca la concluzia că persoanele în cauză, între care şi reclamantul Bontea Mihai, ar fi săvârşit vreo fapta cu caracter anticomunist, dar care, datorită contextului invocat de către acesta, să fi mascat o condamnare politică, chiar dacă, iniţial, celor în cauza li s-a reţinut în sarcină infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută şi pedepsită de art.209 Cod penal. Instanţele de control judiciar au dispus reîncadrarea tocmai pe motivul că faptele săvârşite nu puteau aduce atingere decât liniştii publice, scopul organizaţiei neavând nicio legătură cu o revolta împotriva regimului comunist, reclamantul însuşi susţinând că acea organizaţie avea caracter militar, fiecare dintre membri având funcţii militare fictive, cu obligaţia de a se întâlni periodic la acţiuni de joacă sub forma a două grupuri adverse, care se luptau pe dealul Cârlomanu. Este evident că acest tip de acţiune, a unor persoane de aproximativ 13 ani, care foloseau şi arme, aducea atingere liniştii publice, un argument în sprijinul acestei afirmaţii constituindu-l şi faptul că ei nu au fost condamnaţi pentru deţinerea de arme. În plus, lipsa caracterului politic al condamnării in cauză este dovedită de faptul că Lagărul de Peninsula a fost desfiinţat în anul 1954, şi reînfiinţat în anul 1955, pentru deţinuţii de drept comun.
Mai mult, în acţiunea de faţă, întemeiată pe prevederile Legii nr.221/2009, instanţa nu poate fi ţinută de faptul că reclamantul B.M. a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr.118/1990, şi să constate caracterul politic al condamnării pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.315 Cod penal. Pentru toate aceste motive, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, întrucât condamnarea reclamantului nu a avut caracter politic.
Pe cale de consecinţă, pârâtul a solicitat respingerea ca neîntemeiat şi a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit în urma condamnării.
II. În situaţia în care instanţa de judecată va admite cererea privind constatarea caracterului politic al condamnării la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.315 din Codul penal, pârâtul a solicitat respingerea, tot ca neîntemeiată, a cererii privind acordarea despăgubirilor în sumă de 1.000.000 euro sumă care este exagerat de mare.
Pârâtul a subliniat că nu contestă suferinţele la care a fost supus reclamantul ca urmare a condamnării, fiind de notorietate că nu erau uşor de suportat condiţiile de viaţă într-un penitenciar sau lagăr de muncă din perioada de referinţă, dar a cerut instanţei de judecată ca, în aprecierea cuantumului daunelor morale, să aibă în vedere atât temeiul legal al condamnării, cât şi faptul că tratamentele la care erau supuşi deţinuţii de drept comun nu se pot compara cu cele la care erau supuşi cei care ajungeau în închisoare ca urmare a condamnării pentru fapte evidente de revoltă împotriva regimului comunist şi pe care Legea nr.221/2009 le-a încadrat expres ca având caracter politic.
De asemenea, pârâtul a susţinut faptul că nu numai cei care suferiseră o condamnare erau urmăriţi de securitate, majoritatea cetăţenilor făcând obiectul acestei activităţi. În plus, din cele descrise de către reclamant nu rezultă că el ar fi fost marginalizat de societate, ci că, dimpotrivă, a fost apreciat pentru calităţile sale, iar restricţia de a pleca din ţară era generală, şi nu numai în cazul reclamantului.
Instanţa de judecată trebuie să se orienteze spre o sumă rezonabilă, ţinând cont, desigur, de suferinţele celui condamnat politic, în mod nelegal, precum şi ale familiei sale, de consecinţele acestui fapt în contextul vremurilor respective, de faptul că despăgubirile ce se vor acorda vor profita unui descendent al celui condamnat nelegal, precum şi de veniturile modeste ale majorităţii populaţiei din ţara noastră, astfel încât despăgubirea să constituie, cu adevărat, o reparaţie pentru cel îndreptăţit, în calitate de descendent, şi nu o îmbogăţire fără just temei, situaţie care ar transforma, în ochii opiniei publice, victima unui abuz, în beneficiarul unei şanse.
Este adevărat că legea sau jurisprudenţa nu oferă criterii clare de cuantificare a daunelor morale, însă, în această materie, principiul refacerii integrale şi repunerii părţilor în situaţia anterioară nu poate avea decât un caracter aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească o alinare în condiţiile de viaţă mai confortabile, de a găsi anumite satisfacţii de ordin moral în respectiva sumă, care să înlocuiască valoarea de care a fost privată.
Repararea prejudiciului trebuie să se facă integral, dar aceasta nu se poate confunda nici cu o „amendă excesivă“, şi nici cu o îmbogăţire fără just temei a persoanei vătămate. Despăgubirea trebuie sa fie justă şi raportată la valorile încălcate, ea având caracter reparator (decizia civilă nr.83/2006 a Curţii de Apel Bacău).
Această reparaţie a prejudiciilor suferite în vechiul regim, intervine la un interval foarte mare de timp de la data producerii lor (prin această remarcă, nevrând a se spune că ele au fost şterse sau atenuate de timp), urmând ca ele să fie suportate, este adevărat, tot de către statul român, dar, în mod indirect, de către o generaţie care nu a contribuit, sub nicio formă, la producerea respectivelor prejudicii.
Se impune a fi avut în vedere şi numărul foarte mare al celor care au suportat rigorile şi ororile regimului comunist şi care sunt îndreptăţiţi a solicita despăgubiri (din acţiunile înregistrate, deja, pe rolul instanţelor de judecată, rezultă că ele nu sunt deloc nesemnificative, în contextul situaţiei economice actuale, declanşată de criza economică mondială).
Pârâtul şi-a exprimat şi aprecierea că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor ce urmează a fi acordate în cauză, trebuie observată şi împrejurarea că toate condamnările şi măsurile administrative cu caracter politic la care face trimitere Legea nr.221/2009 au avut loc în contextul unui regim comunist, totalitarist, şi a legislaţiei ce guverna acele vremuri, regim care a putut fi schimbat doar prin revoluţia din 1989, motiv pentru care, acordarea despăgubirilor pentru cei care au suferit un prejudiciu datorită regimului comunist, trebuie efectuată în aşa măsură, încât să acopere pe deplin suferinţele respective şi să nu mai permită a se întâmpla orori asemenea celor ale comunismului, dar, totodată, trebuie evitată o îmbogăţire fără justă cauză.
Acestea sunt motivele pentru care pârâtul a considerat că acordarea unor despăgubiri de 1.000.000 euro nu se justifică şi a solicitat instanţei să stabilească pentru acestea un cuantum corespunzător cu prejudiciul moral suferit de reclamant, în aşa fel, încât acestea să nu reprezinte o îmbogăţire fără justa cauza.
Din examinarea şi coroborarea materialului probator avut la dispoziţie, tribunalul reţine că, în primăvara anului 1956, când nici nu împlinise 15 ani, reclamantul, împreună cu alţi 5 copii de vârste apropiate, au pus bazele înfiinţării unei organizaţii pe care au denumit-o „Vulturul“, în cadrul căreia au depus un jurământ de credinţă, au primit carnete de membru pe care le-au semnat cu sânge, în scopul de a se lega mai trainic între ei şi de a nu divulga secretele organizaţiei, au ţinut mai multe şedinţe secrete, în prima dintre acestea stabilind funcţia fiecăruia. Reclamantul a fost desemnat secretar adjunct şi, în această calitate, a avut ca atribuţie principală consemnarea într-un jurnal al organizaţiei, în care erau trecuţi toţi asociaţii, cu datele de stare civilă şi funcţia pe care o deţinea, a activităţii cotidiene a membrilor săi. În împrejurări neclare, acest jurnal a dispărut.
Despre respectiva organizaţie, autorităţile vremii nu au cunoscut nimic, aflând de existenţa ei doar pentru că unul dintre membri (B.P., căpitanul) i-a trimis prietenei sale, la 25.02.1959, o scrisoare prin care o informa despre cum a luat naştere organizaţia, din cine se compune, de intenţia de a construi în pădure o cazemată, cu privire la care îi prezintă planul şi-i indică locul unde se găsea etc.
Se pare că, de pe la sfârşitul lunii iulie a aceluiaşi an 1956, după dispariţia jurnalului, membrii organizaţiei nu au mai activat, unii dintre ei angajându-se în câmpul muncii, iar alţii urmând cursurile anumitor şcoli teoretice şi tehnice. Cu toate acestea, de îndată ce organele de urmărire penală au aflat despre respectiva organizaţie, au efectuat percheziţii domiciliare la locuinţele celor 6 tineri şi, găsind două arme militare, două pistolete şi un număr de 17 cartuşe de 9 mm, pe baza probelor administrate au dispus trimiterea lor în judecata Tribunalului Militar Iaşi, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, pedepsită de art.209 pct.1 alin.1 Cod penal.
Prin sentinţa nr.666/26.11.1959, instanţa militară menţine, cu unanimitate de voturi, calificarea juridică a faptelor pentru care cei 6 inculpaţi fuseseră trimişi în judecată, pentru a căror gravitate aceştia sunt destul de aspru pedepsiţi, fără a se fi examinat prea profund împrejurările, mobilul, acţiunile concrete ale acestor tineri, măsura în care organizaţia de ei înfiinţată era o simplă joacă de copii dornici de senzaţii tari, ori constituia, realmente, un pericol pentru ordinea socială şi securitatea regimului comunist al acelor vremuri.
În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut, în termeni gravi, faptul că organizaţia „Vulturul“ avea caracter subversiv, contrarevoluţionar, că şedinţele ţinute de membrii ei erau conspirative şi se ţineau fie în pădure, fie acasă la unul dintre coinculpaţi, că membrii primiseră sarcini de la căpitan să recruteze noi membri, să procure armament şi să studieze clădirea în care îşi avea sediul Raionul de securitate Piatra Neamţ, pentru a i se întocmi o schiţă şi a se pregăti ca, într-un eventual război, să atace respectivul sediu, de unde să procure armament, cu care să atace, ulterior, alte instituţii de stat.
De menţionat că, la data pronunţării sentinţei, cei 6 inculpaţi se aflau în Penitenciarul Piatra Neamţ, în stare de arest preventiv, reclamantul fiind ridicat la 28.08.1959, în baza mandatului nr.448/3.09.1959. Prin sentinţa civilă nr.666/1959, Tribunalul militar Iaşi l-a condamnat pentru crima de uneltire contra ordinii sociale la 8 ani temniţă grea şi 6 ani degradare civică (cu acordare de circumstanţe atenuante personale). Prin decizia nr.211 din 6.02.1960, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti a casat această primă hotărâre şi a trimis dosarul Procuraturii Militare Bacău, pentru completarea urmăririi penale. La rândul său, M.A.I. – Direcţia regională Bacău, prin Ordonanţa din 19.07.1960, a încetat procesul penal pentru faptele pentru care inculpaţii au fost condamnaţi şi a declinat competenţa în favoarea Procuraturii regiunii Bacău, în vederea continuării urmăririi penale pentru infracţiunea de asociere în scopul comiterii de crime şi delicte asupra persoanelor, prevăzută şi pedepsită de art.315 alin.1 Cod penal.
Într-adevăr, întemeiat susţine reclamantul că nici organele de urmărire penală, nici instanţele de judecată nu au justificat cum, pe baza a exact aceloraşi probe şi fără o motivare serioasă şi convingătoare, s-a ajuns la o schimbare atât de radicală a calificării juridice a faptelor comise de inculpaţi şi la constatarea fără echivoc a faptului că „infracţiunea săvârşită nu este îndreptată împotriva securităţii statului sau a ordinii constituţionale (sentinţa penală nr.2425 din 12.10.1960, fila 66 verso), după ce, la prima judecată în fond a dosarului, se arăta că scopul organizaţiei era acela de a lupta „la momentul oportun“ pentru răsturnarea prin violenţă a regimului democrat popular instaurat în R.P.R.
Pentru delictul de asociere prevăzut de art.312 alin.1 Cod penal, reclamantul a fost condamnat la 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare corecţională pedeapsă majorată la 2 (doi) ani, prin decizia penală nr.4151 din 29.11.1960 a Tribunalului regional Bacău. Din fişa matricolă penală de la fila 22, reiese că, în executarea pedepsei aplicate, reclamantul a trecut, succesiv, prin penitenciarele Bacău, Jilava, Gherla, Jilava, Bacău, Piatra Neamţ, Bacău şi Constanţa, Formaţiunea Peninsula, de unde a fost eliberat condiţionat la data de 25.06.1991 (fila 23).
Aşadar, reclamantul a executat o perioadă de 1 an 9 luni şi 27 zile (conform Hotărârii nr.59/18.07.1990 a Comisiei judeţene Neamţ pentru aplicarea Decretului-lege nr.118/1990 al C.P.U.N. – Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională), don ce doi ani la care a fost condamnat prin decizia penală nr.4151/1960 a Tribunalului regional Bacău, iar fapta pentru care a fost condamnat este cea de asociere în scopul comiterii de crime şi delicte asupra persoanelor, prevăzută şi pedepsită de art.315 alin.1 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr.48 din 2 februarie 1948, cu modificările şi completările ulterioare pronunţării hotărârii de condamnare în discuţie.
Întrucât această faptă nu este menţionată de legiuitor printre cele care constituie de drept condamnări cu caracter politic, prin voinţa legiuitorului, reclamantul este îndreptăţit să solicite constatarea caracterului politic al condamnării, în temeiul art.4 alin.1 din actul normativ incident în cauză, iar tribunalul găseşte întemeiat acest capăt de cerere principal din acţiunea sa.
Caracterul politic al condamnării reclamantului reiese nu numai din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti de la dosar, de care s-a făcut deja vorbire, ci şi din alte înscrisuri, ulterioare punerii sale în libertate.
Astfel, dacă este de acceptat faptul că reclamantul, elev în clasa a XI-a la Şcoala medie din comuna Borca, putea fi considerat „exmatriculat din oficiu“ şi pentru comiterea unei infracţiuni de drept comun, urmare căreia să apară, oarecum, justificată decizia Ministerului Învăţământului şi Culturii – Departamentul şcolilor, de a nu se reveni asupra măsurilor disciplinare stabilite de organele locale (fila 20), o astfel de faptă (de altfel, nicicum dovedită de instanţele de judecată), lipsită de orice legătură cu regimul aflat la putere, cu organele de represiune politică ale vremii, nu ar fi putut justifica, în niciun caz, hotărârea în baza căreia Direcţia regională Bacău a M.A.I. a dispus, la 27.01.1966, trecerea reclamantului în evidenţa generală a securităţii, hotărâre motivată în mod explicit şi neîndoielnic pe activitatea sa politică de după 23 August 1944, activitate constând în aceea că, în anul 1956 s-a înscris în organizaţia subversivă „Vulturul“, activând ca membru şi procurând armament, „iar la 29.11.1960 a fost condamnat de Tribunalul regional Bacău, prin decizia nr.4151, la un an şi şase luni închisoare corecţională, pe care a executat-o“.
Deci, este vorba de una şi aceeaşi faptă, care, dincolo de încadrarea juridică dată de instanţele de judecată, a constituit, pentru reprezentanţii puterii comuniste, o veritabilă faptă cu conţinut politic, comisă împotriva regimului, a pretinsei democraţii introduse în România la 6.03.1945. Reclamantul a fost urmărit în mod constant, permanent şi riguros de către organele de securitate, prin adresa nr.C12/54 044 din 1.10.1969 (fila 59), Inspectoratul de Securitate al judeţului Bacău comunicând omologului din judeţul Neamţ că Bontea Mihai a fost scos din evidenţa bazei de date şi trecut în evidenţa operativă generală de I.S.J. Braşov. La rândul său, I.S.J. Neamţ constată, după mai mult de 8 ani, că, pe parcursul verificării informative a reclamantului, acesta a avut o comportare corespunzătoare la locul de muncă, îşi îndeplineşte atribuţiile de serviciu, fiind apreciat de conducerea întreprinderii (funcţiona ca inginer la I.F.E.T. Piatra Neamţ). Prin acelaşi referat, întocmit la 14.11.1987 (fila 60), Securitatea Neamţ remarcă şi faptul că, pe de o parte, la domiciliu, cel verificat „este cunoscut cu o conduită corespunzătoare în familie şi societate“, iar pe de altă parte, că el „nu a fost semnalat cu aspecte care să prezinte interes pentru organele noastre“. Ca atare, se propune a se aproba scoaterea din verificarea informativă a numitului B.M., material de mică importanţă, dar cu menţinerea în evidenţele organelor de securitate.
De altfel, la calificarea condamnării reclamantului drept una cu caracter politic, concură şi destinaţia penitenciarelor în care şi-a ispăşit pedeapsa, în mare parte ocupate de deţinuţi politici, dar şi declaraţia pe care a dat-o la momentul eliberării din închisoare, declaraţie pe care o dădeau toţi deţinuţii politici şi din care trebuia să reiasă că cel pus în libertate a luat cunoştinţă de faptul că nu are voie să divulge nimic din cele văzute şi auzite în legătură cu locurile de detenţie pe unde a trecut şi nici despre persoanele încarcerate.
Faţă de considerentele de fapt şi de drept reţinute, tribunalul a apreciat că sunt suficiente elemente pentru admiterea primului capăt de cerere din acţiunea reclamantului, aşa cum acesta a fost formulat.
Rămân, aşadar, în discuţie, îndreptăţirea reclamantului la repararea de către statul român a prejudiciului moral produs nu numai prin condamnarea propriu-zisă, cât, mai ales, pentru consecinţele avute de aceasta asupra întregii sale vieţi. Or, din acest punct de vedere, martorii audiaţi au confirmat faptul că întreaga carieră profesională a fost influenţată în mod negativ de absurda şi nejustificata condamnare pe care a avut-o în tinereţe, pentru nişte fapte de-a dreptul rizibile, care nu au creat niciun fel de pericol, nici societăţii în care trăia ori regimului aflat la putere, nici vreunuia din semenii săi. Faţă de „faptele“ care i-au atras condamnarea cu caracter evident politic, consecinţele pe care a trebuit să le suporte pe toate planurile vieţii, dar, în special, al liniştii şi confortului psihic, imposibil de obţinut cât timp ştii că eşti în permanenţă urmărit, de „specialişti“ în domeniu, ori de persoane binevoitoare în preajma cărora trăieşti, când asupra ta planează pericolul iminent de a se repeta o situaţie de-a dreptul aberantă, prin care ai fost sancţionat grav pentru acţiuni ce pot fi considerate, cel mult, jocuri copilăreşti. Ca atare, persoanei, ca şi personalităţii reclamantului, i-au fost lezate unele din cele mai importante valori şi drepturi ale omului (dreptul la copilărie şi naivitate, dreptul la libertate, încrederea în dreptate şi justiţie, dreptul la realizarea în viaţă pe măsura muncii şi a calităţilor socio-profesionale ş.a.m.d.).
Instanţa, analizând, prin raportare la împrejurările de fapt reţinute, consecinţele negative suferite fizic şi psihic de reclamant, atât în perioada de detenţie, cât, mai ales, în zecile de ani care au urmat punerii sale în libertate, ţinând cont de măsura în care i-au fost afectate viaţa şi situaţia familială, profesională şi socială, de importanţa valorilor care definesc personalitatea umană (existenţa fizică a omului, libertatea acestuia, sănătatea şi integritatea corporală, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional etc.) şi cărora li s-a adus atingere prin condamnare, de măsura acestei lezări şi de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării suferite de victimă, care, în prezenta cauză, este însuşi reclamantul, a apreciat că, dacă pentru compensarea prejudiciului moral produs acestuia, suma de 1.000.000 euro este excesivă, cuantumul de 150.000 euro apare ca fiind unul rezonabil, suficient şi susceptibil de a oferi cuvenitele satisfacţii de ordin moral, motiv pentru care, în temeiul art.5 alin.1 lit.a, a admis în parte şi cel de-al doilea capăt de cerere din acţiune, obligând pârâtul la plata cu titlu de daune morale a echivalentului în lei al sumei de 150.000 euro.
Împotriva sentinţei s-a formulat apel de către Ministerul Finanţelor Publice (prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Neamţ) în numele Statului Român, arătând că:
– Instanţa de fond în mod greşit a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului la 2 ani închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 315 alin.1 Cod penal.
Faţă de situaţia de fapt pentru care a fost condamnat reclamantul în cauză, instanţa de fond nu a avut în vedere că aceasta nu are caracterul politic vizat de către Legea nr. 221/2009, întrucât aceasta nu se încadrează în dispoziţiile art.1 alin.(3) din Legea nr. 221/2009.
– Dispoziţiile art. 5 alin.(1) lit.a din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a , publicată în Monitorul Oficial al României din 15 noiembrie 2010, astfel încât instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin.1 din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Având în vedere că termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional a expirat, dispoziţiile art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului dispoziţiile legale îşi încetează efectele.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin.1 din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin.4 din Constituţie, decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Asupra obligativităţii unor astfel de decizii s-a pronunţat Curtea Constituţională (Decizia nr. 186/18.11.199, Decizia nr. 169/2.11.1999) stabilind ca obligativitatea Deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie.
Curtea Constituţională a arătat că prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept, cu atât mai puţin de instituţiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României. Mai mult, în situaţia în care Parlamentul sau guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăşi termenul de 45 de zile, decizia Curţii Constituţionale nu şi-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare.
– Instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal a acordat despăgubiri cu titlu de daune morale în cuantum de 150.000 euro acestea fiind exagerat de mari în raport cu situaţia de fapt şi de drept.
În măsura în care nu se va reţine motivul de apel anterior, referitor la lipsa de temei legal pentru acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit prin condamnările cu caracter politic, respectiv se va considera aplicabil în continuare art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009, în mod corespunzător s-a solicitat a considera aplicabile şi prevederile OUG nr. 62/2010, constatate a fi de asemenea neconstituţionale.
Apelul a fost găsit fondat fiind admis pentru cele ce succed:
1. În privinţa caracterului politic al condamnării s-a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii şi principiilor de drept.
Din probatoriu instanţa de recurs a constat :
Faptele pentru care reclamantul a fost condamnat datează din 1956, când acesta nu împlinise încă 15 ani.
Iniţial acesta a fost condamnat de Tribunalul Militar Iaşi la 8 ani de temniţă grea şi 6 ani de degradare civilă, în baza art. 209 pct.1 Cod penal – uneltire contra ordinii sociale – (sentinţa penală nr. 666/1959).
Tribunalul Militar al regiunii a II-a Militare – Colegiul de recurs a casat sentinţa prin decizia nr. 911/06.02.1960 dispunând trimiterea spre completarea probatoriului la Procuratura Militară Bacău.
În decizie s-a reţinut că „Probatoriile administrate în cauză nu sunt de natură a dovedi că scopul asociaţiei constituită de inculpat era cel prevăzut de art. 209 pct.1 Cod penal şi este necesar a se determina cu precizie dacă avem de a face cu o simplă asociaţie îndreptată împotriva liniştei publice sau cu o organizaţie contrarevoluţionară, indicându-se de a se face noi probe în acest scop.”
Prin ordonanţa din 19 iulie 1960 s-a dispus încetarea procesului penal pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale (art. 209 pct.1 Cod penal), reclamantul fiind trimis în judecată pentru delictul de asociere contra liniştii publice (art. 315 Cod penal.).
Prin sentinţa penală nr. 2425/1960 a Tribunalului popular al raionului Piatra Neamţ a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare corecţională, ulterior, prin decizia nr. 4151/1960 a Tribunalului Regional Bacău pedeapsa fiind majorată la 2 ani închisoare corecţională.
Din decizia nr. 4151/29 nov. 1960 rezultă că faptele pentru care a fost condamnat iniţial la 8 ani de temniţă grea sunt aceleaşi cu cele reţinute în decizia nr. 4151/1960.
Este mai mult decât evident că judecătorii care au compus „Colegiul de recurs al Tribunalului Militar al regiunii a II-a Militare” au adoptat soluţia casării şi trimiterii „la procuratură” din considerente lesne de înţeles: inculpaţii erau nişte copii, iar infracţiunea de uneltire se sancţiona cu pedeapsă între 15 şi 25 de ani (şi chiar cu reducerea pentru faptul că inculpaţii erau minori, pedeapsa era una extrem de mare) pe când cea de asociere contra liniştii publice se sancţiona cu o pedeapsă între 2 şi 6 ani, deci cu mult inferioară primei sancţiuni.
Astfel, numai considerente de ordin uman au stat la baza casării primei sentinţe (666/1959) de către Colegiul de recurs.
Or, în aceste condiţii este clar că dacă faptele au fost aceleaşi, simpla încadrare a lor într-o altă infracţiune ( cu scopul vădit de a nu-i condamna pentru nişte copilării la 8 ani de temniţă grea) nu este de natură a concluziona că această condamnare şi-a schimbat caracterul, ea rămânând o condamnare politică.
Un argument în plus îl constituie şi faptul că este beneficiarul Decretului lege nr. 118/1990.
2. Chiar dacă deciziile 1358 şi 1360 ale C.C.R. au survenit la 21 octombrie 2010, deci ulterior pronunţării de către prima instanţă (schimbarea soluţiei, nefiindu-i deci, imputabilă judecătorului care a pronunţat hotărârea) efectele acestora vizează inclusiv procesul pendinte.
Astfel, prezintă relevanţă pentru speţa dedusă judecăţii dacă operează aceste decizii având în vedere data formulării acţiunii (şi chiar data pronunţării sentinţei) şi dacă se poate vorbi despre retroactivitate sau nu.
Pentru a răspunde acestor chestiuni, trebuie verificat dacă ne aflăm în situaţia unei fapte trecute (facta praeterita), fapte în curs de a-şi produce efectele (facta pendentia) sau fapte viitoare (facta futura).
Retroactivitatea presupune prin definiţie existenţa unei situaţii juridice anterioare apariţiei legii noi, situaţie „care scapă legii civile noi” dacă nu se prevede expres contrariul.
Trebuie distins, deci, după cum faptele şi-au produs sau nu efectele.
În cauză, ne regăsim în prezenţa unor fapte în curs de a-şi produce efectele (facta pendentia) şi nu fapte trecute ( facta praeterita) pentru a putea vorbi despre retroactivitate.
Vorbim astfel despre „activitatea” legii civile adică aplicarea acesteia acelor situaţii juridice ale căror efecte sunt incerte, aşa cum sunt despăgubirile solicitate de reclamant.
Însă, la momentul judecăţii apelului temeiul de drept pe care şi-a fundamentat pretenţiile reclamanta nu mai există, fiind declarat contrar Constituţiei de către instanţa de constituţional.
Declararea ca neconstituţională a dispoziţiilor art.5 al.1 lit.a teza I din Legea 221/2009 a avut ca efect „ştergerea” acestei dispoziţii constatate ca fiind neconstituţionale, ceea ce echivalează, pentru cei cărora nu li s-a stabilit irevocabil dreptul, cu faptul că acestea nu au fost in vigoare niciodată.
A susţine că reclamanţii care au introdus acţiunea anterior pronunţării deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii (şi pentru care nu s-au pronunţat hotărâri irevocabile) ar avea un tratament diferit faţă de cei care au introdus acţiunea ulterior, ar echivala cu faptul că legiuitorul constituant şi ordinea de drept în genere ar încuraja depunerea unei acţiuni, cu şanse de câştig, între momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate (când deşi cunoscută la nivel naţional, decizia nu este încă obligatorie) şi momentul publicării ei (când efectele sale devin obligatorii).
Or, nu poate fi acceptat un asemenea „tratament diferenţiat”, câtă vreme toţi aceşti reclamanţi, se află în situaţii identice (pentru ei nu s-a stabilit irevocabil „dreptul” – existenţa lui – până la data apariţiei deciziei Curţii Constituţionale).
De altfel, un asemenea demers (atacarea unei legi în contenciosul constituţional) ar deveni inutil ( efectele deciziei de neconstituţionalitate fiind de natură pozitivă sau negativă, în raport de partea cărei îi profită sau îi este defavorabilă) pentru o parte litigantă de vreme ce el s-ar solda doar cu „o victorie sortită altora”. Datele nu se schimbă ( principiul trebuie să fie acelaşi) cu nimic dacă este vorba despre Statul Român.
Dimensiunea problemei este mai pregnantă într-o excepţie de neconstituţionalitate invocată într-un litigiu purtat între particulari. Spre exemplu într-o acţiune având ca obiect „obligaţia de a face”, pârâtul invocă neconstituţionalitatea art. 1075 C. Civ. si prin reducere la absurd, Curtea Constituţională declară neconstituţional acest articol. În logica în care s-ar susţine punctul de vedere cum că această decizie nu ar avea consecinţe asupra acţiunii în curs de judecată (fie ea în faţa instanţelor de fond sau în cea de recurs) ci doar asupra celor iniţiate ulterior pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, S-AR AJUNGE LA SITUAŢIA TOTAL ABSURDĂ, CA TOCMAI PÂRÂTULUI CARE A INVOCAT EXCEPŢIA SA NU-I PROFITE DECLARAREA CA NECONSTITUŢIONALĂ A ART. 1075 C.CIV.
Art.5 al.1 lit.a teza I era lovit de viciul de neconstituţionalitate de la momentul intrării lui în vigoare: acesta este efectul declarării neconstituţionale a dispoziţiilor respective, pentru reclamanţii de faţă, spre deosebire de acei reclamanţi pentru care dreptul a fost stabilit irevocabil şi pe care decizia „nu-i afectează” (decizia produce efecte doar pentru viitor, scăpând deci efectelor sale acele drepturi stabilite în mod irevocabil, astfel că pentru cei care nu au un drept la despăgubiri, stabilit irevocabil, decizia îşi produce efectele, fiind vorba aşa cum s-a arătat, mai sus, de facta pendentia)
De altfel în recursul în interesul legii 3/4 aprilie 2011 Î.C.C.J. a atins această problemă, iar o altă soluţie ar fi contrară raţionamentului acolo reţinut.(„ Dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, ca în multe dintre cauzele în care s-au pronunţat hotărârile analizate, cererea de chemare în judecată a fost introdusă după declararea neconstituţionalităţii uneia din ordonanţele de urgenţă de modificare a Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008, iar hotărârile (în toate cauzele) au fost pronunţate după intervenţia Curţii Constituţionale.
Numai în această manieră se pot concilia efectul obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale cu efectul ex nunc al acesteia.”)
Situaţia abrogării sau modificării unei legi în timpul procesului nu echivalează cu declararea neconstituţională a acesteia, câtă vreme primele sunt „evenimente legislative” care emană de la legiuitor (cel care a emis actul normativ supus modificării sau abrogării) şi sunt legale şi constituţionale prin ele însele (ţinând de oportunitate) iar neconstituţionalitatea vizează exclusiv emiterea unui act normativ ce contravine legii fundamentale.
Chestiunea legată de aşteptările persoanelor condamnate politic şi eventualele cheltuieli efectuate ca urmare a declanşării acestui demers judiciar excedează cauzei având un alt temei juridic, care nu poate constitui element de analiză în faţa instanţei de apel date fiind dispoziţiile art.294 al.1 Cod procedură civilă, putând fi eventual valorificat pe calea unei alte acţiuni. De aceea instanţa nu va putea analiza nici problematica referitoare la practica CEDO şi eventuala speranţă legitimă.
Pentru motivele deja expuse s-a admis apelul pârâtului(conform dispozitivului).
3. Chiar dacă s-ar trece peste cele deja avute în vedere mai sus, pe fond, instanţa a reţinut:
– dacă nu s-ar lua în considerare dec. 1358/2010 a C.C.R. pentru identitate de raţiune nu se va lua în considerare nici dec. 1354/2010, astfel că, devin aplicabile dispoziţiile O.U.G. 62/2010.
– statul şi-a asumat în mod voluntar, (vezi CEDO – Klaus şi Iouri Kiladze versus Georgia) plata unor despăgubiri, dar într-un cuantum rezonabil, care să nu îndrepte o nedreptate printr-o nouă nedreptate (vezi CEDO – cauza Pincova şi Pinc versus Cehia) în sensul împovărării bugetului cu sume care uneori frizează bunul-simţ. (milioane şi sute de mii de euro într-o ţară în care pensiile şi salariile nete ale majorităţii sunt în jurul a 100-300 de euro) Este adevărat că potrivit dreptului comun repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, însă în cazul condamnării cu caracter politic situaţia este diferită, căci legea 221/2009 vine în doar în „completarea” celorlalte legi de „reparaţie” lato sensu – decr.-lege 118/1990, legea 18/1991, legea 10/2001- fiind prin ea însăşi o măsura a recunoaşterii nelegalităţilor iar compensarea bănească este doar apanajul acestei recunoaşteri, iar nu pretium doloris.
– trecerea timpului, supravieţuirea celor persecutaţi, reluarea vieţii de familie, naşterea de copii, a şters mare parte din „durere” astfel că prejudiciul trebuie cuantificat şi în raport de aceste coordonate. Fireşte că ororile din perioada respectivă sunt de neimaginat şi de nesuportat -pentru cei ce nu le-au trăit- şi de neşters din memorie -pentru cei care le-au trăit-, însă compensarea nu trebuie să-i transforme pe reclamanţi în beneficiarii unei şanse, cu atât mai mult cu cât puţini se aşteptau la un asemenea act normativ, iar acţiunile pe dreptul comun erau de foarte multă vreme prescrise.(contrar celor susţinute în secţiunea a 4-a, punctul 6 din expunerea de motive a proiectului de lege 221/2009)
– prima instanţă a acordat o suma exagerată, având în vedere totodată că parte din prejudiciu a fost acoperit deja de-a lungul celor peste 21 de ani în care reclamantul a încasat drepturile prevăzute de Decr.-lege 118/1990. (din 1 apr. 1990, aşa cum s-a arătat chiar în cuprinsul acţiunii-365 lei) – evaluate la aprox. 21.500 de euro, dacă se are în vedere raportul leu/euro care probabil s-a menţinut de-a lungul celor 252 de luni.
Faţă de cele reţinute la punctul 3, instanţa de apel ar fi apreciat (în lipsa deciziei 1358/2010 a C.C.R.) că deja Statul Român a compensat prejudiciul în cea mai mare parte astfel că suma de 1000 de euro este cea mai echitabilă şi rezonabilă.
Pentru motivele deja expuse s-a admis apelul pârâtului
