Ca urmare a desfiinţării hotărârii şi trimiterii cauzei spre rejudecare, conform art. 373 din Codul de procedură penală, instanţa de apel nu poate crea o situaţie mai grea pentru inculpatul care a declarat apel, atunci când rejudecarea este consecinţa admiterii căii de atac promovate de acesta.
(Decizia nr. 837/R din 19 mai 2004 – Secţia Ipenală)
Prin Sentinţa penală nr. 958 din 31.03.2003 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, în baza art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. f) şi alin. 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul G.M. la pedeapsa de 5 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, 54 din Codul penal.
în baza art. 350 din Codul de procedură penală, a fost menţinută starea de arest a inculpatului şi a fost dedusă prevenţia de la 28.01.2003 la zi.
S-a luat act că partea vătămată J.H. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că la 28 ianuarie 2003, în jurul orelor 8,00, inculpatul G.M. a urcat în autobuz. întrucât autobuzul era aglomerat, inculpatul a rămas pe scara din spate a acestuia, aşezându-se în spatele părţii vătămate J.H. (70 de ani). După ce autobuzul a plecat din staţie, sub pretextul că nu are loc, inculpatul a început să îmbrâncească partea vătămată. în aceste condiţii, inculpatul a deschis fermoarul genţii părţii vătămate, iar din interior a sustras un plic de culoare albă, pe care l-a introdus în buzunarul drept al hainei cu care era îmbrăcat. Activitatea inculpatului a fost observată de către poliţişti ai Secţiei 25 Poliţie, aflaţi în misiune ordonată în autobuz, şi de către martorul P.B.M. Inculpatul a coborât la staţia “Mihail Kogălniceanu”, fiind imobilizat imediat de către organele de poliţie.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul G.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei condamnări, întrucât nu a săvârşit nici o infracţiune. Inculpatul a arătat că nu s-a ţinut cont de susţinerile sale, în sensul că este nevinovat, ci doar de antecedentele sale penale.
Prin Decizia penală nr. 1523/A din 3.11.2003 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a ll-a penală, a fost admis apelul declarat de inculpat, s-a desfiinţat în parte hotărârea atacată şi, în fond, rejudecând în baza art. 334 din Codul de procedură penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice din art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. f) şi alin. 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal, în art. 208 alin. 1), art. 209 alin. 1 lit. f), cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal, şi a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 4 ani închisoare.
S-a dedus prevenţia de la 28.01.2003 la zi şi a fost menţinută starea de arest a inculpatului.
împotriva acestei decizii penale a declarat recurs inculpatul G.M., criticând hotărârile date în cauză cu privire la greşita sa condamnare, iar în subsidiar a solicitat o reanalizare a probelor şi rejudecarea cauzei.
Prin Decizia penală nr. 80/R din 15.01.2004 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a ll-a penală, a fost admis recursul declarat de inculpat, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, Tribunalul Bucureşti.
La rejudecarea cauzei, prin Decizia penală nr. 200 din 11.02.2004, pronunţată în Dosarul nr. 761/2004 de Tribunalul Bucureşti – Secţia a ll-a penală, s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul G.M. împotriva Sentinţei penale nr. 958/2003 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a constatat că partea vătămată l-a recunoscut pe inculpat, indicând instanţei de judecată faptul că acesta este autorul infracţiunii. La termenul de audiere a părţii vătămate, inculpatul asistat de avocatul său nu a formulat apărări în raport de susţinerile părţii vătămate.
în ceea ce priveşte pedeapsa, s-a constatat că aceasta corespunde criteriilor prevăzute de art. 72 din Codul penal.
împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, criticând-o în ceea ce priveşte individualizarea greşită a executării pedepsei, în sensul că ar fi fost incidente dispoziţiile art. 861 din Codul penal.
Din oficiu s-a pus în discuţie cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 171 din Codul de procedură penală, în sensul că s-a agravat situaţia inculpatului în propria cale de atac.
Analizând hotărârea recurată conform art. 3859 alin. 1 pct. 171 din Codul de procedură penală, Curtea a admis recursul, deoarece prin Decizia penală nr. 80/R din 15 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a ll-a penală s-a admis recursul inculpatului G.M. şi s-au casat Sentinţa penală nr. 958/2003 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi Decizia penală nr. 1523/A/2003 a Tribunalului Bucureşti, trimiţându-se cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Prin Decizia penală nr. 1523/A/2003, s-a dispus schimbarea încadrării juridice date faptei prin înlăturarea alin. 2 al art. 209 din Codul penal, aplicându-se o pedeapsă de 4 ani închisoare.
Ca efect al deciziei recurate în prezenta cauză, Decizia nr. 200/2004, s-a respins apelul inculpatului, menţinându-se Sentinţa nr. 958/2003 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, prin care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 – 209 alin. 1 lit. f) şi alin. 2 din Codul penal.
Conform art. 373 din Codul de procedură penală, instanţa de apel nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel. Având în vedere că acesta fusese condamnat anterior la o pedeapsă de 4 ani pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 – 209 alin. 1 lit. f) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal, instanţa de apel, condamnându-l la 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 – 209 alin. 1 lit. f) şi alin. 2 din Codul penal, a creat o situaţie mai grea apelantului în propria cale de atac, astfel încât pe acest considerent recursul este fondat, Curtea urmând să dispună, conform art. 334 din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice dată faptei, prin înlăturarea alin. 2 al art. 209 din Codul penal.
în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, fiind aplicabile dispoziţiile art. 385® din Codul de procedură penală, instanţa a menţinut pedeapsa de 4 ani, apreciind că scopul educativ al pedepsei poate fi atins prin privare de libertate.
