Nesemnarea încheierii de amânare a pronunţării – de către preşedintele completului de judecată şi grefierul de şedinţă – atrage nulitatea hotărârii pronunţate.
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a l!-a penală, decizia nr. 256A/18 aprilie 2001)
CURTEA
Asupra apelurilor penale de faţă.
Prin sentinţa penală nr. 293 din 19 decembrie 2000, pronunţată de Tribunalul Teleorman, Secţia I penală, în dosarul nr. 1687/2000, s-au reţinut următoarele:
în baza art. 211 alin. 2 lit. a şi f Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal, a condamnat pe inculpata M.A.L., la 15 ani închisoare.
în baza art. 65 Cod penal s-a aplicat inculpatei pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b Cod penal pe o durată de 7 ani.
In baza art. 211 alin. 2 lit. a şi f Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal, a condamnat pe inculpata G.S. la 15 ani închisoare.
în baza art. 65 Cod penal s-a aplicat inculpatei pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b cod penal pe o durată de 7 ani.
în baza art. 61 Cod penal s-a revocat liberarea condiţionată privind pedeapsa de 3 ani aplicată prin sentinţa penală nr. 1792/15.09.1997 a Judecătoriei Târgovişte şi s-a contopit restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară
(447 de zile) cu pedeapsa aplicată în cauza de faţă, inculpata executând 15 ani închisoare.
în baza art. 26 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a şi f Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal, a condamnat pe inculpata A.T.M.S. la 15 ani închisoare.
în baza art. 65 Cod penal s-a aplicat inculpatei pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b C. p. pe o durată de 7 ani._
în baza art. 61 Cod penal s-a revocat liberarea condiţionată privind pedeapsa de 3 ani aplicată prin sentinţa penală nr. 177/11.02.1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi s-a contopit restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară de 365 de zile cu pedeapsa aplicată în cauza de faţă, inculpata executând 15 ani închisoare.
S-au interzis inculpatelor drepturile prevăzute de art. 64 Cod penal în condiţiile art. 71 Cod penal.
în baza art. 350 Cod procedură penală s-a menţinut starea de arest a inculpatelor şi s-a dedus din pedepsele aplicate durata reţinerii şi arestării preventive de la 20.11.1999 la 19.12.2000 pentru inculpata M.A.L., de la 15.12.1999 la 19.12.2000 pentru inculpata A.T.M.S. şi de la 13.10.2000 la
19.12.2000 pentru inculpata C.S.
în baza art. 14 Cod procedură penală raportat la art. 346 Cod procedură penală, raportat la art. 998 şi urm. a obligat inculpatele în solidar la plata sumei de 20.000.000 de lei cu titlu de despăgubiri civile (contravaloare combină muzicală Philips, un inel de aur şi computer Lap-top) către partea civilă G.S.
în baza art. 353 Cod procedură penală raportat la art. 163 Cod procedură penală s-a menţinut ordonanţa de aplicare a sechestrului asupra autoturismului Dacia 1310 cu nr. B-19-ZHX, proprietatea inculpatei A.T.M.S. până la concurenţa sumei de 20.000.000 de lei.
A obligat pe fiecare inculpată să plătească statului câte 25.000.000 de lei cheltuieli judiciare.
Onorariu avocat oficiu în sumă de 500.000 de lei pentru inculpatele M. şi C. s-a achitat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Inculpatele A.T.S., M.A. şi C.S. s-au cunoscut în anul 1998, în Penitenciarul Târguşor, unde au
executat pedepse privative de libertate pentru infracţiuni de furt calificat şi complicitate la furt calificat. După punerea acestora în libertate, acestea au continuat să se întâlnească, toate locuind în Bucureşti, inculpata C.S. fără forme legale.
în 9 octombrie 1999, în jurul orelor 13.00, inculpatele A. şi C. au vizitat-o la serviciu pe inculpata M. spunându-i că a doua zi o vor vizita la domiciliu. în seara zilei de 10.10.1999 s-au întâlnit toate conform înţelegerii, acasă la inculpata M.
Aici, inculpata A. le-a spus că ea cunoaşte în Alexandria o ingineră care locuieşte singură cu fiul său în vârstă de 12 ani şi că aceasta are în casă lucruri de valoare şi mai ales că are bani strânşi pentru cumpărarea unui autoturism, amănunte pe care le cunoştea personal, deoarece mama sa fusese colegă de facultate cu această ingineră şi rămăseseră prietene de familie.
După un plan de acţionare, au stabilit ca plecarea să se facă din Bucureşti a doua zi dimineaţa şi, o dată ajunse în Alexandria, inculpata A. să rămână la maşină, deoarece o cunoştea pe partea vătămată minorul I.A. care la acea oră era singur acasă cu mama sa, partea civilă ing. G.S. fiind de serviciu şi pe de altă parte singura pază în situaţia în care ar fi apărut poliţia.
După planul stabilit, în jurul orelor 9.00, inculpata M. a bătut la uşa apartamentului părţii vătămate, unde i-a răspuns minorul I.A., întrebând cine este, răspunzându-i-se că este o prietenă a mamei sale, Viki, apelativ pe care îl foloseau două persoane: mama inculpatei A. şi o verişoară din Hunedoara a părţii civile. Minorul a deschis uşa, inculpata a intrat pe hol, i-a cerut un pahar cu apă sub pretextul că este obosită. După circa 10 minute la uşa apartamentului a sunat şi inculpata C.S., brunetă, tunsă scurt, îmbrăcată în blugi şi giacă.
Partea vătămată realizând că a fost minţită, că cele două persoane pătrunse în apartament nu sunt prietene cu mama sa, a început să plângă şi le-a rugat să părăsească locuinţa.
Inculpata M. l-a rugat să se liniştească şi să aducă din bucătărie o cană pentru a-l sen/i cu sucul adus de ele, moment în care inculpata M. profitând de neatenţia minorului a pus în cană, în suc, o pastilă de Diazepam, cu intenţia de a-l adormi astfel încât ele să “opereze” nestingherite.
Minorul a gustat din cana cu suc şi, constatând că are un gust amar, a refuzat să bea tot conţinutul, cu toate insistenţele celor două inculpate. Acestea au început să caute prin sufragerie lucruri de valoare pentru sustragere. în cameră partea vătămată avea un Lap-top marca Machintosh, iar inculpatele au rugat-o să le arate cum funcţionează, l-au întrebat unde ţin banii şi bijuteriile, continuând să caute prin sertare.
Inculpata C.S. a luat partea vătămată şi a dus-o în dormitor, arătându-se preocupată de modul în care acesta îşi pregăteşte lecţiile, iar inculpata M. continua căutarea lucrurilor de valoare pentru sustragere, mai ales banii despre care avea cunoştinţă de la inculpata A. că partea civilă îi are.
Inculpata M.A. rămânând singură, a luat Lap-top-ul cu monitor alb-negru, o combină muzicală marca Philips cu boxe încorporate şi le-a dus la autoturismul unde aştepta inculpata A.T.S., i le-a dat acesteia şi a revenit în apartament, a intrat în camera unde se afla partea vătămată şi inculpata
C. şi i-a spus acesteia că “maşina a fost reparată şi pot pleca”, ceea ce însemna că reuşise să ia bunurile şi că activitatea ei s-a terminat, spunându-i părţii vătămate că trebuie să plece şi nu o mai poate aştepta pe mama sa.
Partea vătămată a rugat-o pe inculpata C.S. să
0 lase la o vecină din bloc; aceasta l-a ameninţat cu un spray paralizant pe care l-a scos din buzunar;
1 l-a arătat, spunându-i ce efect are în cazul în care este folosit.
Până să iasă din apartament, inculpata C.S. i-a spus părţii vătămate că-l va urmări la şcoală şi-l va omorî dacă va relata vreunei persoane cele întâmplate.
La ieşirea din apartament inculpata M. a smuls firul telefonului care se afla pe măsuţa din hol, pentru împiedicarea părţii vătămate de a lua legătura telefonic cu mama sau alte persoane; inculpata C. a luat din cuier o şapcă pe care a pus-o pe cap şi au ieşit luând şi copilul cu ele.
Au coborât cu liftul, pe partea vătămată a lăsat-o în faţa blocului, iar ele au fugit spre autoturismul unde erau aşteptate de inculpata A.
Bunurile sustrase au fost vândute de inculpate în zilele următoare şi banii împărţiţi.
Faptele săvârşite de inculpatele M.A.L. şi C.S. de a sustrage din locuinţa părţii civile G.S. bunuri, folosind ameninţări, acţiuni concomitente şi
contributive pentru a inspira părţii vătămate – în vârstă de 12 ani – sentimentul de teamă, întruneşte în drept elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie în modalitatea incriminată de art. 211 alin. 2 lit. a şi f Cod penal.
Fapta inculpatei A.T.S.M. care cu intenţie a creat celorlalte două inculpate (moral – prin informaţii, sfaturi, întărirea hotărârii de a sustrage de la partea civilă bunuri conform planului stabilit de ea şi material – prin procurarea de Diazepam, asigurarea pazei în timpul comiterii faptei) condiţii favorabile în vederea săvârşirii faptei, întruneşte în drept elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la tâlhărie în modalitatea prevăzută şi pedepsită de art. 26 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a, f Cod penal.
Inculpata A.T.M.S. a solicitat achitarea, motivând în esenţă că probele administrate în cauză nu fac dovada săvârşirii faptei pentru care a fost cercetată.
Inculpatele M.A.L. şi C.S. au solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor din cea de tâlhărie în infracţiunea de furt calificat.
Tribunalul a respins cererea inculpatelor cu motivarea că toate acţiunile acestora se circumscriu cerinţelor art. 211 alin. 2 Cod penal, respectiv că au sustras din locuinţa părţii civile bunuri folosind metode ce au provocat victimei – minorul I.A. -spaimă, groază (folosirea diazepamului, ameninţarea cu moartea, ameninţarea cu spray-ul paralizant, împiedicarea acestuia să aibă legătură telefonică cu mama sa sau cu vecinii, închiderea în dormitor cu prezenta în permanentă a inculpatei
C.S.
La individualizarea judiciară a pedepselor, instanţa a avut în vedere gradul de pericol social ridicat al faptelor, împrejurările concrete în care au fost săvârşite, trauma psihică produsă părţii vătămate, minor, de limitele de pedeapsă prevăzute de textele incriminatoare, de datele ce caracterizează inculpatele, cunoscute cu antecedente penale, poziţii procesuale nesincere (inculpata A.T.), parţial sincere (inculpatele C.S. şi M.A.) astfel încât, prin aplicarea unei pedepse orientate spre maximul special prevăzut pentru fiecare inculpată, asigurându-se finalitatea cerută de art. 52 Cod penal.
Sub aspectul laturii civile, partea civilă G.S.M., la 26 septembrie 2000 s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 20.000.000 de lei reprezentând
contravaloarea unui calculator, combină muzicală, un inel din aur şi suma de 1.000.000 de lei, bunuri sustrase de inculpate din locuinţa acesteia, împotriva acestei decizii au declarat apel inculpatele A.T.M.S., M.A.L., C.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Inculpata C.S. a solicitat schimbarea încadrării juridice, arătând că fapta nu a fost comisă sub ameninţare sau prin violenţă, că la individualizare nu s-au avut în vedere circumstanţele personale, faptul că este infestată cu virusul HIV.
în apelul său, inculpata A.T.M.S. arată că pedeapsa de 15 ani închisoare este disproporţionat de mare în raport de faptele săvârşite, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din tâlhărie în furt calificat, iar inculpata M.A.L. în apelul său critică sentinţa pentru nelegalitate, arătând că nu a săvârşit vreo infracţiune, solicitând desfiinţarea sentinţei şi administrarea de noi probe din care să rezulte adevărata situaţie de fapt şi adevăraţii vinovaţi.
Apelurile inculpatelor sunt fondate.
Instanţa de fond a pronunţat o sentinţă nelegală, în baza art. 379 pct. 2 lit. b Cod procedură penală, Curtea va admite apelurile inculpatelor, va desfiinţa în totalitate sentinţa penală nr. 293/
19.12.2000 a Tribunalului Teleorman şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Analizând apelurile inculpatelor, motivele invocate de acestea, sentinţa penală pronunţată de Tribunalul Teleorman, probele aflate la dosarul cauzei, Curtea constată şi reţine că sentinţa pronunţată este nelegală, având în vedere că Tribunalul Teleorman a rămas în pronunţare în dosarul nr. 1687/2000 în şedinţa publică de la 12
decembrie 2000, când părţile legal citate au pus concluzii în fond şi au avut posibilitatea să-şi facă toate apărările.
Cuvântul în fond al fiecărei părţi, precum şi susţinerile reprezentantului Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la 12 decembrie 2000 aşa cum rezultă din filele 222,223 ce se află la dosarul cauzei şi, când tribunalul, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 19 septembrie 2000.
La data de 19 decembrie 2000 Tribunalul a pronunţat sentinţa de condamnare a inculpatelor, aceasta aflându-se la fila 221 din dosar.
încheierea de şedinţă din 12 decembrie 2000 prin care Tribunalul Teleorman a dispus amânarea pronunţării pentru data de 19 decembrie nu este semnată de judecătorul care a fost preşedintele completului de judecată şi nici de grefierul de şedinţă.
în baza art. 371 alin. 2 Cod procedură penală, Curtea examinează cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept şi, având în vedere că art. 197 Cod procedură penală, arată care sunt nulităţile absolute şi că aceste nulităţi nu pot fi înlăturate în nici un mod, iar nesemnarea unei încheieri de şedinţă este un caz de nulitate, Curtea va admite apelurile inculpatelor, va desfiinţa sentinţa penală nr. 293/ 19 decembrie 2000 a Tribunalului Teleorman, şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
în baza art. 350 Cod procedură penală se va menţine starea de arest a inculpatelor, iar cheltuielile de judecată vor rămâne în sarcina statului.
NOTA
Este discutabil dacă sentinţa primei instanţe este nelegală sau nu, în schimb decizia Curţii în mod cert este nelegală, cel puţin sub două aspecte:
a) Fără îndoială, nesemnarea încheierii în care au fost consemnate dezbaterile, constituie o încălcare a legii. Dar, este ea o încălcare care să atragă nulitatea absolută?
Practica judiciară a decis că omisiunea preşedintelui completului de judecată de a semna o încheiere de amânare a pronunţării nu este sancţionată cu nulitatea hotărârii, atâta vreme cât preşedintele a participat în continuare la judecată, semnând sentinţa, deoarece această omisiune nu a cauzat nici o vătămare şi poate fi completată oricând.
Este firesc să fie aşa, deoarece încheierea, făcând parte integrantă din sentinţă, preşedintele completului care semnează hotărârea, certifică în acelaşi timp şi veridicitatea celor consemnate în încheiere.
Punctul de vedere exprimat în decizia fostului Tribunal Suprem a fost îmbrăţişat şi de doctrină, considerându-se “că nu ar trebui să se ajungă la anularea hotărârii datorită nesemnării încheierii de către preşedinte şi grefier, atâta timp cât nu se contestă participarea acestora la şedinţa de judecată pentru care s-a întocmit încheierea şi nu există vreun temei pentru a se pune la îndoială conţinutul actului nesemnat (v. G. Antoniu ş.a., Practică judiciară penală, voi. IV, Editura Academiei, Bucureşti 1993, p. 205).
în ce ne priveşte considerăm, după cum arătam şi la început, că prin nesemnarea încheierii s-a produs o încălcare a legii. Dar această încălcare nu este atât de gravă, încât să atragă nulitatea absolută a hotărârii conform art. 197 alin. 2 Cod procedură penală, ci una relativă, în măsura în care s-ar face dovada unei vătămări a drepturilor procesuale a celui ce o invocă, în termenul prevăzut în art. 194 alin. 4 Cod procedură penală.
De remarcat faptul că, în speţă, nici unul din inculpaţi nu a invocat, în motivele sale de apel, nelegalitatea sentinţei sub aspectul nesemnării încheierii de amânare a pronunţării.
Or, în aceste condiţii, instanţa de apel nu putea lua în discuţie din oficiu această încălcare, potrivit art. 197 alin. 4 Cod procedură penală, decât dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, ceea ce nu era cazul în speţă.
b) Dar, chiar dacă am face abstracţie de cele arătate până acum şi am considera, ca şi Curtea, că nesemnarea încheierii de amânare a pronunţării este lovită de nulitate absolută, soluţia de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, este vădit nelegală.
în materia apelului, regula este că rejudecarea fondului cauzei se face întotdeauna de către însăşi instanţa de apel, care – ca şi prima instanţă – este o instanţă de fond.
Prin excepţie de la această regulă, rejudecarea cauzei este de atributul instanţei care a pronunţat hotărârea desfiinţată, doar în următoarele trei situaţii strict limitativ prevăzute de art. 379 pct. 2 lit. b Cod procedură penală: a) când judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate; b) când judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi care, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această împrejurare; c) când prin hotărârea atacată nu a fost rezolvat fondul cauzei.
în toate celelalte situaţii (cu excepţia, bineînţeles, a cazului de incompetenţă) rejudecarea se face de către instanţa de apel. Această regulă este valabilă şi pentru cazurile în care apelul este admis datorită existenţei vreunuia din cazurile de nulitate absolută prevăzute în art. 197 alin. 2 Cod procedură penală (v. V. Papadopol în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1994, notă la decizia nr. 136/A/1994, pg. 52).
Trimiterea spre rejudecare pentru o cauză de nulitate absolută se putea dispune numai în cadrul recursului deoarece art. 38515 Cod procedură penală, care reglementează soluţiile în recurs prevede în mod expres această soluţie la pct. 2 lit. c Cod procedură penală, spre deosebire de art. 379 Cod procedură penală, care reglementează soluţiile judecăţii în apel şi unde nu există această posibilitate.
în concluzie, apreciem că instanţa de apel a greşit şi atunci când a desfiinţat sentinţa pentru nesemnarea încheierii de amânare a pronunţării şi atunci – mult mai grav – când a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.
